Posts Tagged ‘scrisori’

Ar fi multe lucruri de spus despre cartea aceasta. Numai că, aşa cum mi se întâmplă de obicei, nu ştiu cu ce să încep şi, cu siguranţă, nu ştiu cum voi încheia această însemnare. Îmi dau seama tot mai mult că Gabriel Liiceanu are dreptate când spune că de cele mai multe ori află ceea ce gândeşte despre un anumit subiect abia atunci când scrie despre acesta. Ordonarea gândurilor în pagină limpezeşte haosul din mintea celui care scrie. Cred şi eu lucrul ăsta.

Poate că aşa au crezut şi Monica Pillat (fiica lui Dinu Pillat), şi Lily Teodoreanu (scriitoarea Ştefana Velisar Teodoreanu, soţia lui Ionel Teodoreanu), atunci când şi-au scris misivele către Pia Pillat (soră a lui Dinu, fiică a lui Ion Pillat şi a Mariei Pillat-Brateş). Cartea, „Minunea timpului trăit”, cuprinde scrisorile trimise de nepoată (Monica) şi prietenă (Lily) persoanei dragi aflate în străinătate (Anglia), Pia Pillat-Edwards. Destinul Piei este fascinant şi e schiţat în partea introductivă a volumului. Pia Pillat, personalitate nonconformistă, se mărită de tânără cu aviatorul Ilie Arapu, pe care-l părăseşte pentru că se îndrăgosteşte de prietenul acestuia, Mihai Fărcăşanu, una dintre ţintele sigure ale noii conduceri comuniste, pentru că era şeful tineretului liberal. Urmează o prigoană nebună, răstimp în care cei doi sunt adăpostiţi periodic chiar de familia Teodoreanu. Reuşesc să fugă în străinătate, unde relaţia lor se destramă. Pia se recăsătoreşte cu Tony Edwards, medic, şi se stabileşte în Anglia. În 1995, soţul ei decedează, iar Pia se retrage într-un sanatoriu din sudul Londrei, unde trăieşte şi astăzi. De-a lungul timpului, a scris romane pe care le-a publicat în străinătate, a fost o prezenţă activă a Vocii Americii, s-a implicat în acte caritabile şi, mai presus de toate, a creat un adevărat cult al familiei.

Ea este destinatarul mut al acestor scrisori. Spun „mut” pentru că în acest volum nu găsim vreun răspuns al Piei la scrisorile Monicăi ori ale lui Lily. Cele două expeditoare, de-a lungul a peste 40 de ani (Monica) şi 10 de ani (Lily), trimit Piei, aflată departe, picături din viaţa lor cotidiană, însă poleite cu aur. E atâta calofilie aici, încât iniţial mi-am spus că nu poate exista în realitate un asemenea schimb de epistole. Totul e văzut printr-o lentilă care parcă transformă praful în pulbere de diamant. E o sensibilitate dusă la extrem, la marginea siroposului. Pentru cine nu e obişnuit cu un astfel de stil, cartea e pe bună dreptate nedigerabilă. La fel, mă gândeam la început că aceată metodă de învelire a realului în bucăţi de paradis autocreat e o metodă de a escamota urâtul din viaţa în regimul comunist. Numai că felul în care personajele acestea vorbesc (Monica, pentru că numai scrisorile ei de după 1989 sunt redate în carte, ale lui Lily se întind pe o perioadă de 10 de ani, 1967-1977) se propagă şi dincolo de 1989. Parcă bariera istoriei nici n-a trecut prin vieţile lor. Monica îşi trimite pe mai departe gândurile într-o duioasă rupere de realitatea înconjurătoare, în scrisori de o bunătate şi o puritate fără margini, care pot părea ipocrite ori „leşinate” (cu un termen uşor argotic) dacă se scot din context. De aceea evit să citez vreun pasaj din carte. Scrisorile reprezintă un tot, chiar dacă volumul e scris la două mâini. Factorul coagulant în tot acest amestec de puritate şi înţelepciune feminină este Pia, personalitate atât de pregnantă încât e capabilă să stârnească adulaţie şi admiraţie în rândul unor reprezentante din generaţii complet diferite.

Interesantă şi prefaţa lui Horia-Roman Patapievici, light metodistă (mergând cu pedanteria până acolo încât ne explică aproape matematic relaţiile dintre cele trei femei care compun cartea) şi exhaustivă. „Minunea timpului trăit” e o carte care nu poate fi citită în autobuz, nici în tren, nici în metrou. E genul acela de volum care îţi ghidează paşii într-o cameră veche, cu mobilă clasică, într-o răcoare a înecputului de primăvară, într-un fotoliu larg, cu o fereastră deschisă către livada proaspăt înflorită. Cu ipod-ul în urechi, cu siguranţă nu le poţi citi pe Monica Pillat şi Lily Teodoreanu… Aşa că nu puneţi mâna pe ea decât dacă aveţi darul teleportării.

(Monica Pillat, Lily TeodoreanuMinunea timpului trăit – corespondenţă cu Pia Pillat, 332 p., ed. Humanitas, 2010)

E foarte greu, bănuiesc, să mai poţi scrie ceva original despre atletul disperării care a fost Emil Cioran. Dacă înainte de 1990 exista un soi de tăcere vinovată în ceea ce priveşte opera scriitorului român stabilit în capitala Franţei, după revoluţie a izbucnit o explozie compensatorie. Şi, pentru că în privinţa lucrărilor ştiinţifice referitoare la acest subiect nu mă pot pronunţa, cu atât mai nimerit mi s-a părut să citesc cartea unui înfocat cioranian, adică Dan C. Mihăilescu.

Numai că, spre surprinderea mea, în aparenţă e foarte puţină „căldură” în ceea ce scrie DCM. Cartea îşi propune, de fapt, o analiză a scrisorilor pe care Emil Cioran le-a scris de-a lungul vieţii. DCM chiar ne spune că la Cioran trăirea elaborată care face deliciul cărţilor sale e dublată la fel de strălucit de forţa expresivă extraordinară a epistolelor sale. E ca şi cum în Cioran ar sta la pândă două personalităţi la fel de virulente, care-şi caută în permanenţă solul fertil pentru a se dezlănţui. Unde se desparte DCM de Cioran e în următoarea chestiune: Cioran consideră că, din cauza amarului pe care un scriitor trebuie să-l toarne în opera sa, viaţa sa dinafara filelor trebuie să fie senină şi plăcută (de aici, uneori, tonul nerecognoscibil al unor scrisori cioraniene); DCM, de cealaltă parte, susţine că, din contră, calmul şi deliberarea lucidă ar trebui să fie soclul pe care se clădeşte fiecare rând scris cu destinaţia posterităţii. Mai sunt şi alte „divergenţe”, însă mi-e prea lene să mă lupt cu amândoi deodată… 🙂

De ce zic că e greu să vorbesc despre cartea asta: pentru că nu ştiu către cine să mă îndrept. E ca o partitură cântată de două voci distincte, care, împreună, mai falsează uneori (ca-n exemplul de mai sus), dar care îşi propun, aparent, să meargă împreună pe mai departe. Care e vocea principală? A pictorului dezastrului sau a nondocilului său discipol neoficial? A lucidului până la autodistrugere sau a celui pătruns de morbul ludicului şi al relativismului curios? A celui care pledează pentru bucuria unei dureri fizice care să te transfigureze sau a celui care-şi priveşte cu duioşie micul handicap de vorbire?

Mai departe: care dintre „Ciorani” e aici erou principal? Cel din scrisorile viril-prieteneşti către amicii din alte ţări sau cel topit după Friedgard Thoma în misive de un lirism greu de conceput pentru fanii săi? Cel din „Sunt scârbit de duşmani mai vechi, care-mi reproşează şi acum convingeri din tinereţe. Acelaşi lucru mi se întâmplă, din păcate, şi dincolo de ocean! Ce tâmpenie! Nu poţi scăpa de trecut, mai ales de un anume trecut” (p.74, scrisoare către Relu Cioran) sau cel jucăuş-trivial din „am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că a vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră” (către F. Thoma, p.116)? Răspunsul e simplu: despre amândoi e vorba aici.

Chiar dacă stilul în care a fost scrisă cartea e detaşat, studiat-inaderent, se simte de departe că Dan C. Mihăilescu, dintr-o mare dragoste, a vrut doar să-l „umanizeze” pe Cioran în ochii acelora care cred că scriitorul n-a fost altceva decât întruparea puroiului extincţiei şi al durerii ca formă de spiritualitate. Prin aducerea în faţă, într-o sinteză subţirică (dar aplicată, aş zice, fără fandări inutile), a scrisorilor diverse pe care Cioran, spirit prin excelenţă comunicativ (iată alt paradox!), le-a scris apropiaţilor săi şi prin rememorarea caldă a întâlnirilor pariziene cu maestrul scepticismului, Dan C. Mihăilescu reuşeşte să creeze  o aură magică în jurul unei personalităţi atât de complexe încât nu i-au ajuns cuvintele din două limbi ca să-şi cuprindă în totalitate, cathartic şi eliberat de angoase, propriile tragedii.

(Dan C. Mihăilescu, Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, 152 p., ed. Humanitas, 2010)

Scrisorile trimise de Vaclav Havel soţiei sale, Olga, în timpul detenţiei acestuia din motive politice se configurează în două direcţii fundamental diferite: pe de o parte o referire constantă la micile activităţi casnice care, de-acum, stau în exclusivitate în sarcina soţiei singure, iar pe de altă parte constatări şi meditaţii mai mult sau mai puţin filosofice despre rolul omului, despre existenţă, despre frumuseţea teatrului etc.

Am remarcat şi aplecarea viitorului (pe-atunci) preşedinte al Cehiei către calofilie. Scriitura sa este pur şi simplu frumoasă, aducându-mi aminte de celebrul Flaubert care, zice-se, ieşea în spatele grădinii după fiecare pagină scrisă pentru a o citi cu voce tare şi a vedea dacă „sună” bine. Cele 144 de scrisori pe care le conţine cartea de faţă se constituie în tot atâtea mici zvâcniri de viaţă, cu atât mai surprinzătoare cu cât provin dintr-un mediu în care pesimismul pare încastrat în ziduri. Vaclav Havel nu renunţă nicio clipă la optimism, la setea de viaţă, la a-şi cultiva, chiar şi din închisoare, gustul pentru estetic, pentru cultură, pentru informaţie (printre altele, se plânge că i-a fost interzis privitul la televizor o perioadă, precum şi că nu mai are ce să citească, epuizând destul de repede rezerva de carte a penitenciarului).

De la un punct încolo, scrisorile lui Havel dobândesc un uşor accent impersonal, asta şi datorită faptului (care reiese clar dintr-una din scrisori) că unele dintre răspunsurile Olgăi îi vor fi oprite destinatarului, tocmai pentru că referirile la persoane cunoscute ori întâmplări certe nu pot scăpa ochiului vigilent al cenzurii închisorii. Aici începe seria scrisorilor-eseu, în care Havel îşi pune la bătaie întregul arsenal intelectual, social, moral şi chiar politic pentru a descrie, prin prisma propriilor experienţe, deruta zilnică a omului de factură nouă (nu a omului nou!).

Ce mi-a atras atenţia în mod deosebit este seriozitatea şi abnegaţia cu care Havel îşi creează propria „şcoală a autocontrolului”, lucru pe care, dacă e să încerc o confesiune, mi-l doresc de prea multă vreme ca subiectul să fie, azi, o noutate pentru mine. Lecţiile de autocontrol se constituie într-un fel de tablă a interdicţiilor menite, fireşte, să servească intenţiei de a deveni mai puternic în raport cu tine însuţi şi cu tentaţiile cărnii şi ale spiritului. Citez, că n-am încotro: „să nu tânjeşti sub nicio formă după felul în care cineva apreciază pe altcineva, să nu te laşi condus de pofte nesatisfăcute şi să nu încerci să le satisfaci pe socoteala demnităţii tale, […] să accepţi consecinţele fireşti ale propriului comportament, […] să nu-ţi plângi de milă […], să nu îi faci pe alţii să sufere pentru a compensa pentru propria ta suferinţă etc.” (p.170). Mă opresc aici, din motive care n-au nicio legătură cu scrisorile lui Havel către soţia sa, Olga…

(Vaclav Havel, Scrisori către Olga, ed. Art, 2009)