Posts Tagged ‘scriitori’

[text publicat în revista Steaua, nr.7-8/2013; răspuns la ancheta „Scriitorul – un supravieţuitor?”]

Când am văzut titlul anchetei pe care ne-o propune revista „Steaua” mi-am şi frecat degrabă mâinile a satisfacţie, mai ales că, din ceea ce pricepeam eu, eram chemat să răspund la vechea problemă legată de remuneraţia slabă (cvasi-inexistentă) a scriitorului român, drept care acesta e considerat, de multe ori şi pe drept cuvânt, un aproape muritor de foame. Nu dintr-un sadism energic mi-ar fi izvorât plăcerea de a chibiţa pe marginea acestui subiect, ci dintr-o experienţă proprie care a venit ca turnată preconcepţiei mele referitoare la statutul de azi al autorului autohton. Aş fi brodat lungi şi întortocheate fraze despre sâmburii ideologici care fac distincţia între stângismul apărătorilor orbi ai drepturilor scriitorului, indiferent de valoarea ori performanţa acestuia, şi cinismul acid al dreptei consumeriste şi avid-concurenţiale, care l-ar fi trimis pe distinsul autor la spălat borcane dacă ultimul său roman s-a vândut la fel de bine precum ceapa degerată într-un mall cu ştaif. Asta pentru că nu cu multă vreme în urmă am avut un mic conflict cu un autor, altminteri talentat, care încerca să mă convingă că activitatea scrisului e o porcărie, un supliciu colosal, un mod de a-ţi tăia, metaforic, venele în fiecare zi. Şi că, în condiţiile unei astfel de cazne, faptul că nu e plătit cum trebuie e o neruşinare, o sfidare iresponsabilă a geniului său. Românii nu-l meritau, se născuse într-o ţară greşită, era azvârlit de providenţă într-un loc al unor ipochimeni nerecunoscători şi ignari. Mi-l şi imaginam pe bietul om smulgându-şi părul din cap în faţa paginii goale, gemând neputincios şi, în ultimă instanţă, plesnindu-se zdravăn în oglindă, pradă necazului de-a se fi născut scriitor.

Numai că, recitind invitaţia de a participa la anchetă, mi-am dat seama că, urmându-mi impulsul de mai sus, aş fi bătut neaoş câmpii, nu fără o oarecare graţie, thank you very much. Deci: condiţia scriitorului de azi din perspectiva care mi se pare mai relevantă. Hm. Relevanţa, într-o astfel de chestiune, e cât se poate de ambiguă, după umila mea părere. Ce înseamnă, carevasăzică, „relevant”? Şi, mergând mai departe, inclusiv unele arii de manifestare a vietăţii numită „scriitor” au devenit goale de conţinut, din păcate. Mai are scriitorul prestigiu măcar în domeniul cultural? Eu zic că da, numai că, spune un clişeu din bătrâni, cultura a ajuns să desemneze o activitate ultra-selectă, şi asta nu neapărat datorită faptului că stă cu capu’-n stele, ci din cauza unei foarte mici prize a publicului larg la ea. Şi e şi deranjant, din punctul ăsta de vedere, să vezi scriitori plângându-se că lumea nu mai citeşte nimic şi că volumele lor se reîntorc la editură după ce librarii le şterg de praf înainte de a le sigila şi a scrie pe cutie „retur”. Curios în toată aceasta sarabandă a ieremiadelor este faptul că demnitatea autorului nu poate fi doborâtă de nimic. Ea este mereu direct proporţională cu eşecul editorial. Cu cât este mai prost receptat (da, critica e de vină, e plină de inşi inculţi, necitiţi, bombastic-ironici, de sentenţioşi, alunecoşi, netalentaţi, resentimentari, de proşti, curve, boşorogi expiraţi, tineri necopţi fill in the blanks), cu atât stima de sine a eroului nostru este mai erectă. Anul trecut, făcând eu parte dintr-un juriu, am asistat neputincios la ieşirea necontrolată a unui scriitor care ne reproşa faptul că nu i-am dat nicio şansă de a câştiga marele premiu, din moment ce în concurs au intrat Lucian Dan Teodorovici şi Octavian Soviany. Dumnealui dorea, mă-nţelegi, să retragem din concurs cărţile bune, ca să existe loc sub soare şi pentru scribi de mâna a paişpea, şi să instituim, pe cale de consecinţă, un soi de premiu de binefacere, pentru autorii mai puţin talentaţi, dar inimoşi şi gata oricând să coopereze pentru salvarea imaginii literaturii de la noi şi de aiurea. Când i s-a explicat că volumul lui nu suscita niciun fel de interes şi că nu avea strop de valoare literară, ne-am trezit împroşcaţi cu zoaie (eu am scăpat uşor: mi s-a spus doar că-mi lipsesc lecturile „de bază” şi că sufăr de orgolioză în fază cronică). Deci cam atât despre onoarea nereperată a scriitorului român.

Sigur că am exagerat. Cele de mai sus reprezintă, sunt convins, cazuri izolate, la limita patologicului. Cunosc o droaie de autori buni, în a căror alchimie se îmbină perfect talentul şi modestia, eficacitatea şi bunul simţ, umorul de bună calitate şi seriozitatea lucrativă. Şi sper ca ăştia să fie cei la care ne raportăm când avem în vedere (deşi nu cred că trebuie, nici măcar aici, să ne facem etichete doar pentru a ne confirma aşteptările) imaginea arhetipală a scriitorului. Ar fi bine. Pentru că un „supravieţuitor”, cum zice revista, se poate prezenta, la finalul luptei, în pantaloni rupţi şi haine ponosite, însă nu cu atitudine gen „v-am spart, boilor!”. Pentru că nu e frumos, maică.

În celelalte chestiuni pe care le sugerează întrebarea voastră, mă tem că lucrurile stau prost. Şi politic, şi social, şi etic. Intelectualul care face politică e o specie pe care o accept, dar pe care cu greu o înţeleg. Şi face obiectul unei teme pe marginea căreia au curs râuri de cerneală şi de pixeli, fără ca cineva s-o fi putut tranşa. În ceea ce mă priveşte, şi gândindu-mă strict la ce s-a întâmplat pe scena noastră în ultimii 20 de ani, am apreciat luările ferme de poziţie ale unor Pleşu, Liiceanu, Djuvara, Manolescu ori Blandiana şi am fost complet nesolidar cu ţâfna revanşardă gen Breban sau Goma. Dar asta, fireşte, nu-i face pe ultimii doi mai puţin scriitori decât sunt. Încât cred că, dincolo de pasiunile politice mistuitoare şi pe care orice scriitor are dreptul să şi le exhibe (cu mai mult sau mai puţin aplomb), rămâne în urma lor întrebarea dacă ceea ce au întreprins este în folosul unor oameni pe care pretind că-i reprezintă sau e doar rezultatul unor interogaţii individuale şi care se cer expuse în numele unor principii înalte, la care Gogu n-are acces, că termină munca la 5 şi e obosit.

Etic? A se slăbi. Eu nu cred în rolul de instanţă morală a scriitorului. E o latură a personalităţii lui care pe mine, cititor, nu mă interesează absolut deloc. Şi nu cred nici în puterea scrisului său de a întemeia moravuri, să-mi fie cu iertare. Cred, în schimb, în puterea lui de a reflecta o stare de fapt capabilă să nască în mintea lectorului interogaţii subiective şi, eventual, căi către o posibilă rezolvare. Cred, adică, aşa cum zicea şi Cioran, în sensul terapeutic al mărturisirii. Şi, dacă mărturia asta se poate aşeza pe scheletul afectiv al celui care o citeşte, completându-l şi întărindu-l, cu atât mai bine. Nu-mi pasă, deci, dacă scriitorul e supravieţuitor; dar îl respect dacă reuşeşte, prin scrisul lui, să-i facă pe alţii să se creadă învingători. În asta constă, de fapt, toată puterea lui.

[text publicat în revista Steaua, nr.3,4/2013]

Mare invenţie şi facebook-ul ăsta. Pare că abia într-un mediu de acest tip, atins inevitabil de orgolii mărunte şi interese mai mult sau mai puţin meschine, putem găsi răspunsuri la întrebările care ne macină. Dacă suntem gata să admitem, ruşinaţi, că dispunem de o apetenţă exhibitorie referitoare la propriile calităţi, n-o să recunoaştem totuşi, niciunii dintre noi, că avem în egală măsură o latură voyeuristică, gata să atace orice colţişor lăsat dezvelit (involuntar, va încerca el să te convingă) de către titularul de cont. Facebook-ul devine, astfel, o metodă sigură şi reciproc avantajoasă de exercitare a viciilor. Şi n-au scăpat din plasa aceasta nici scriitorii români; vorba aia: şi ei sunt oameni. “Publicul” cere, scriitorul dă. Că nu-l costă nimic. Iar cosmetizarea e la îndemâna oricui. Păcat, zic şi eu hâtru, că nu s-a inventat posibilitatea de photoshop-are a cărţilor unora dintre ei. I-ar fi ajutat enorm.

Acestea fiind zise, vom încerca să constituim un mic inventar al tipologiilor scriitoriceşti de la noi, aşa cum se manifestă ele în mediul electronic al facebook-ului. Nu e o listă exhaustivă, dar am convingerea că surprinde câteva trăsături pregnante ale celor care, din faţa ecranelor luminoase, îşi clădesc, atent şi temeinic, edificiul. Senzaţia că eşti doar la un clic distanţă e seducătoare.

Scriitorul diplomat. E mereu atent cu oaspeţii săi virtuali, e civilizat şi chibzuit. Ţi-l şi imaginezi aşezându-se la masa de scris în frac, cu monoclu şi cu o pană de gâscă muiată-n cerneală. E, de regulă, bine primit de critica de specialitate, astfel încât contul său de facebook nu face altceva decât să confirme imaginea unui profesionist. Scrie ce crede despre diverse chestiuni arzătoare, însă o face într-un mod care-l fereşte de contestări virulente, indiferent din ce parte ar veni ele. Postează imagini de la evenimente literare, lansări de carte, poze cu pisici din apartamentul propriu şi cu copiii săi, corect pieptănaţi şi aşezaţi în cadru. Puncte slabe: nu îndrăzni să laşi vreun comentariu cu o infimă tentă politic incorectă. Vei fi degrabă admonestat şi ţi se va spune că astfel de atitudini nu sunt de dorit în spaţiul său steril.

Scriitorul mercantil. Are întotdeauna un proiect de prezentat, o carte de lansat, o poezie de recitat. Şi, pentru că n-are cum să vină să-ţi bată la uşă şi să-ţi demonstreze pe viu cât e de genial, o face postându-ţi pe wall-ul de facebook nenumărate linkuri către alte pagini care cuprind, detaliat, ce vrea să facă. Afli că, dacă nu-i cumperi volumul, ideea însăşi de literatură va intra în colaps, nu se va mai putea scrie nicio carte bună, lumea se va prăbuşi, iar veleitarii vor înflori. Scrie despre răfuieli personale (din care iese, cum altfel, învingător) şi se plânge recurent că nu-i e recunoscută valoarea din cauza boierilor minţii (care se schimbă, la rândul lor, destul de des). Puncte slabe: dacă-i spui că nu-ţi place ce scrie, îţi asumi riscul de a afla că eşti şi tu dator vândut unor forţe străine. Sau că eşti prost.

Scriitorul wannabe. Are în lista de prieteni rude şi foşti colegi de generală cărora le-a citit câte ceva din compunerile proprii şi care îl laudă fără rezerve. Când găseşti pe pagina lui câte-un panseu din categoria “Durerea sufletului te erodează pe dinăuntru şi nu mai poţi respira în lumea asta mică şi rea”, ai şansa să afli, dedesubt, că “tanti Mărioara likes this”. Are poze de la mare, cu prietenii pe terasă, cu ochelari de soare supradimensionaţi şi costum de baie subdimensionat şi grăitor. Puncte slabe: e posesorul unui orgoliu mare şi uşor de rănit. Dacă nu primeşte mai mult de 20 de “like”-uri la fiecare mesaj, consideră că ziua aceea a trecut degeaba şi se va supăra, lăsându-şi fanii în beznă pentru câteva ore bune.

Scriitorul victorios. A reuşit să emigreze în Occident ori State, de unde nu scapă nicio ocazie să le amintească foştilor conaţionali că se zbat într-o mocirlă, în timp ce el s-a ridicat pe un soclu intangibil. Îşi ceartă colegii scriitori din ţară pentru că nu iau atitudine în privinţa derapajelor politice şi sociale, îi acuză de colaboraţionism şi îi mustră pedagogic. E, în egală măsură, împăciuitor şi reacţionar, sobru şi ridicol, lord şi ţaţă. Cărţile lui au succes critic în România, însă asta nu-l mulţumeşte. Deplânge provincialismul nostru şi îşi cultivă atent complexul de superioritate. Puncte slabe: dacă îl chestionezi cu privire la receptarea critică a cărţilor sale dincolo de graniţe, te scoate din lista de prieteni.

Scriitorul oportunist. Are circa 5.000 de prieteni. Când depăşeşte acest număr, îşi creează o pagină separată. Când scoate o nouă carte, va beneficia şi ea de o pagină distinctă, unde se cer “like”-uri. E polivalent: nu e doar scriitor; lucrează şi la o firmă, semnează articole în reviste extra-literare, face muncă de voluntariat în fiecare primăvară, regizează spectacole la clubul de cinefili din cartier etc. E omniprezent şi irelevant din punct de vedere literar. E ahtiat după atenţie. Când o primeşte, se simte agasat de insistenţa cu care îi ceri o părere. Când n-o primeşte, acuză în stânga şi-n dreapta că este sabotat. La o adică, pentru a beneficia de o promovare sănătoasă, poate foarte bine să se împace cu cei pe care-i spurcase acum două sezoane. Şi invers. E iubitor de animale. Puncte slabe: dacă insisşti în a-i arăta că nu are întotdeauna dreptate, îţi va scoate defuncţii mamei din morminte şi le va face diverse chestiuni demne de filmele XXX.

Scriitorul mistic. Nu are fotografii înfăţişându-l pe el. Postează, haotic, câte-un cuvânt ori rând care par a avea un sens doar pentru o mână de iniţiaţi (de genul: “coroziune”, “frigider down”, “nutrie”). Nu afli niciodată ce crede, ce gândeşte, ce vrea să spună. Ascultă trupe de muzică de care 99% dintre oamenii simpli n-au auzit în viaţa lor. Se camuflează în spatele unei identităţi obscure şi exersează, nu fără oarecare talent, aptitudini vag masonice. Are un fan club constant şi consistent format, în cele mai multe cazuri, din demoazele aspirante la înţelepciunea guru-ului sau, măcar, la o invitaţie în aşternuturile lui. Că, deh, misterul e un puternic afrodiziac. Puncte slabe: nu discută cu nimeni. Acceptă doar “like”-uri, însă nu răspunde niciunei tentative de închegare a unui dialog. Fanii săi sunt doar martorii privilegiaţi ai unor monologuri subtile ori neinteligibile.

Scriitorul vesel. E prieten cu toată lumea. Se amuză de când deschide calculatorul şi până îl închide. Are o doză semnificativă de autoironie şi umor. Nu se supără niciodată. În cazurile în care îl atacă vreun cititor nemulţumit, îi răspunde de îndată, arătându-i că e băiat bun şi că merită să-l crediteze pe mai departe. E flamboaiant şi exuberant, încât te întrebi dacă nu are cumva pe balcon un ghiveci cu weed. Îi iubeşte pe Sergiu Nicolaescu şi Lars von Trier, pe Rolling Stones şi pe Fuego, pe Nicolae Manolescu şi pe Cristina Nemerovschi. Postează tot ce-i trece prin cap, nu se cenzurează, nu se teme de eventualele reproşuri. E “băiat de comitet”, gata oricând să-ţi sară în ajutor dacă enteresele literare o cer. Are fotografii cu el la grădiniţă, în fundul gol pe pătură, cu cravata de pionier, cu prima dragoste, cu găinile din curtea bunicii. Puncte slabe: n-are.

Scriitorul agresiv. Nu-i place nimeni. Se ceartă cu toată lumea, e rebel şi brutal. Criticii literari i se par nişte fripurişti ori carierişti feroce şi le trage un perdaf de câte ori are ocazia. Susţine sus şi tare că nu-l interesează publicitatea şi nici ce se scrie despre cărţile lui. Când participă la vreo lansare de carte, se preface că nu-şi cunoaşte prietenii de facebook. Nu suportă să fie atins. Se spală cu săpun de zeci de ori după fiecare strângere de mână. Nu postează decât poze “artistice”, făcute de amici care sunt, întâmplător, fotografi profesionişti. Te ejectează din lista de amici dacă simte că eşti anti-Băsescu. Consideră, în adâncul sufletului, că lumea în care s-a născut e prea mică pentru talentul său uriaş. E, aşadar, un nedreptăţit perpetuu. Dă “like” la piese din anii ’60, la poze reprezentând ţinuturi exotice şi la Angela Merkel. Puncte slabe: e incoerent în umori şi devastator în iubiri. Şi scrie al dracului de bine.

Notă: când spun “scriitor”, în tot cuprinsul textului de mai sus, mă refer – acolo unde e cazul – şi la persoana de sex feminin care are această blestemată îndeletnicire.

Log out.

Cred că pot face deja o triere – foarte personală şi, din această cauză, dureros de subiectivă – a poeţilor tineri români pe care i-am citit până acum. Există poezia care te mânie (Elena Vlădăreanu), poezia care te stupefiază (Stoian G. Bogdan), poezia care te înduioşează (Dan Sociu), poezia care te linişteşte (Claudiu Komartin). Abia acum am descoperit că există şi poezia românească tânără care te amuză. Just like that! 🙂

Sunt gata şi să admit că poate nu asta a fost intenţia autorului Vasile Leac, atunci când şi-a scris volumul. Mie, totuşi, poeziile astea mi-au făcut foarte mult bine, pentru că, citind Dicţionar de vise, am zâmbit şi chiar am râs de mult mai multe ori decât m-aş fi aşteptat. E o întreagă filosofie de viaţă, văzută dintr-o perspectivă atât de jemanfişistă, încât izbucneşti în râs. Personajele lui V. Leac ştiu, instinctiv, o grămadă de chestii pentru care alţii plătesc bani grei. Chiar şi în momentele aparent sumbre găseşti câte o portiţă de ieşire din infern (unchiul al cărui trup e ros de cancer şi care-i spune că atunci când iei morfină e ca şi cum ai merge la femei! sau, în „slăbănogu se roagă”, unde vedem imaginea unui băiat care-şi cheamă un tovarăş la fotbal, însă acesta nu coboară de la balcon, pentru că şi-a făcut analizele şi nu i-au ieşit bine. Continuarea, de un comic nebun, e următoarea: „aruncă analizele să văd şi io. / staţi, mă, în pula mea, nu vă înghesuiţi. / hopa! citeşte şi tu: înseamnă că văd bine, / ai de capu meu. / grasule, bă grasule, chiar ai sida? / hai, mă, hai că nu mori, stai în poartă”).

Sau „monologul Danielei G. posedată de poezie”, un adevărat manifest pentru vers, rostit de nimeni alta decât Daniela Gyorfi (aflăm de pe cd-ul audio că despre ea e vorba în poveste): „simt că-mi vine… / ah! îmi vii… / simt / ah! / Poezia!!! / da!”. Ce mai, nebunie curată!

Excepţionale şi poeziile „dicţionar de vise I” şi „dicţionar de vise II”. Sunt creionate, cu umor, personalităţile marcante ale lumii noastre literare. Nu scapă nici Cristoiu, nici Patapievici, nici Miruna Vlada (care vine de la piaţă cu un os!), nici Komartin (care bate cu un ciocănel în istoria literaturii, pe care doreşte s-o „repare”). Însă nicăieri nu găseşti ranchiuna ori înverşunarea. V. Leac are grijă ca tot ce-i iese de sub taste să fie expus într-o formă aproape caricaturală, fără ca prin asta să-i ştirbească gravitatea ori importanţa. Un fel de lecţie de adaptare senină la nebunia înconjurătoare. Când notaţiile sunt reci şi/sau seci, acest lucru se întâmplă doar pentru a sublinia caracterul lor pur informativ, valoarea lor strict biografică (dezvirginarea sa de către mama unei colege, pe un butoi, în subsolul blocului, ori grasa nimfomană care i-a fost colegă de apartament, într-o vreme).

Mi-a plăcut enorm şi „unde dragoste nu e, nici bani nu sînt”, o dare de seamă eliptică despre relaţia catastrofală cu o femeie pentru care reuşita socială e mult mai importantă decât apucăturile unui alergător după vise prosteşti. Singura reacţie pe care personajul o poate avea în faţa unei asemenea dezvăluiri de talente mărunte e muţenia: „ţi-am arătat ce parfum mi-am cumpărat? / e cu semnătura lui dali. am predat economia la postliceal, măi, poet amărât. / […] sunt o gospodină grozavă. ai fi atât de fericit lângă mine. / ai ajunge celebru, prostule. / […] nu ţi-a fost dor de mine? / ce zici, mai au mult cartofii ăia?”.

Mă încearcă şi un vag sentiment de patriotism local. Apar amintite, în treacăt, Oradea şi, culmea!, Salonta. Păi cum să nu-l iubesc pe Leac? 🙂

(Vasile Leac, Dicţionar de vise, 72 p., ed. Cartea românească, 2006)