Posts Tagged ‘sex’

[cronică publicată în revista , nr.9-10/2012]

„Sappho şi Emily Dickinson sunt poetele mele preferate. Mi-ar fi plăcut să trăiesc ca Sappho şi să scriu ca Emily. Sau să trăiesc ca Emily şi să scriu sapphic. Mai degrabă”. Nu ştiu cât din acest plan i-a reuşit poetei Floarea Ţuţuianu, însă volumul ei, „Sappho”, vorbeşte despre o neostoită dorinţă de a reconfigura planul erotic individual şi, într-o tentativă uşor extatică, să traseze un contur proaspăt pulsiunilor colective. Autoare mai degrabă absentă din prim planul vieţii literare recente, Floarea Ţuţuianu se poate totuşi lăuda cu un traseu poetic deloc de neglijat. Volumul de faţă cuprinde, de altfel, poeme din cărţile anterioare („Femeia peşte”, „Libresse oblige”, „Leul Marcu” şi „Mărinimia Ta”), reunite sub cupola unui erotism nouăzecist (da, se pare că există şi aşa ceva) pe care, acum, îl rememorează tandru-melancolic.

Nu toate poemele volumului au o dimensiune lirică evidentă, ci, dimpotrivă, propun o abordare cinică, deseori resentimentară, a oricărei bariere inhibitorii. Aceată temă a dezinhibării absolute străbate întreaga colecţie de poezii, într-o gradare abia perceptibilă a nevoii de detabuizare, de descătuşare, de eliberare. Încă de la început ne întâmpină o resacralizare inversă a sexualităţii; poeta instituie o regulă a înţelegerii mecanismelor erotice pornind de la ideea reconectării cu misterul dintâi. Se naşte, aşadar, o conexiune indestructibilă, puternică şi imposibil de contestat: „Îmi acopăr sexul cu mâna îl mângâi / şi-ncep să-i vorbesc: / Tu eşti la originea lumii – mărul discordiei / Prin tine se intră şi se iese din viaţă umil şi măreţ / Şi totul se-nvârte în jurul voinţei tale ca axă // Până şi ruptura mea cu Dumnezeu n-a fost / de lungă durată. Învinsă / din toate părţile m-am întors resemnată la El // Deşi cel prin care se intră şi se iese din viaţă / Sexul umil şi măreţ este re-creaţia lui Dumnezeu” („Re-creaţia lui Dumnezeu”, p.5). Trupul devine adevărul unic, componentă indispensabilă a unui erotism suprasenzorial, prin intermediul unui transfer al carnalului în actul originar al lumii: „Să-i iei apoi cu teamă mâna / şi să o pui pe pântec: Acesta e Cuvântul / El e buricul lumii” („Buricul lumii”, p.6).

Experienţele „mundane” nu rămân nici ele între limitele banale ale cotidianului; orice experienţă e privită de către autoare printr-o lentilă care supradimensionează înţelesurile simple ale întâlnirii cu celălalt. Bărbaţii vin şi pleacă, intră şi ies, însă resorturile care îi fac pe aceştia să acţioneze în acest mod sunt interpretate în cheie metafizică, în cod abstract, făcând posibilă explicaţia predestinării afective: „A venit cel aşteptat / (avea chipul acoperit de lumină) / şi l-am lăsat să plece // A venit cel nedorit şi m-am dăruit / cu trup şi sânge pâine şi sare / Un gând i-a trecut ca un glonţ prin minte: / „M-ai folosit de bărbat” / Apoi şi-a întors chipul umbrit de la mine // Mă ofileam / (rozul-bonbon devenise rozul-fanat) / mă scuturam petală cu petală / Nu mai aşteptam nimic. Când / a apărut un fel de bărbat. Slăbănog / (avea cu o coastă mai puţin) / „Asta sunt eu” / „Da. Eu sunt cel adevărat” // Port mirosul acesta în minte de când te-ai născut” („Bărbatul şi Floarea”, p.15).

Poeta are o încredere neştirbită în valoarea întemeietoare a senzualităţii. Dacă prin miracolul întâlnirii cu celălalt nu se produce acel declic care să nască, subsecvent, sentimentul plenitudinii erotice, există variante de compensare individuală şi narcisistă a eşecului: întoarcerea egoistă către plăcerea solitară. Rezultatul acestei contopiri în sine însăşi este o rană vie, un avertisment sângeros, o „mustrare” abstractă, dar nu mai puţin dureroasă: „Dacă nu se va afla nimeni / mă voi iubi singură / M-aplec peste podeaua care devine oglindă / Vreau să-mi sărut imaginea / şi o boare de vânt stârneşte valuri / Ating apa oglinzii cu vârful piciorului / şi mă scufund cu imaginea mea împreună // Podeaua rămâne o pată de sânge” („Narcisa e numele meu de floare”, p.21). Refuzul de a coabita cu vârsta biologică produce o scindare brutală între imperativul social al acceptării acestei fatalităţi şi dorinţa vie a femeii de a-şi păstra pulsiunile erotice intacte. Această schizofrenie e responsabilă pentru declanşarea unor senzaţii extreme, pendulând între afect şi extincţie: „Cu neruşinare o parte din mine / îmbătrâneşte la lumina crudă a zilei / fără să o pot opri / În timp ce partea frivolă umblă / hai-hui prin baruri de noapte împărţind / riduri pe tocuri înalte // Când dimineaţa eu şi îngerul meu păzitor / ne trezim la viaţă să o luăm de la capăt / Partea obosită din mine cu lehamite / se pregăteşte de somn pentru lumea cealaltă” („Eu şi cealaltă parte din mine”, p.41). O discretă cochetărie feminină o determină pe poetă să caute corespondenţe stranii între evoluţia trupească şi expresia ei literară. Trecerea anilor, îmbătrânirea, au drept rezultat o raportare diferită a subiectului la metodele prin care s-ar putea creiona, credibil, această transformare. Dacă poezia este reprezentarea impudică a tinereţii, maturitatea îmbracă haina prozei, ca şi cum acumularea matematică a anilor ar avea drept consecinţă o transgresare a emoţiei lirice: „Cine să mă-nghită / cu termenul de garanţie uşor depăşit / cu carnea aţoasă cu firea întoarsă / cu pielea pusă bine la tăbăcit // […] Intru cu glezne subţiri în roua poemului / trec prin amiaza scurtă a prozei cu sânii lăsaţi / şi apun în roman cu capul pe pernă decapitat // Nu e decât un pas / de la poeta-fecioară la femeia-roman” („Bărbaţi returnaţi”, p.23).

Floarei Ţuţuianu îi lipseşte complet agresivitatea erotică a altor poete, dar asta nu ştirbeşte cu nimic din forţa persuasivă a versurilor sale. Emoţia e dublată uneori de surprinzătoare inventivităţi lexicale, de un „şotron” stilistic desprins parcă din cubism, din recompunerea haotică a elementelor într-un tablou nou în care corespondeţele totuşi, nu se schimbă: „La început ea era o femeie cu picioarele pe umeri // Îi lua capul în mâini îl dădea de-a dura / îi lua buzele pe degete le făcea bezele / şi le-ndesa cu limba-n ureche până când / aburindu-l – se descheia la cuvinte” („Seximoronul”, p.37). Alteori, dorinţa de contopire se confundă cu un sentiment erodant, frica: metafora acestei apropieri reprezintă descifrarea poetică a refuzului de dăruire plenară, pentru că asta ar însemna o demisie temporară de la propria persoană. Femeia arhetipală a poetei se lasă posedată numai cu condiţia ca, ulterior acestui gest al trupului, să fie lăsată să-şi regăsească, în singurătate, individualitatea; altfel, actul erotic al împreunării este o brutală confiscare, un atentat criminal la esenţa însăşi a vieţii: „Iată îţi vine în casă un bărbat / pe care l-ai aşteptat o viaţă întreagă / Iar acum nu ştii ce să faci / (mâinile îţi transpiră întruna) / Apoi îi sorbi aerul din jur apoi te dezbraci / până la piele ba chiar şi de piele / pe care o laşi pe clanţa uşii şi / Dispari // Mergi apoi pe străzi lăturalnice / tot mai lăturalnice şi întunecoase / până când te agăţi de primul străin şi îl rogi / să-ţi astâmpere. Frica” („Frica”, p.49).

Poeta încearcă o apropiere a contrastelor, sugerând că fiecare act erotic iniţial este o întoarcere simbolică într-un trecut mitic şi, totodată, o promisiune voluntară a perpetuării vieţii. Toate durerile şi caznele corelative acestor gesturi carnale au o semnificaţie mai înaltă; ele capătă proporţii cosmice pornind chiar de la lutul primordial. În poemul „Lili-th”, prăpastia care desparte sexele devine un pretext pentru depăşirea ei, îmcepând, fireşte, de la puterea poeziei, singura formă alternativă de viaţă admisă în acest teritoriu al erotismului dezlănţuit: „Gângav şi nesigur pe el / Fiecare vers al meu se termină-n tine // […] Suntem făcuţi (din ţărână) unul pentru celălalt / şi cu sudoarea minţii ne vom iubi până când / care pe care va dobândi” (p.64). În lipsa unor metode sigure de a ne testa rezistenţa la astfel de asalturi violent-fiziologice, nu ne mai rămâne, aşadar, decât să aşteptăm cuminţi izbăvirea prin vers.

(Floarea Ţuţuianu, Sappho, ed. Cartea românească, 2012)

Volumul lui Adrian Chivu, Elefantul cu trompa în sus, e greu de definit dpdv al mesajului liric transmis. Poate chiar sună pompos să vorbeşti în termenii ăştia despre o cărticică de poezie care, în afara faptului că te face să zâmbeşti la fiecare 2-3 pagini, nu-ţi spune mare lucru. Pe de altă parte, eu, unul, m-am plictisit să practic ceea ce Andrei Pleşu ar numi „lectura suspectă”, adică genul ăla de lectură care te aşază de la început într-o stare de maximă vigilenţă faţă de intenţiile autorului („oare ce-a vrut ăsta să spună?”). Genul ăla de lectură care-şi propune să nu lase receptorul rândurilor să fie „păcălit” ori tras pe sfoară. Slavă Domnului, eu nu citesc aşa. Dacă un volum îmi place, îmi place şi gata. Nu trebuie să fac hermeneutică doar ca să demontez elementele sale structurale şi să demonstrez, pe cale de consecinţă, de ce mi-a plăcut.

Acestea fiind zise, o să continuu aşa: volumul de faţă nu e o bijuterie literară, însă e genul de carte care nici nu dă semne că ar avea pretenţii de acest gen. E relaxa(n)t, ludic, licenţios într-un mod deloc subtil, proaspăt şi generos. Toate semnele care anunţă ceva în realitatea imediată sunt pigmentate cu trimiteri lubrice, ca şi cum conştientizarea statutului de fiinţe reproducătoare ar fi singurul capabil să ne trezească din amorţeală. Erecţia nu e, aşadar, doar preambulul unui futai sănătos, ci mai degrabă dovada de necontestat a „atenţiei” noastre vitale: „spre seară e posibil / să plouă // slab // e posibil să vii la mine / să facem dragoste // spre seară e posibil / să mă alătur / ploii // să scutur câteva picături / din norul meu / purpuriu / şi să stârnesc // câteva fulgere” (p.23). Lecţiile de anatomie, scurte şi concise, se împletesc cu pilde de străbătut viaţa în ritm voios. Poetul nostru are convingerea că nu reprezentăm altceva decât proiecţia gonadelor în cotidian. Nu e reducţionism, e întoarcerea fiinţei la resorturile ei primordiale, capabile să explice peste timp până şi discriminările sociale ori nedreptăţile politice: „aşa arată un penis / şi o păsărică arată cam aşa / ca şi cum cineva ar fi / dinamitat / o halcă de carne // copii / organele astea genitale / te bagă / şi te scot / dintr-o grămadă / de încurcături // dacă te naşti cu puţulică / şi eşti deştept / poţi să fuţi tot ce-ţi trece / prin cap / dacă te naşti cu păsărică  / şi eşti înţeleaptă / poţi să ţi-o botezi / şi să speri că într-o / zi / o să ajungă celebră // ele te mai ajută să faci / bebeluşi / şi pipi” (p.27).

Nu vă speriaţi, totuşi. Ce spun eu aici e doar impresia mea legată de cartea asta. Nu e neapărată nevoie ca pizdele ori pulile din volum să aibă un sens mai înalt. Cu atât mai mult cu cât autorul nu e străin de un lirism pătrunzător, deşi discret şi flu: „femeile sunt ca nişte / giuvaere scumpe / şi strălucitoare // ca nişte pietre mici / şi preţioase / pe care te temi să nu le / pierzi // pe care le pierzi” (p.10).

Alteori, însă, ludicul lubric câştigă teren în faţa emoţiei. Şi asta nu e un lucru rău, pentru că aduce cu sine o destructurare eficientă a unei, de altfel plictisitoare, încremeniri în peisagistica erosului. Adrian Chivu face din poezie bici, ca să fiu foarte în temă. Şi n-o face cu jemanfişism golănesc ori cu un teribilism juvenil, ci cu un umor salvator, chiar dacă aflat la limita vulgarităţii: „îmi place să mă cuibăresc / în braţele femeilor // ca un ou // cu două ouă” (p.31). Touché!

Pe lângă poeme care vorbesc pe şleau despre inapetenţa pentru jocuri de alcov (nu pisicuţă / nu azi // hai să o lăsăm / pe mâine // mă doare capul / şi spatele / şi în cur // de pula ta sculată” – p.44), avem şi o foarte explicită elegie a felaţiei. Suptul pulii e un exerciţiu iniţiatic, îndelung aşteptat şi exersat, acum, cu o beatitudine aproape mistică: „frumoaso nu te ruşina / şi gustă-l / mare păcat ar fi să nu / te-nfrupţi din el // şi gura ei de mură şi / fierbinte s-a ruşinat // dar s-a deschis / şi m-a-nghiţit haaa // aaap // pe toţi zeii / bătrâni sau tineri / morţi sau vii // azi // cu mădularul meu / frumoasa s-a iubit” (p.62).

Deci, fain. În sensul strict în care e o carte care te scoate din lâncezeală. Râzi, te minunezi de îmbinarea erosului timid cu şarja groasă a sugestiei sexuale, te gândeşti la curajul autorului şi la perfecta stăpânire de către acesta a tensiunii. Adrian Chivu nu cade niciodată în ridicol în acest volum, chiar dacă şansele ar fi fost foarte mari. E şi năduf aici, şi meditaţie corelativă despre rostul lucrurilor, şi acceptarea resemnată a femeii ca rău necesar (fără niciun strop de masochism, totuşi): „femeia / dăunează grav somnului // dacă faci greşeala / să te îndrăgosteşti // o să stai toată / noaptea / cu ochii pe pereţi / ascultând muzică / şi spunând tavanului: // te iubesc // şi // aş vrea să te fut” (p.64). Poate cineva să-l contrazică?

(Adrian Chivu, Elefantul cu trompa în sus, 84 p., ed. Brumar, 2012)

*îi mulţumesc lui Robert Şerban pentru poza cu coperta cărţii.

Nu ştiu ce-aş fi scris despre cartea asta dacă ar fi trebuit să livrez o cronică serioasă pe marginea ei. Mi se întâmplă destul de des să citesc cărţi noi de poezie şi să mă simt scindat între dorinţa de a spune că, subiectiv vorbind, mi-au plăcut destul de mult încât să nu-mi pară rău că le-am citit şi cvasi-certitudinea (obiectivă, de data asta) că nu mă aflu în faţa unor dovezi de virtuozitate literară (ca să fiu blând).

Cam aşa am păţit şi cu Fuck Tense-ul lui Bogdan Lipcanu. Născut în 1975, la Bistriţa (deci aproape de mine 🙂 ), poetul dă, în volumul de faţă, o dimensiune ludică nostalgiei. Şi-i iese. El rememorează scene cotidene din comunismul românesc, văzute prin ochii unui copil. De aceea, şcoala e un element pregnant, surprinsă în toată vacuitatea şi absurditatea ei. Volumul de poezie are un mare atu: umorul. Iată, de exemplu, un poem sărac în fiori lirici, însă de un foarte duios haz al verosimilului infantil: „Ilovan transpira straşnic la subţiori / şi avea mamelele cele mai mari din clasă. / Noi năduşeam gândindu-ne la bidoanele ei. / Barteş avea două figurine, mici, din plastic, / care copulau. „Ilovan”, a strigat el, / şi a început să le împingă una în alta” (Figurinele negre, p.45).

Alteori, simpla enumerare a surselor pauperităţii şi ale minimalismului impus se constituie într-o formă de jurnal indirect, în care raportarea la obiecte familiare în viaţa din comunismul românesc are rolul de a crea o intimitate cu latura palpabilă a sărăciei (vezi pomenirea jocurilor Marocco, „Dacii şi romanii”, a cuburilor, a sucurilor şi a prăjiturilor din cofetărie etc.). Adolescenţa puberilor dintr-a şasea B şi, mai târziu, a şaptea B e privită cu duioşie, cu ironie sumbră şi cu un soi de năduf tardiv: „A fost o onomastică la care am invitat / doar fetele noastre preferate / şi am exclus rivalii. / Udo a pus nişte muzică din anii ’70, / De-a lui taică-su, nemţească. / Stăteam separaţi, fetele de o parte, noi, de alta. / Îmi făceam freza în baie şi reveneam. / Nu se întâmpla nimic şi fetele au plecat plictisite. / Ne-am dat seama că nici măcar nu am servit tortul / şi le-am strigat pe geamu’ de la bucătărie / să se întoarcă” (p.40).

În imagologia culturală postdecembristă a comunismului, acesta e de cele mai multe ori asociat promiscuităţii, limbajului deocheat, vulgarităţii tăioase şi concupiscenţei vinovate. Până şi Bogdan Lipcanu pedalează voios pe acest clişeu, însă, de data aceasta, dimensiunea sexuală e o completare a vârstei protagoniştilor, nu o reliefare trupească a mizeriilor unei societăţi smintite. Băieţii dintr-a şasea şi a şaptea simt primii fiori ai erosului şi acţionează ca atare: „Mă uitam la puţica mea şi la micile firişoare blonde din preajma-i. / Voiam dintr-odată să fiu mare, să fi trecut într-o clipă 12 clase. / Să pot ajunge la 20 de ani, / să am pula şi flocii maturizaţi, / să pot fute o femeie / cum se cuvine” (p.29). Până şi speranţele mundane se îndreaptă către libertatea de a vedea nestingherit organe sexuale şi futaiuri la televizor: „atunci când va fi el [Nicu, n.m.] preşedinte / în România vor fi, ca-n occident, de toate / şi-o să se dea la TV filme porno” (p.67)

S-ar putea scrie destul de mult despre această metodă de „pop”-izare a comunismului, benignă în esenţă şi revitalizantă ca exerciţiu mental pentru cei care şi-au trăit cei mai frumoşi ani din viaţă confiscaţi de absurditatea socialistă. Însă, aşa cum în occident e de bonton să ai tricou cu Che Guevara, bănuiesc că şi în România e cool să te poţi raporta la comunism într-o formă care, fără a fi în vreun fel propagandistică, să-ţi confere un soi de relaxare juvenilă şi o rememorare distantă, rece, dar funny a evenimentelor. Hazul de necaz nu e de ici, de colea. Şi cred că e tatuat în ADN-ul conştiinţei noastre colective. Bogdan Lipcanu tocmai asta propune: un exerciţiu haios de exorcizare a resentimentelor (fireşti, de altfel) născute în urma experienţei comunismului românesc. Pentru un om care la revoluţie avea doar 14 ani, e un lucru lăudabil.

So… nu ştiu ce-a fost. Poezie nu prea e. Dar ceva tot e, că altfel nu mi-aş freca palmele a nerăbdare, curios să văd cu ce ne va mai surprinde pe mai departe autorul Fuck Tense-ului.

(Bogdan Lipcanu, Fuck Tense, 88 p., Casa de pariuri literare, 2010)

Ce să mai tura-vura: am avut nevoie de ceva clasic. Şi recursul la Huxley e întotdeauna un lucru bun, fie şi numai pentru faptul că ai posibilitatea, atât cât te ţine cartea, să trăieşti un pic altfel, într-o lume pe care n-o mai poţi atinge, din raţiuni pur temporale. Că doar n-o să mă apuc să mă îmbrac în frac, să studiez fizica şi să vorbesc frumos cu o tipă căreia vreau pur şi simplu să i-o trag. N-are rost efortul.

Bun, n-o lungesc. „Geniul şi zeiţa” e o carte faină, pentru că, cel puţin mie, îmi prezintă o realitate care nu-mi e copletamente străină. Dar despre asta oi vorbi abia în momentul în care mi-oi scrie memoriile şi voi cere, ca Marino, să-mi fie publicate la 5 ani de la deces. Deci mai aveţi ce aştepta. E vorba, în mare, despre un profesor nobelizat, bătrân şi cu o nevastă mai tânără (ah, sfântul clişeu!), care-şi aduce în casă un discipol, pentru a-i împărtăşi din tainele ştiinţei sale. Ce credeţi că se întâmplă? Evident, tânărul (Rivers) se îndrăgosteşte de Katy şi au parte de câteva nopţi de amor, fără ca bătrânul să bănuiască ceva. Resorturile psihologice sunt, de data aceasta, surprinzătoare. Bătrânul joacă un joc de-a boala, ori de câte ori soţia lui e plecată sau abătută. Adică nu-şi poate duce la capăt planurile profesionale decât dacă draga de Kathy e acasă (o şi cheamă, egoist, atunci când aceasta trebuie să vegheze la căpătâiul mamei ei, grav bolnavă) sau dacă e satisfăcută (aici intră John Rivers în acţiune). Fizicianul Maartens nu poate trăi decât dacă e hrănit de prezenţa tonică a nevestei lui. Aceasta, în schimb, pentru că nu poate mereu să fie binedispusă şi, prin asta, să-i alimenteze soţului puterea creatoare, acceptă jocurile erotice ale tânărului John, mulţumită fiind că, astfel, îi redă şi soţului ei vigoarea. Iată o şocantă justificare a adulterului! Nevasta îşi înşală bărbatul tocmai pentru ca acestuia să-i meargă bine. Finalul romanului, tragic, aduce o rezolvare brutală a conflictului: Katy moare într-un accident auto (alături de fiica ei, în secret îndrăgostită de John), iar Maartens îşi va găsi consolarea în braţele unei alte femei, de asemenea mai tânără decât el. Semn că justificarea nobilă a păcatului nu rezistă în timp. Păcatul e păcat. Şi atât.

Un micro-roman foarte adânc, cu subînţelesuri fine, cu intrigă captivantă şi cu substraturi moralizatoare care te pun pe gânduri. Cu toţii simţim nevoia să ne justificăm micimile, măcar comparându-le cu ale altora şi conchizând că nu suntem chiar atât de răi. Însă într-un raport sec al individului cu morala, relativismul izbăvitor al comparaţiei cu alţii n-are nicio noimă. Atât păcatul, cât şi izbăvirea sunt individuale, constituindu-se într-o dureroasă solitudine a greşelii.

Transcriu o bucată din roman, grăitoare pentru reliefarea remuşcărilor care-l cuprind pe John, conştient fiind că şi-a trădat maestrul, dar considerând că a făcut, totuşi, o faptă bună: „Îmi trădasem maestrul; dar dacă n-aş fi făcut-o, maestrul meu probabil ar fi murit. Răul fusese comis; dar din el rezultase un bine enorm. Era un fel de justificare. Pe de altă parte, mi se părea atât de oribil ca harul divin al lui Katy şi viaţa soţului ei să depindă de ceva în mod imanent josnic, atât de complet josnic-murdar-stricat precum nişte trupuri şi satisfacţia lor sexuală! Întregul meu idealism se revolta împotriva acestei idei, şi totuşi ăsta era adevărul.” (p.166)

(Aldous Huxley, Geniul şi zeiţa,  207 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Viorica Boitor)

Anul ăsta, prin vară, scriam despre Persepolis-ul Marjanei Satrapi, o carte atât de surprinzător de frumoasă, încât am îndrăgit-o numaidecât. Nu se putea să ratez Broderiile, se înţelege…

Nu zic eu că e un fel de „Sex And The City”; o zice Washington Post, pe coperta a patra. Oricum aveam unele remuşcări că am început, mai nou, să mă uit din când în când la serialul cu Sarah Jessica Parker în rol principal. Şi mi-am zis: dacă e bal, apăi bal să fie! Am deschis cartea aseară, în ajunul Crăciunului, după ce fusesem la birou, apoi umblasem toată ziua bezmetic prin oraş, îmi vizitasem un prieten, cinasem la ai mei etc.  Am ajuns, într-un sfârşit, acasă şi m-am trântit în pat. Mi-am adus aminte că am cumpărat şi nişte cărţi, aşa că le-am scos din geantă, m-am uitat la fiecare atent, după care am luat-o în pat pe cea care-mi făcea cu ochiul (că doar aşa funcţionează treaba, nu? 🙂 ). Şi dă-i, şi luptă, şi dă-i… Mişto!

Bine, n-am terminat-o aseară, ci azi-dimineaţă. Dar senzaţia e aceeaşi: o carte deşteaptă, amuzantă, fresh, despre nişte femei iraniene care stau la o bârfă mică (bărbatul care nu recunoaşte că i se pare interesant să tragă cu urechea la toate nimicurile astea femeieşti minte, vă asigur) despre tipi, căsătorii, refacerea virginităţii, penisuri care nu-s fotogenice (aşa zic femeile, pot eu să le contrazic?!), lumea occidentală, MTV etc. Nu se simte nicăieri bariera psihologică între concepţiile orientale şi cele occidentale referitoare la sex. Femeile astea sunt destupate la minte, însă se lovesc de tot felul de prejudecăţi care nu le permit întotdeauna să acţioneze în conformitate cu libidoul propriu. Că-n rest, Dumnezeu (/Allah) cu mila!

Cum poţi să-ţi fraiereşti soţul că eşti virgină, când tu de fapt ai pierdut pe drum povara asta? Simplu: iei o lamă de ras şi te tai un pic în momentul fatidic, ca să ai dovada sângelui. Numai că povestea femeii care a încercat un astfel de tertip e tragică: i-a secţionat un testicol proaspătului soţ. Ha, ha, ha!, râd şi eu, dar parcă simt o durere surdă în zona inghinală. 🙂 Şi asta e doar una dintre poveştile savuroase din carte. O să vi se dezvăluie şi secretul broderiilor (un eufemism folosit pentru a explica mecanismul reîntineririi vaginului), precum şi al relaţiilor convenabile între tinere femei iraniene şi bărbaţi occidentali putred de bogaţi. Dar citiţi voi cartea, că e faină rău.

Şi uite cum m-am trezit eu în dimineaţa de Crăciun şi vorbesc despre vagine, penisuri şi această minunată artistă (că e mai mult decât o simplă scriitoare) care e Marjane Satrapi. Ole!

…şi Crăciun fericit, tuturor!

(Marjane Satrapi, Broderii, 136 p., ed. Art/Jumătatea plină, 2010, trad. de Anamaria Pravicencu)

În mod normal, genul ăsta de carte nu mi-ar fi plăcut deloc. Pentru că „temele” dezbătute în romanul „Născuţi morţi” al scriitorului britanic Martin Amis nu se numără printre acelea care-mi suscită interesul: depravare, droguri, dezmăţ, chefuri dezlânate şi actori imbecilizaţi etilic şi nu numai.

Însă, surpriză! Am citit cartea… hmmm, nu pot să zic chiar „dintr-o suflare”, pentru că mi-au trebuit vreo 2 zile să-i dau de capăt, însă pot să spun că mi-a făcut plăcere s-o citesc. Asta se datorează, poate, şi faptului că, deşi e plină – către sfârşitul ei – de macabru şi neverosimil, are şi părţi de un umor straşnic. Nu voi da exemple, pentru că, rupte din context, nu pot stârni nici măcar zâmbete. E genul acela de umor care se naşte pe mai multe paliere, după ce iei cunoştinţă de caracterul personajelor, fizicul lor, apucăturile lor etc.

Conacul Appleseed Rectory devine locul de adunare pentru o gaşcă de prieteni britanici exuberanţi, ca să zicem aşa, cărora li se alătură câţiva americani. Ei vor petrece un weekend împreună, stropit din plin cu băutură, droguri (pe care, în prealabil, le vor testa pe micul Keith, un fel de cocoşat de la Notre-Dame în variantă modernă), sex fără prejudecăţi şi halucinaţii dintre cele mai ciudate. Oricum, fiecare dintre personaje are un background ciudat, smuls parcă din cărţile de psihiatrie. Keith e piticul complexat de înălţimea lui, Giles are o fobie legată de dinţi, Quentin e snobul rasat care însă nu se dă în lături de la cele mai scabroase experienţe, Lucy e curva de serviciu, Skip şi Marvell sunt doi prieteni care, în lipsa femeilor, se mai iubesc şi între ei, Andy e băiatul bine dotat care nu are niciun fel de inhibiţie etc.

Din tot cocktailul ăsta caracterologic se ţese o poveste care nu are un traseu epic bine definit. Totul se rezumă la dezmăţul acestor prieteni, tulburat doar, spre finalul cărţii, de apariţiile meteorice şi misterioase ale unui Johnny, care, în mod direct sau indirect, îi va duce pe protagonişti la pieire. Accidentul auto sau finalul soft-horror al cărţii stau mărturie. E un fel de micro-apocalipsă, fără intenţii pedagogice, accentuată nu doar de păcatele evidente ale acestor tineri ciudaţi şi de urmările evidente ale săvârşirii lor, ci şi de contrastul puternic între viaţa tihnită a unei vechi moşii englezeşti (în care, ca într-o redută, mai există doi bătrânei terorizaţi de tineretul decăzut) şi rebeliunea noilor generaţii, lipsite de conservatorism şi pornite să demoleze totul, fără a fi sigure că au cu ce-l înlocui.

O carte weird, dar în sensul bun. Insanely funny? Cam aşa ceva…

(Martin Amis, Născuţi morţi, 360 p., ed. Polirom, 2004)

E clar: am dezvoltat o obsesie pentru literatura feminină românescă. După Blandiana, Cârstean, Vlădăreanu, Adameşteanu, Vlada, Cassian, a urmat Angela Marinescu. Nu staţi deoparte. Cu siguranţă vor urma Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Magda Cârneci u.s.w.

Şi, de fapt, trebuie să recunosc că nu mă gândesc atât de sexist atunci când vine vorba despre literatură. Nu caut deloc să fiu politically correct, pentru că mi se pare o dobitocie să foloseşti un criteriu atât de pueril când faci aprecieri despre o formă a artei. Pe de altă parte, există cărţi către care sunt împins aparent fără voia mea. Simt, ştiu că trebuie să citesc autorul X sau cartea Y. Pur şi simplu ştii lucrurile ăstea.

Aşa mi s-a întâmplat cu Angela Marinescu. Cartea aceasta, Probleme personale, e cel mai recent volum de poezii al autoarei. L-am deschis cu foarte mare curiozitate, pentru că citisem numai chestii deştepte şi îndrăzneţe despre scriitoare. Volumul nu m-a dezamăgit, dar nici nu mi-a provocat cine ştie ce plăcere. Mi se pare că e construit… invers, adică părţile cele mai puternice şi mai expresive se găsesc la începutul cărţii, după care tonul devine plictisitor şi aproape monoton. Cartea cade, pierde din forţă pe parcursul fiecărei pagini. Cea mai tare poezie e Ultima seară, care deschide volumul. După ea, urmează o serie de reinventări ale aceloraşi imagini (sex, sânge, revoltă, starea de transă, francheţe deranjantă şi permanenta senzaţie de neadaptare, însă nu superioară, condescendentă, ci dureroasă, erodantă). Finalul (Dar eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri) e defetist într-un mod dezamăgitor pentru cititorul care se aştepta ca autoarea să dea cu toţi dracii de pereţi (asemenea mirosuri ce ţâşnesc din flori de mac ce abia se susţin / pe tulpini atât de fragile mă ţin, încă, în viaţă, / e drept, împotriva voinţei mele).

Există, oricum, diferenţe notabile între stilul Angelei Marinescu şi cel al douămiiştilor, pe care pare să-i fi anticipat. Angela Marinescu nu foloseşte niciodată imagini gratuite, a căror unică menire e să şocheze. Chiar dacă par scrise de o persoană care prizează diverse substanţe, Problemele personale aşează fiecare cuvânt la locul lui, creând un covor simetric, fără a-şi pierde din diversitate. Din punctul meu de vedere, cel puţin, e mult mai şocantă imaginea următoare: negrii şi săracii îşi dau mâna / se înlănţuie până devin homosexuali / acolo se sărută ei liberi direct pe sânge / singuri şi compromişi fizic (Cu ochii pe tine), decât Sunt o doamnă, ce pula mea, propoziţia celebră cu care se deschide Băgăul Ioanei Bradea…

În final, mă gândesc că dacă tot suntem în prag de alegeri, merită să ştiţi ce orientare politică are Angela Marinescu. Poate vă ajută la votul de duminica viitoare următoare afirmaţie: politic vorbind / sunt obsedată / sexual (Din punct de vedere politic). Şi nici măcar nu cred că e singura.

(Angela Marinescu, Probleme personale, ed. Cartea românească, 2009)

Asta e o carte de o zi. De fapt, de ce zic „o zi”, e o carte care se dă gata în maximum 2 ore. Atât mi-a trebuit ca să-mi dau seama că, din tot ce am citit scris de McEwan până acum („Amsterdam”, „Grădina de ciment”, „Durabila iubire”), asta a fost cea mai tare.

Cu ce să încep… Nu ştiu. Ideea de bază e că romanul ăsta (care putea fi considerat, de fapt, chiar o simplă nuvelă) poate fi privit cu oleacă scepticism, mai ales datorită faptului că, astăzi, temerile protagoniştilor par prosteşti, to say the least… Doi tineri, un pasionat de istorie şi o violoncelistă, hotărâţi să-şi unească destinele într-un deceniu al începutului libertinajului sexual şi de alte genuri (anii 60 ai secolului trecut), au parte de acea primă noapte de dragoste (noaptea nunţii), amândoi fiind la fel de (ne)pregătiţi pentru lucrul ăsta. Adică, neiniţiaţi niciunul, fiecare cu spaimele şi ruşinea aferente. Nimic ciudat (să zicem…) până aici. Numai că acest prim eşec (că despre un eşec vorbim), constând într-o foarte precoce ejaculare, îi determină pe cei doi să-şi reevalueze atât de drastic întreaga relaţie, încât ajung la concluzia că nu se vor potrivi deloc, niciodată. Şi… cam atât.

Ştiu, ştiu, substraturile sunt mai adânci. Nu facem abstracţie de contextul social, moral, politic, de natură să schimbe fundamental relaţiile dintre oameni etc etc etc. Tinerii ăştia doi sunt doar modelele, tipologiile care trebuie să ne facă să-nţelegem că ceea ce se întâmplă pe lângă noi nu e chiar atât de nesemnificativ, inclusiv pentru cele mai intime aspecte ale vieţii cotidiene. Că altfel cum să-ţi explici că la debutul deceniului care a deschis toate şliţurile şi sutienele, Edward şi Florence ratează totul tocmai pentru că nu erau suficient de pregătiţi să înfrunte noua rânduire? Se deschidea o eră în care rateul sexual avea urmări mai dezastruoase pentru viaţa de cuplu decât, poate, mersul la curve. S-o fi schimbat ceva între timp? Guess not… 

Şi, acestea fiind zise, conchid că McEwan e unul din cei mai interesanţi autori contemporani. Am zis!

(Ian McEwan, Pe plaja Chesil, ed. Polirom, 2007)