Posts Tagged ‘românia’

de-ce-este-romania-altfel_Lucian_Boia-194x300Toată lumea are în jur câte un exemplu de copil-minune, care nu se mulţumeşte niciodată cu răspunsuri clare şi care transformă orice inechivoc într-o problemă nouă. Cunoaşteţi genul: copilul ăla care, întrebând cine a făcut lumea şi răspunzându-i-se că Dumnezeu e Cel responsabil de lucrul ăsta, va întreba: „ok, dar pe Dumnezeu cine L-a făcut?”.

 

Ei, cam aşa stau lucrurile şi cu cea mai recentă carte a lui Lucian Boia, De ce este România altfel? Îmi plac volumele lui Boia, pentru că au acel curaj intelectual de a sparge tiparele care-mi face mereu cu ochiul (cam din aceleaşi raţiuni îl iubesc şi pe Alexandru Paleologu, care era capabil să ia în răspăr orice truism gospodăresc şi să-l transforme în subiect fierbinte de meditaţie). Volumul cel mai recent al lui Boia doar dă senzaţia că răspunde la întrebarea din titlu, lăsându-ţi aşteptările nesatisfăcute. Dacă e să fiu maliţios, aş zice că trebuia să-mi dau seama că nu se va putea răspounde într-o cărticică de 128 de pagini la o întrebare care ne macină de ceva vreme.

Ce se desprinde din această carte: că România e altfel, acum, dintr-un motiv cât se poate de simplu – pentru că întotdeauna a fost aşa. Când ăilalţi construiau catedrale, noi stăteam în colibe; când ăilalţi erau alfabetizaţi, noi abia învăţam să scurmăm cu bâta-n praf; când ăilalţi aveau Universitate deja în secolul al XIV-lea, noi n-aveam ş.a.m.d. Nu ducem lipsă de explicaţii de natură geopolitică. România s-a aflat mereu într-o periferie, într-o margine de lume (la  capăt de imperiu, la capăt de Europă etc.) şi, din aceste motive, inclusiv modul nostru colectiv de a gândi a suferit nişte modificări (inapetenţa pentru schimbare, refuzul băţos de a deveni congruenţi cu civilizaţia şi cultura occidentale; chiar şi când acestea, într-un târziu, se produc, le facem într-un mod inautentic – vezi teoria formelor fără fond a lui Maiorescu).

Lucian Boia mai spune că percepţia românească asupra trecutului este atât de confuză tocmai pentru că niciuna dintre posibilităţile de optare la momentul istoric respectiv n-a fost tratată ferm. N-am avut, cum s-ar spune, tăria opiniunii şi, drept consecinţă, toate evenimentele istorice la care am luat parte ca popor par decupate şi regizate de altcineva în locul nostru. Şi asta se vede cel mai clar chiar gândindu-ne la episoade din istoria recentă. Părerile sunt şi acum împărţite cu privire la existenţa ori inexistenţa Holocaustului în România ori la natura politică a căderii comunismului în 1989 (revoltă populară?, revoluţie?, lovitură de stat?).

Chiar dacă nu ni se răspunde tranşant, cu un „de aceea” mulţumitor, cartea lui Lucian Boia naşte alte întrebări, la care merită să reflectaţi şi singuri. Vedeţi? Tot acolo ajungem!

(Lucian Boia, De ce este România altfel?, 128 p., ed. Humanitas, 2012)

Observ că iarna mi se face dor de Herta Müller. De cărţile ei, adică. Şi de aceea mă bucur că am avut ocazia să citesc acest volumaş de eseuri. Asta pentru că nu întotdeauna am chef să citesc romanele acestei autoare, cărţi grele, de un minimalism lugubru şi dătător de fiori pe şira spinării. Mi-am zis: „eseuri?”. Ia să vedem.

Numai că socoteala din dreptul bibliotecii nu s-a potrivit cu cea din pat. Adică după ce am luat cartea de pe raft şi m-am aşezat comod în pat, am deschis-o. Da, am citit destul de repede totul, însă, aşa cum scriam într-o cronică din Poesis Internaţional de anul trecut (la cartea Călătorie într-un picior), am avut din nou senzaţia că Herta Müller scrie aceeaşi carte, over and over again. Şi indiferent dacă forma cărţii e aceea a unui roman ori a unei colecţii de eseuri izolate. În termeni medicali, aş zice că the woman’s got an obsession. Şi n-aş greşi. Sigur că, în cazul ei, o astfel de preocupare e justificată şi este, dincolo de orice dubiu, utilă în încercarea de a crea un climat respirabil şi sănătos al lumii în care trăim. Intransigenţa autoarei (în care mă regăsesc 100%) este de admirat, cu atât mai mult cu cât ea pledează pentru un lucru esenţial în reconstruirea fibrei morale a unui popor castrat emoţional şi fără memorie, şi anume ideea de a nu uita niciodată erorile trecutului. Ca să nu riscăm să le repetăm, nu de alta.

Deci, ideea e nobilă. Numai că eu cred că Herta Müller nu-şi doreşte neapărat însănătoşirea unei societăţi bolnave, ci salvarea proprie. Inclusiv la Ateneu, în celebra întâlnire cu Liiceanu, a declarat că ea scrie pentru că nu poate altfel, că exerciţiul acesta păcătos n-are alt rol decât acela de a-i aşeza în minte lucrurile izolate care au izbit-o de-a lungul vremii, de a le îngloba unui sistem coerent şi de a-i permite să-şi ducă, pe mai departe, viaţa care i-a rămas. E vorba, deci, despre un egoism, nu despre altruismul proverbial al artistului dedat trup şi suflet salvării sufletelor pustiite. Şi de aceea mi se par nelalocul lor (başca stânjenitoare pentru autoare) întrebările de genul „iubiţi România?”. Îmi vine mie să răspund în locul Hertei, cam aşa: „Păi cum pizda mă-sii s-o iubesc, când m-a frecat atâţia ani la rând, când am avut de suferit din pricina acestor defecte genetice colective ale poporului care sunt incongruenţa, inconstanţa şi nesolidaritatea? Când mi-a furat slujba, când m-a bătut în beciurile Securităţii, când m-a ameninţat că mă îneacă în râu dacă nu semnez angajamentul? Când m-a alungat de colo-colo şi m-a tratat ca pe ultimul căcat?”. Numai zâmbetul binevoitor al celui care întreabă o poate face pe autoare să răspundă, elegant, că nu ştie dacă iubeşte ţara asta.

V-o spun eu: n-o iubeşte. Herta Müller consideră că tot ceea ce ţine de patrie şi de destinul individual al omului într-un sistem totalitar reprezintă, de fapt, un accident biografic. Iar acest nefericit accident se cheamă, în cazul ei, România. Aşa cum nu-ţi iubeşti predispoziţia către hipertensiune arterială, nu poţi iubi nici chemarea asta blestemată înspre o viaţă trăită în frică. De aceea nu ne iubeşte Herta. Reiese clar chiar şi din descrierea urâtă pe care o face Norei Iuga, „dama cu pălării”, pe care o acuză că doreşte să uite trecutul. Cunoscând-o cât de cât pe Nora Iuga, i-aş răspunde Hertei că nu din cauza unei complicităţi vinovate nu vrea Nora să se întoarcă în trecut, ci datorită unei iubiri imense pentru viaţă şi pentru oameni. Pentru clipa de acum, care trece şi pe care nu ţi-o mai dă nimeni înapoi. Nora Iuga e un copil al frumosului, al bucuriei de a fi viu, nu un satrap vindicativ.

Totuşi, cred că Herta Müller iubeşte câte ceva din cultura română. Altfel nu-mi explic paginile, de rară frumuseţe, pe care le închină lui Emil Cioran ori Mariei Tănase. Se simte solidară cu creaţia anonimă, cu tânguirea veacurilor şi cu refuzul lucid al compromisului. E neagră Herta. Neagră de tot. Cred că de aceea îmi şi place atât de mult, în ciuda răbufnirilor mele de mai sus. Maniheismul încă nu mi-a ieşit complet din sistem. Poate peste vreo 10 ani. Mai vorbim atunci.

(Herta Müller, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, 264 p., ed. Humanitas, 2011, trad. de Alexandru Al. Şahighian)

Nu ştiam mai nimic despre acest Philip O Ceallaigh (dau o bere/un suc/o măslină celui/celei care-mi spune cum se pronunţă). Aflu că e un irlandez care, la un anumit moment al vieţii sale, s-a stabilit la Bucureşti. Şi a muncit. Chiar şi la negru. Ridicaţi o sprânceană? Nu e cazul. Ce, vouă nu v-a trecut niciodată prin cap să mergeţi şi să trăiţi o perioadă într-o ţară exotică, să vedeţi ce şi cum, ca s-aveţi ce povesti pe urmă nepoţilor?

Aşa s-a născut volumul ăsta de povestiri. Faine. Rupte din realitatea noastră şi a celor de lângă noi. Eu recunosc, totuşi, că am cumpărat cartea din două motive: 1) m-a atras titlul (ştiţi că se spune că uneori citim dintr-o pornire egoistă de a compensa unele lipsuri din viaţa cotidiană; mnoah, eu n-am fost niciodată într-un bordel turcesc. Şi, de fapt, nici în vreun bordel whatsoever. Aşa că părea interesant.) şi 2) cartea asta face parte dintre acelea pe care Poliromul le dă acum la preţuri spectaculoase (în sens bun), adică 10 lei (da, sunt un zgârcit, hai, faceţi-mă de două parale). Şi am purces la citit.

Cum spuneam: povestiri drăguţe, oarecum facile stilistic, dar într-un mod nederanjant. O Ceallaigh are o scriitură fluidă, bine temperată, presărată şi cu elemente argotice, dar şi cu dovezi de un lirism tulburător (mă refer, în special, la „Încă o poveste de dragoste” care, deşi debutează într-un registru coroziv, se termină cu o imagine emoţionantă – cel puţin pentru mine). Descrie cu minuţiozitate viaţa într-un bloc românesc, în care fiecare apartament este o lume în sine, iar fiecare locatar – un personaj demn de toată atenţia („În cartier”). Comicul e la el acasă, fie izvorând din absurdul păţaniei (doi prieteni de la ţară ajung să mănânce un porc de guineea, neştiind, iniţial, ce e), fie dintr-un limbaj colorat. Aici mi se pare că stă punctul forte al lui O Ceallaigh (Doamne, mi-e greu până şi să-i scriu numele!): are o privire atât de scrutătoare asupra a tot ce se mişcă în jurul lui, încât felul în care-ţi descrie dialogurile dintre personaje, viaţa lor şi apucăturile fiecăruia capătă, aproape, o valoare jurnalistic-documentară. Într-atât de viu este tot ce scrie O Ceallaigh, încât paginile sale devin adevărate fotograme.

Şi încă un lucru: m-am săturat să tot citesc cărţi scrise de străini despre România, în modul ăla jenant-condescendent şi ascunzând bolnave complexe de superioritate. Nu că n-ar avea motive, însă uneori am chef să văd că şi pe noi ne iubeşte cineva, cu toate tarele noastre. Philip O Ceallaigh reuşeşte lucrul ăsta: nu găseşti pic de ură ori resentiment în ceea ce scrie despre meleagurile ăstea (sau despre americani, turci, greci etc., că nu doar noi suntem subiectul cărţii). Ne studiază cu vădit interes şi ne zugrăveşte încercând să ne înţeleagă, nu dorindu-şi cu tărie să ne pună la punct. De aceea şi stilul volumului de povestiri e agreabil: când săltăreţ şi comic, când cald şi reconfortant.

Mi-a plăcut.

(Philip O Ceallaigh, Însemnări dintr-un bordel turcesc, 440 p., ed. Polirom, 2007, trad. de Ana-Maria Lişman)

Am întrerupt lectura unei cărţi mai voluminoase (unii ştiu şi care, he he), pentru a citi ceva mai uşurel, dacă tot aveam de gând să car după mine un volum în geanta care mă însoţea la ieşirea ocazionată de ciudata sărbătoare a lui 1 mai… S-a nimerit să fie Radu Pavel Gheo, cu „Numele mierlei”. N-aş fi crezut c-o voi termina în cele 2 zile în care ar fi trebuit să mă îndeletnicesc cu alte lucruri decât cu cititul, dar se pare că somebody works in mysterious ways.

N-am de gând să scriu o cronică prea doctă (nici nu cred că aş fi vreodată capabil de aşa ceva). Am descoperit în ultimii ani câţiva prozatori români care mă fac să râd de fiecare dată când le citesc cărţile. E vorba despre Sorin Stoica, Radu Paraschivescu, Petru Cimpoeşu şi Dan Lungu. Acestei liste i se poate adăuga cu foarte mare uşurinţă şi Radu Pavel Gheo. Bineînţeles că e o chestiune de gust dacă voi zice că mie, de exemplu, Radu Paraschivescu ori Sorin Stoica mi se par mai bine lipiţi de ironia muşcătoare ori umorul corosiv decât acest Radu Pavel Gheo. Totuşi, povestirile reunite sub titlul „Numele mierlei” sunt, de cele mai multe ori, rodul amestecului de disperare tandră şi concluzie moralizatoare. România e, aşa cum încerca cineva mai demult să ne convingă, cu adevărat pitorească. Iar Radu Pavel Gheo ştie cum să scoată în evidenţă toate defectele unei societăţi ai cărei membri se văd scoşi la liman într-un moment în care vechile tare abia reuşiseră să devină obişnuinţă. Ieşiţi de sub comunism, românii lui Gheo nu au sfiala inerentă unui nou început, ci faconda şi neruşinarea celui care le ştie pe toate. Există chiar în volum un text care se referă la acest tip de individ care crede că deţine adevărul absolut şi pentru care competenţa altora e un simplu moft şi o tentativă de înşelătorie din partea lor. De ce să chemi zugravi ori să duci maşina la reparat unui mecanic auto, dacă ţi le poate „rezolva” el pe toate?

Foarte comice mi s-au părut povestirile „Numele mierlei” (un fel de transpunere în haină umoristică a derivei kafkiene în faţa haosului instituţionalizat), „O scrisoare de la Muselenii de Sus” (în care un primar vigilent îl anunţă pe prefect despre nesocotirea, în satul lui, a legii care prevede respectarea simbolurilor religioase), „Integrare la Găureşti” (despre vizita neaşteptată a unei doamne comisar european într-un sat uitat de lume pentru a afla la faţa locului despre politicile de implementare şi adaptare la standardele UE). Cartea e, de fapt, o colecţie de portrete ale tranziţiei româneşti. Tranziţie care, dincolo de intenţiile de a compatibiliza „neaoşul” cu „aquis-ul comunitar” (a se vedea titlul „Know-how la stână”), naşte în cetăţenii cu minţi relativ întunecate o paletă întreagă de comportamente vecine cu şmecheria, prostul gust ori prostia ţâfnoasă. Chiar dacă nu-şi priveşte eroii cu răutate, Radu Pavel Gheo ştie că numai prin biciuirea sistematică (şi, evident, metaforică, prin vorbe a) acestor apucături, numai prin exorcizarea prin râs sănătos a defectelor provocate de evoluţii prea rapide pentru un popor rural putem spera că, într-un viitor îndepărtat, vom scăpa pe deplin de complexele de inferioritate (şi, dacă mă gândesc mai bine, şi de cele de superioritate, cu nimic mai lăudabile).

O zvâcnire de suprarealism întâlnim în „Îngerul la telefon”, care debutează cu tentă moralizatoare şi sfârşeşte în plin fantasy… Dar cam atât despre „Numele mierlei”. A fost cartea perfectă pentru locul în care am decis să-mi petrec acest sfârşit de săptămână. Aşadar, victorie!

(Radu Pavel Gheo, Numele mierlei, 296 p., ed. Polirom, 2008)