Posts Tagged ‘roşu’

[text apărut în revista , nr.3/2012.]

În literatura română recentă, subiectul comunismului românesc pare a fi inepuizabil. Şi dacă la începutul anilor ’90 miza unor astfel de scrieri era pur terapeutică (a se vedea, de pildă, cărţile lui Paul Goma din acea perioadă, percutante şi sonore, dar irelevante din punct de vedere estetic), în ultima vreme întâlnim, nu fără bucurie sinceră, brodări pur literare în stofa unui trecut sumbru.

Aşa se prezintă şi volumul de povestiri al Veronicăi D. Niculescu, apărut la editura Casa de pariuri literare şi intitulat Roşu, roşu, catifea. Ce avem aici: 15 texte (plus o confesiune finală) independente (deşi străbătute, la răstimp, de câte un element ori personaj recognoscibil dintr-o poveste anterioară), sudate prin însăşi tema pe care o abordează: viaţa cotidiană în comunismul românesc. Este, probabil, cea mai surprinzătoare culegere de micro-nuvele din ultimii ani (aş spune că doar Mihai Mateiu, cu Oameni, apărut la aceeaşi editură, se mai ridică la acelaşi nivel). Scrisul autoarei te cucereşte de la primele pagini; există aici o precizie a metaforei şi un joc al cuvintelor care fac ca până şi cel mai anodin moment al zilei să se transforme într-un spectacol grandios. Sub pana scriitoarei, nicio activitate nu pare banală. Şi nu vorbesc despre vreo tentativă orgolioasă a autoarei de a “înfrumuseţa” artificial un trecut gri şi debusolant (aşa cum se întâmplă în proza marilor nostalgici, pentru care amintirea este mereu prilej de admiraţie nediferenţiată), ci de iscusinţa de a reda clipei strălucirea care a făcut-o unică. Veronica D. Niculescu reuşeşte toate acestea fie prin schimbări radicale de perspectivă narativă (în “Zei”, de exemplu, “povestitorul” nici măcar nu e o fiinţă umană), fie prin construirea unui univers arhetipal pornind de la un element oarecare (într-o altă povestire, personajul feminin e sfătuit să folosească o bucată de sfoară pentru a-şi crea, în vagon, un spaţiu al siguranţei necesare în lupta cu un mediu ostil şi sufocant), fie prin discretele accente de simbolism care construiesc metafore ale revoltei ineficiente (gospodina care găteşte un peşte cu aspect înfiorător şi pe care va fi nevoită să-l mănânce, în ciuda rezervelor) ori prin inserarea unor bucăţi de ludic şi comic amar în istorii de o tristeţe funciară (tentativa de avort folosindu-se un reşou, o cărămidă şi nişte oţet). Peste toate acestea se aşază regeşte stilul inconfundabil al autoarei: un amestec de fluenţă narativă şi frivolitate studiată, o perfectă siguranţă a creionării personajelor laolaltă cu evitarea milimetrică a melodramei facile, un apetit sănătos pentru introspecţie şi valorificarea acesteia în tablouri de o frumuseţe stranie.

Dacă vă întrebaţi de ce mai e necesară o carte care să ne povestească din nou prea-trăitul acelor ani, vă răspunde, în final, însăşi autoarea: pentru ca să nu uităm. “[…] Pentru asta se procedează la înălţatul ciobului de amintire înspre cer”.

(Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea, ed. Casa de pariuri literare, 2012)

Romanul „Roşu ucigaş” a apărut în colecţia Cotidianul, care şi-a încetat apariţia odată cu sosirea triumfală la conducerea publicaţiei a lui Cornel Nistorescu, personaj care, pe mine unul, mă fascinează şi mă dezgustă deopotrivă. Dar nu despre asta e vorba. Deh, derapaj de idei, cum numai la mine găseşti…

Autorul olandez Jeroen Brouwers descrie, cu inaderenţa specifică celor care au trăit pe piele lor teroarea, experienţele trăite pe vremea când era un simplu băieţaş, închis împreună cu mama şi bunica lui într-un lagăr japonez („destinat” doar femeilor şi copiilor lor de până în 10 ani), în timpul celui de-al doilea război mondial. Teme de acest fel se regăsesc cu frecvenţă mare în literatura secolului trecut, iar J. Brouwers nu-mi pare a aborda vreo metodă nouă în descrierea in-your-face, cu scop cathartic, a unor astfel de vremuri. Sărăcia lexicală a romanului îmi pare a fi legată de austeritatea trăirilor care fac obiectul povestirii. Trebuie să fii un foarte mare talent ca să poţi transforma urgia într-o frumuseţe picturală (mă gândesc automat la Roberto Benigni şi filmul său „La vita e bella”). Nu e cazul aici. Minimalismul descrierii torturilor e un fel de dispensare rapidă de datoria morală de a dezvălui urmaşilor, pedagogic, ororile pe care ei nu mai trebuie să le repete. Aflăm despre faptul că un paznic japonez leagă în lesă o femeie despuiată şi o pune să se comporte ca un câine, inclusiv să miroasă rahaţii din curtea închisorii, că o metodă de tortură e obligaţia de sta nemişcat(ă) 24 de ore, în pielea goală, în picioare, în timp ce 4 carabinieri au ţevile îndreptate înspre tine, că deţinuţii sunt obligaţi să facă pasul broaştei prin curte şi să scoată sunete adecvate („oac, oac” adică) etc. Cunoaştem. Fenomenul Piteşti a avut din fiecare câte puţin. Ba încă şi mai mult. 

Punctul central şi greu explicabil al cărţii este relaţia autorului (ajuns la maturitate) cu mama lui. Moartea acesteia îi prilejuieşte memorialistului reîntâlnirea cu amintirile din lagăr, evenimente pentru care, inexplicabil, autorul îşi blamează mama. Şi totuşi, nu e inexplicabil. E vorba de o simplă psihologie, nu mai puţin vinovată, a victimei, care refuză să vadă în chinul celor apropiaţi o problemă exclusiv personală a acestora. Micul Jeroen asistă la un episod în care mama sa este bătută crunt pentru că a îndrăznit să ascundă în sutien şi chiloţi câteva kilograme de orez, pentru a-l hrăni pe el, după cum avea să-i mărturisească ulterior. După acest episod, ca să nu simtă povara remuşcărilor pentru că mama lui suferea şi din cauza lui, autorul dezvoltă o repulsie faţă de aceasta. Şi asta pentru că nu vrea să se simtă vinovat de bătăile administrate mamei lui, atunci când le încasează din pricina lui. Greutatea de a-şi asuma încă o suferinţă (care nici măcar nu-i e provocată lui, ci mamei sale), în loc să-i anime compasiunea, îl face s-o urască pe femeia care i-a dat viaţă. Momentul morţii mamei lui, survenit când autorul este deja în vârstă, iar ororile lagărului sunt parte a trecutului, nu reprezintă pentru fiul ei nimic altceva decât încheierea definitivă a socotelilor cu ea. Ura se estompează numai după o rememorare, fie şi sumară, a traumelor, şi după învinuirea (absurdă dpdv logic, însă explicabilă psihologic, a) mamei. Încă o dovadă că tragediile nu taie doar în stofa realului, ci mai ales în cotloanele nebănuite ale minţii, locul în care dragostea de fiu e confiscată de isteria celui care nu vrea să se ştie vinovat cu nimic de chinul provocat apropiaţilor.

Un minus pentru traducerea superficială („panica care”) şi pentru redactarea defectuoasă („neânchis”).

(Jeroen Brouwers, Roşu ucigaş, 112 p., ed. Univers, colecţia Cotidianul, 2006)