Şi de-ar fi numai atât. Trebuie să ştiţi că nu e vorba doar despre o proastă dispoziţie a mea, ci despre o imposibilitate obiectivă de a mai citi la fel de mult şi de a scrie la fel de prompt. Nu intru în detalii, că n-are rost. Spun doar că atunci când pe parcursul unei zile trebuie să vezi 4 medici şi să ţi se recolteze de mai multe ori sânge (pentru că niciun laborator n-are încredere în rezultatul altuia), când primeşti buletinul de analize şi vezi cu ochiul liber că rezultatele-s mai degrabă din categoria „dezastru” decât „merge şi-aşa”, zău că nu-ţi mai arde de chestii de-astea. Don’t get me wrong: am citit în tot acest timp, însă fără atenţia aceea necesară ca să pot şi scrie ceva mulţumitor despre carte. O să-mi revin.
Până una alta, am citit şi cărţulia asta a lui Pamuk, care, drept să vă spui, nu m-a impresionat deloc. E un fel de mic tratat despre roman, dar nu în sens istoriografic, ci mai degrabă privit din perspectiva percepţiei celui care se lasă sedus de frumuseţea cărţilor. Pamuk distinge între cei care citesc dintr-o nevoie de compensare a unui vid interior şi cei care o fac, dimpotrivă, din conştientizarea unui preaplin existenţial. Dar asta e o difernţiere mai subtilă. Aflăm şi despre cititorul care aşteaptă anumite lucruri de la o carte, iar în momentul în care acestea vin e fericit; la fel cum există şi cititori care preferă să fie luaţi prin surprindere. Banal.
Există, totuşi, şi o valoare documentară a cărţii, pentru că, pornind de la modul în care Pamuk şi-a scris Muzeul inocenţei, un roman încântător, aflăm despre strategiile şi metodele folosite de scriitor pentru a produce literatură. Pamuk e foarte pedant, ne dă detalii inclusiv în legătură cu ordinea apariţiilor unor personaje sau obiecte în derularea acţiunii. Face, aşadar, o tentativă farmaceutică de a ne convinge că romanul nu se poate naşte oricum. Sigur, nici n-am fi crezut asta, însă dacă luăm de bune părerile unora şi ale altora cum că Muzeul inocenţei e mult prea mult inspirat din Proust (lucru în care eu nu cred, şi-am mai spus-o de ce), ar trebui să conchidem că reţeta despre care vorbeşte Pamuk aici se referă exclusiv la modalităţi moderne de reinterpretare şi reutilizare a unor clişee literare. Nu e cazul.
Mi-a atras atenţia, în mod special, distincţia pe care o face Pamuk între modurile de raportare la literatura „mare” şi la cea de suspans/poliţistă, de pildă. Redau fragmentul. Băgaţi la cutie: „autorii unor astfel de romane (poliţiste, n.m.) adaugă câte un element de suspans şi intrigă la fiecare câteva pagini. Pe de altă parte, pentru că nu suntem epuizaţi de efortul constant de a pune întrebări grave despre sensul vieţii, ne simţim confortabil şi în siguranţă când citim asemenea cărţi. De fapt motivul pentru care citim astfel de romane este acela de a simţi tihna şi siguranţa oferite de un loc familiar. Iar motivul pentru care revenim la romanele literare, la romanele mari, unde căutăm îndrumare şi înţelepciune, pentru a conferi un sens vieţii, este faptul că nu ne simţim bine în lumea în care trăim” (p.135).
(Orhan Pamuk, Romancierul naiv şi sentimental, 182 p., ed. Polirom, 2012)
Cu cărţile pe faţă 