Posts Tagged ‘scris’

Exact aşa.  Mă plângeam acum câteva zile unor oameni că nu mai ştiu ce să citesc. Părea nu că epuizasem cărţile (ar fi şi culmea), ci că nu mai aveam disponibilitatea de a mă lăsa vrăjit. Am început atunci vreo 4 cărţi, pe care le-am abandonat pe rând, pe drumul dintre bucătărie şi dormitor. Şi am recurs la nenea internet, ca să văd cine ce-a mai scos. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că Andrei Pleşu a lansat o nouă carte, cu un titlu incitant, numai bun de pansat rănile într-un februarie atât de anost şi de trist (mie mi se pare că februarie e cea mai urâtă lună a anului, la mare concurenţă cu noiembrie).

Şi-am dat fuguţa la librărie. Şi-am cumpărat (sau să zic „achiziţionat”, ca să se amuze Andrei Pleşu de fandoseala mea lingvistică? 🙂 ) „Despre frumuseţea uitată a vieţii”. Sigur că, iniţial, am fost dezamăgit să constat că e doar o colecţie de texte apărute în Dilema veche şi Adevărul. După aceea, totuşi, mi-am dat seama că orice întâlnire cu scrisul lui Andrei Pleşu reprezintă pentru mine o imensă plăcere, nu doar pentru că, stilistic vorbind, autorul e capabil să mă fascineze, ci şi pentru că este eseistul de care mă simt cel mai apropiat în ceea ce priveşte atitudinea adoptată referitor la (aici trebuia să pun „vizavi de”, ca să arăt că ştiu umbla cu fineţuri şi că sunt băiat subţire 🙂 ) lucrurile care ne înconjoară. În plus de asta, cartea a fost pentru mine o semi-noutate, pentru că eu îl citesc pe Pleşu doar în Dilema veche. Adevărul am încetat să-l deschid/accesez de când am văzut că şi patronul său îşi închipuie că are veleităţi de gazetar şi publică, în consecinţă, tablete săptămânale. Cam cum făcea Paul Everac la TVR. En fin.

Textele sunt decupate din realitatea de zi cu zi, dintr-un cotidian exasperant, pe care autorul îl priveşte uneori cu duioşie, alteori cu reală surprindere. Dar întotdeauna cu umor. Un umor sănătos, dar discret, corosiv, dar nu jignitor. Andrei Pleşu pare să ştie, cu fiecare pagină scrisă, că tarele unei societăţi în derivă nu se pot vindeca decât prin înfăţişarea lor într-o lumină care să le facă iniţial simpatice, după care ele să fie analizate la sânge, în completa lor nuditate, în spectralul lor grad de periculozitate. Cartea e structurată pe capitole care dezbat probleme curente cum ar fi orizontul personal de aşteptare, cititul cărţilor, nesimţiri şi indispoziţii cotidiene, agonia limbii române ş.a.md., într-o formulă care nu face plicticos nici măcar recursul la figurile palide şi ridicole ale politicii româneşti. „Frumuseţea uitată a vieţii” nu e decât stropul de fericire pe care ţi-l poate conferi o lectură bună, un hohot de râs, un ceai fierbinte în compania prietenilor, o discuţie cu Andrei Pleşu, contemplarea naivă a unui peisaj rural etc. Autorul ne învaţă, astfel, că ura, ranchiuna, prostia şi excesul au marele neajuns de a ne urâţi într-un mod care ne face nerecognoscibili şi străni până şi de noi înşine. Colecţia aceasta de eseuri e o carte care se poate citi oriunde şi oricând şi ale cărei poveţe te însoţesc mult timp după ce ai închis-o. Aşa că: mulţumesc, Andrei Pleşu! Am petrecut 3 ceasuri în prezenţa unui autor care a încercat (şi a şi reuşit) să mă convingă că, dincolo de exasperările care ne acoperă în fiecare zi, există întotdeauna posibilitatea adoptării unui alt unghi de a privi lucrurile, de unde totul capătă o strălucire revigorantă, capabilă să ne remonteze brusc şi să ne reconecteze la marile miracole ale vieţii.

Transcriu aici câteva pasaje care mi-au plăcut:

„Ştiu că ţara se bâlbâie şi că vremurile sunt grele. Dar nici psihologia drobului de sare nu ajută. Şi nici obiceiul de a pune frică peste frică, de a înrăutăţi răul şi de a urâţi urâţenia, oricât rating ar aduce acest obicei. O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu demult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie” (p.158).

„… nu poţi spune că ai înţeles un lucru, înainte de a fi reuşit să-l exprimi. Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întâmpinat de un sens diferit, sau cu totul nou, faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decât propriul tău gând. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decât tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atât mai puţin al tău, cu cât e mai izbutit” (p.238).

(Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, 280 p., ed. Humanitas, 2011)

Asta trebuie să fie cea mai atipică scriere Murakami din câte am citit eu până acum. Şi n-au fost chiar puţine. Cu ceva vreme în urmă, am luat la rând mai multe romane ale scriitorului japonez („La sud de graniţă, la vest de soare”, „Cronica păsării-arc” – my fave, „Pădurea norvegiană”, „Iubita mea, Sputnik”, „În noapte”), precum şi volumul de nuvele/povestiri „Salcia oarbă, fata adormită”. Mi-au plăcut, pentru că aduceau un ceva aparte, probabil derivând din stilul diferit de viaţă al personajelor şi din misterele aparţinând parcă altor lumi.

„Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” e un volum mai degrabă confesiv, care însă nu atinge laturi ale psihologiei personale a autorului, ci prezintă într-un mod pe care l-aş numi aproape „amical” constructul unei pasiuni: alergatul, joggingul. Haruki Murakami apare ca un tip extraordinar de ambiţios, care-şi urmează ţelurile indiferent de cât de absurde sau minore pot ele părea în ochii celorlalţi. Nu e nimic ficţional în această carte. Murakami ne povesteşte despre desele maratoane la care a participat (dacă nu mă înşel, în postfaţă ne spune că a ajuns la vreo 25), precum şi despre întregul proces al antrenării, al pregătirii în vederea acestui scop. Nu e indiferent ce pantofi ne alegem, ce sol folosim pentru alergat, ce timp al zilei ş.a.m.d.

Mi-e foarte greu să înţeleg cum de s-a născut o carte cu acest subiect. Să fi fost eu cel care ar fi trebuit să scrie aşa ceva, cred că volumul rezultat n-ar fi depăşit (cu toată divagaţia aferentă) mai mult de 25 de pagini. Murakami, în schimb, reuşeşte să vorbească (ăsta e sentimentul) despre alergat în acelaşi mod în care s-ar antrena pentru maraton: treptat, ambiţios, cu atenţie la detalii, construind pic cu pic performanţa. Ni se destănuie şi cum găseşte mereu timp pentru alergat, indiferent de cât de solicitant îi este programul zilnic, despre îngrijorările care îl cuprind atunci când observă că-l lasă genunchii ş.a.m.d.

Ceea ce am observat la Murakami este că, cel puţin în volumul de faţă, îşi contemplă deseori corpul având o curiozitate copilărească. Aproape că „vorbeşte” cu muşchii, cu tendoanele, cu oasele. Le iubeşte, le ceartă, le sprijină, aşteaptă de la ele succese nebănuite… Există o scenă care-mi aminteşte de Liiceanu (acela din „Scrisori către fiul meu”), unde H.M. ne spune cum s-a studiat, gol, în oglindă, la vârsta de 16 ani şi, găsind cel puţin 27 de defecte, s-a hotărât să se oprească din contabilizat. Şi, dacă micile imperfecţiuni exterioare sunt vizibile, Murakami ajunge la concluzia că acelea interioare sunt cu mult mai numeroase şi, prin urmare, acceptarea proprie este premisa necesară pentru a-ţi îmbunătăţi viaţa. Aşa decide că trebuie să alerge. Şi, se pare, nu doar fizic i-a profitat acest lucru. Autorul crede cu tărie că acest hobby l-a ajutat şi în scris, pentru că o astfel de caznă îţi ordonează gândurile şi îţi educă puterea de concentrare.

Iar faptul că a ajuns să alerge 100 km într-o singură zi mi se pare atât de neverosimil, încât mi-e jenă să spun că eu alerg doar 4 km, în cele mai bune zile ale mele…

(Haruki MurakamiAutoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, 240 p., ed. Polirom, trad. din limba japoneză de Iuliana Oprina, 2009)

M-am apucat de Stephen King cu o oarecare sfială, care n-a fost provocată de ideea că mă întâlneam cu unul dintre cel mai bine vânduţi autori contemporani, ci mai ales de persistenţa unei anumite prejudecăţi, conform căreia tot ceea ce ţine de zona SF, fantasy, horror se află, oarecum, într-o „margine” a literaturii.

De aceea, prima carte scrisă de King pe care am ales s-o citesc este „Misterul regelui. Despre scris”, care nu e un roman propriu-zis, nici carte de memorii (deşi seamănă cu aşa ceva), ci o incursiune sinceră şi deschisă în lumea creaţiei autorului.

Mi-a plăcut mult partea de CV deşi, aşa cum spuneam cuiva, unele referiri prea dese la visul american (puştanul nedisciplinat şi obrăznicuţ care ajunge star) mi se par, deja, obositoare. Stephen King a avut ceea ce aş numi an ordinary american life, ce s-ar traduce prin: copilărie zbuciumată, tinereţe alimentată cu alcool şi droguri (autorul ne şi spune, la un moment dat, că a trebuit să-şi scrie una dintre cărţi avându-şi nasul înfundat cu bucăţi de vată, ca să oprească sângerarea provocată de prizarea cocainei), o căsnicie fericită, construită cu o veche prietenă şi confident de nădejde (cititorul său ideal, după propriile-i mărturisiri).

„Trusa cu scule”, partea care vorbeşte direct despre meşteşugul scrisului, mi s-a părut foarte… hmmm… didactică, însă nu într-un mod supărător. Stephen King are virtuţi certe de pedagog. Ţi-l şi imaginezi, într-o cămaşă cadrilată şi jeanşi, aşezat neglijent pe un colţ de catedră, vorbindu-ţi şi fermecându-te totodată. Nu există secrete, ne spune maestrul. Există doar multă muncă (scris şi citit), la care se adaugă o anumită acuitate a simţurilor, atât de necesară ca să prinzi poveştile care se desfăşoară chiar sub ochii tăi. O simplă plimbare, contemplarea unui fapt banal pot să formeze anumite conexiuni în capul tău, capabile să creeze povestea. Alte regului ale inspiraţiei nu sunt.

Există şi multe ghidări de ordin metodologic. Ni se şi dă o mostră de scriere,, după care ne este prezentată aceeaşi schiţă, modificată (ce va deveni, ulterior, scenariul filmului 1408), tocmai în ideea de a observa că este necesar să treci prin text de cel puţin 2 ori (King recomandă 3 revizuiri) înainte să-i dai drumul în lume. Chestiunile subiective, care ţin exclusiv de gustul literar al autorului, trebuie luate cu precauţie. Adică: înţeleg că o supraîncărcare a textului cu fraze şi explicaţii inutile e nefericită, dar nu sunt pe deplin de acord cu ceea ce aş numi dezbrăcarea textului de metaforă. Stephen King n-are timp de adverbe, spre pildă. Tot ce este în plus faţă de scheletul textului trebuie, în viziunea lui, eliminat. Lucru ciudat, având în vedere că majoritatea cărţilor lui depăşesc binişor 5-600 de pagini… E un fel de utilitarism literar aici; literatura e înţeleasă ca remediu imediat, ca refugiu instantaneu, ca vindecare urgentă. Nu bombă cu efect întârziat, ci scânteie.

Partea ultimă a cărţii vorbeşte despre accidentul pe care King l-a suferit chiar în timp ce scria cartea de faţă. Sunt pagini cinematografice, în care te simţi, cumva, ca într-un serial de televiziune gen „E.R.”… Există şi aici suspans, culoare, dramatism. Ceea ce nu e puţin lucru.

Motivul pentru care mi-au trebuit mai multe zile să citesc cartea n-are de-a face cu volumul în sine. Pur şi simplu s-a nimerit să fie o săptămână mai grea. Şi zic asta ca să nu se înţeleagă că „Despre scris” nu mi-a făcut plăcere. Dimpotrivă. Şi cred cu tărie că lucrul ăsta se datorează şi traducerii lui Mircea Pricăjan (bravos, amigo!), care reuşeşte aici să treacă dincolo de barierele lingvistice şi să transforme în lecţie românească un curs american despre scris. E nevoie de o anumită inventivitate aici, dar mai ales de o con-simţire cu stilul autorului, pe care M.P. l-a exersat deja cu asupra de măsură… Deci, congrats!

Dacă, însă, am vorbit despre gusturile literare ale autorului, aici s-ar putea să am oarecare obiecţii. Înţeleg să-ţi placă William Golding ori Ian McEwan, dar să-l numeşti pe Nelson DeMille un „mare scriitor” mi se pare cam mult… În orice caz, cartea de faţă a fost suficient de plăcută ca să nu-mi pară rău că am citit-o şi îndeajuns de interesantă ca să mă facă, pe mai departe, curios în ceea ce priveşte scrierile lui Stephen King. Ceea ce e, cred, rostul oricărei cărţi de pe lumea asta. Aşa că, yay!

(Stephen King, Misterul regelui. Despre scris, 288 p., ed. Nemira, 2007)