Posts Tagged ‘roman’

vietile-paralele_1_fullsize[text publicat în revista logo zona literara, nr.3-4/2013]

Florina Ilis e o prezenţă discretă în peisajul literar autohton. Scriitoarea din Cluj s-a remarcat în 2005 cu romanul Cruciada copiilor, care avea să-i aducă o binemeritată consacrare şi care, de asemenea, l-a făcut pe ditamai Nicolae Manolescu să o considere pe autoare o „certitudine” în romanul românesc postedecembrist. Au trecut 7 ani între succesul critic şi de public al romanului sus amintit şi apariţia noii sale cărţi, intitulată Vieţile paralele, o temerară încercare de a repune în discuţie mitul eminescian.

Trebuie să recunoaştem că un demers artistic de o asemenea anvergură suportă nişte riscuri serioase. Romanul Florinei Ilis e, de altfel, foarte greu încadrabil unui singur gen literar. Comentatorii au vorbit, mai degrabă, despre o compoziţie eteroclită, în care documentul oficial s-a împletit într-un mod curajos cu fantezia, cu imaginaţia, cu elemente de teorie a conspiraţiilor şi cu o aproape neobservabilă dispoziţie ludică. Pentru că, în ciuda seriozităţii cu care poate fi tratată o asemenea temă delicată, autoarea nu se dă în lături de la a pigmenta povestea şi cu niscaiva frivolităţi, care însă nu aduc atingere directă intenţiei conceptuale a romanului.

Boala lui Mihai Eminescu a constituit de-a lungul anilor subiect de dezbatere nu doar în presa literară, ci şi – datorită acestei blestemate metehne de a transforma valoarea în mit (intangibil şi inatacabil) – în varii zone extra-literare. Florina Ilis decupează din tot acest haos al interpretării bucăţi pe care le mixează într-un mod ingenios, dar care nu fac altceva decât să readucă în prim plan locurile comune ale unor receptări antume şi postume. Sunt de acord, în această privinţă, cu Marius Chivu care a afirmat că marile calităţi ale romanului (documentarea asiduă, îngemănarea ficţiunii cu realitatea, diversele surse de informare, originalitatea exegezei ş.a.) sunt şi marile lui defecte.

În primul rând, ideea reconstruirii mitului eminescian pornind de la o ficţiune metaliterară cum e aceea a informatorilor chemaţi de peste vreme să studieze comportamentul poetului şi al apropiaţilor săi este, pe cât de inspirată, pe atât de nerelevantă. Cititorul extrage din tot acest noian al acţiunilor doar bucăţile mitice pe care le cunoaşte deja, pentru restul neavând niciun soi de dovadă palpabilă. Florina Ilis reuşeşte, astfel, un lucru incredibil: să atribuie unei realităţi faptice un dubiu fictiv, într-o strădanie inversă de creare a poveştii. Câtă vreme ar fi fost vorba despre o închipuire absolută a unui autor, lucrurile n-ar fi ieşit din schema tipică a unui demers literar. Când însă este vorba despre o tentativă de a potenţa şi de a face lumină în cazul unor chestiuni care plutesc în jurul personalităţii unui poet devenit un „bun naţional”, intenţia onorabilă se pierde într-un hăţiş de artificii stilistice. Personajele secundare sunt oarecum palide, sugerând fie faptul că rolul lor în desluşirea adevărului e nesemnficativ, fie că realitatea dindărătul misiunii lor nu şi-a pierdut nici acum caracterul secret. Elisabeta îşi însuşeşte, de pildă, „învăţămintele de bază ale gândirii marxist-leniniste” (p.269), „citeşte seară de seară romanul Bălăuca”, „se gândeşte la povestea dintre Eminescu şi Veronica Micle” (p.271), pregătindu-se, astfel, pentru operaţiunea de spionare a poetului. Regresia temporală, demnă de un roman SF, e aici doar condiţia necesară pentru realizarea postumă a unui portret convenabil ideologic.

În acest lucru rezidă cel de-al doilea mare pariu al romanului, pe care autoarea pare că l-a pierdut. Preocupată să redea cât mai convingător ampla operaţiune de rescriere a vieţii poetului şi de adaptare a scrisului lui la noile standarde de corectitudine ideologică, autoarei îi scapă tocmai lucrul esenţial, şi anume reliefarea rezultatului acestei mari mistificări şi a implicaţiilor ei directe asupra operei eminesciene. Nu e suficientă, aşadar, numai „regia” unei astfel de răstălmăciri istorice, ci mai ales reverberaţiile literare ale acestei întorsături de situaţie. Evident că autoarea este liberă să propună un scenariu în conformitate cu propria concepţie despre subiectul cărţii, însă, fiind vorba despre o temă unde nu toate ingredientele sunt necunoscute, era necesară, cred, o mai apăsată scoatere în relief a consecinţelor unor acte de reinterpretare politică. Mai ales că, slavă Domnului!, material documentar există din plin. Sunt, totuşi, explicite şi reuşite răbufnirile şefului Direcţiei de Propagandă şi Cultură a CC al PMR: „Procesul de recuperare şi de integrare în patrimoniul cultural a operei lui Eminescu Mihai, de pildă, a scăpat complet de sub control ideologic, existând pericolul unei mitizări […] a imaginii poetului naţional. […] Comitetul pentru „eternizarea” memoriei lui Eminescu şi-a cam depăşit atribuţiile, încurajând un cult exagerat al personalităţii acestuia. Şi, în fond, cine e Eminescu ăsta? […] Este chiar aşa de mare ca Puşkin? […] Unii mi-au mărturisit că Eminescu ar fi fost negricios, păros şi mic de statură, sifilitic şi cam nebun. […] Ca să nu mai spun că era naţionalist şi antisemit. […] Un xenofob care a arătat că principalul pericol pentru naţiunea română îl reprezintă străinii! Cam aşa considerau şi legionarii, nu? […] Când tocmai noi, străinii de bine, împreună cu marea şi puternica familie internaţională marxist-leninistă am făcut din ţara asta o ţară fără de clase sociale, o ţară complet nouă după un model de succes, modelul sovietic!” (p.406-407).

Dorindu-se un roman polifonic, Vieţile paralele conţine şi scene de un erotism bine conturat, adăugând un surplus liric într-un exces de documente autentice şi istorii aride. Povestea de iubire dintre Eminescu şi Veronica Micle e privită detaşat, însă cu dese incursiuni în cochetăria feminină a îndrăgostitei. Tablourile sunt calde, pastişând inspirat parfumul epocii, însă inserarea lor în ecuaţia contabilicească a dosarelor de urmărire provoacă o senzaţie de inactualitate şi de inadecvare. Schimbarea bruscă a registrelor, deşi antrenantă, anihilează parţial euforia sentimentală şi frumuseţea, chiar impură, a afectelor. Uneori, însă, dintr-o prea mare dorinţă de contrabalansare a senzaţiei de documentar scrupulos, autoarea se aruncă în descrieri artificiale, de un gust îndoielnic, căzând într-un regretabil kitsch: „Se îmbătă de miresmele tari ale noii primăveri înspre care îşi deschide larg porţile inimii, intuind ceva din măreţia puterii regenerării cosmice prin care, proaspătă şi sfioasă, ca o fecioară în faţa altarului, natura făcuse să rodească, din nou, sevele.” (p.455). Şi mai grav, întâlnim erori de exprimare inadmisibile la un autor de valoarea Florinei Ilis: „principiul de drept modern al unităţii naţionale, ca şi (sic!) condiţie principală a existenţei unui stat” (p.331-332).

Impresionantă este însă, spre finalul cărţii, metafora swiftiană prin care autoarea redă imaginea judecăţii lui Eminescu de către posteritate. Sunetul sâcâitor pe care îl produce una dintre roţile căruciorului care transportă statuia poetului este o transpunere livrescă a zvonurilor nedrepte care au însoţit întreaga istorie de receptare a vieţii şi operei eminesciene. Atmosfera devine tulburătoare şi aproape mistică în încercarea mulţimii de a evalua, cu instrumente precare, dimensiunea unui geniu. Autoarea oferă aici un tablou năucitor, sumbru şi trist: „Imediat, în sala mare a Ateneului, pe culoarul din dreapta, îşi făcu apariţia un cărucior cu patru roţi. Doi indivizi voinici, după toate aparenţele de la Securitate, îmbrăcaţi în civil, împingeau cu destulă dificultate acel vehicol care, rulând pe mocheta roşie din sală, se dovedi ceva mai puţin zgomotos ca înainte. Totuşi, pesemne că mecanismul uneia dintre roţi nu funcţiona cum trebuie, fiindcă un sunet ascuţit, supărător, continua să se audă […] Dar nu atât neobişnuita apariţie atrase atenţia şi stârni uimirea asistenţei, cât statuia care, bine ancorată cu nişte funii groase, trona nemişcată în căruciorul cu patru roţi. Era o statuie reprezentându-l pe Eminescu aproape nud. În jurul şoldurilor cineva îi înfăşurase, petrecând-o în mai multe rânduri, o pânză albă care-i ajungea până sub genunchi, lăsându-i gambele goale” (p.634).

Demn de respect prin eforturile pe care scriitoarea le-a depus pentru a strânge laolaltă documente, impresii, note de lectură, jurnale, manuscrise, romanul Vieţile paralele îşi ratează grandios ţintele tocmai din pricina unei emfaze şi a unei exhaustivităţi fără discernământ. Cu destule părţi interesante şi valide, cartea îi dă cititorului senzaţia, după parcurgerea celor aproape 700 de pagini, că n-a aflat, de fapt, nimic nou. E o uluitoare pedalare în gol, o imensă punere în scenă a unor elemente disparate şi inedite dar care, însumate, nu răspund niciunei întrebări esenţiale cu care orice cititor onest se înarmează la întâlnirea cu un astfel de proiect livresc. Privim, aşadar, un uriaş mecanism, bine uns şi supradotat, dar care nu produce decât o dâră de fum înecăcios.

(Florina Ilis, Vieţile paralele, 688 p. ed. Cartea românească, 2012)

Uite şi o carte de Agatha Christie care m-a şocat. Realmente. Vă spun şi cum. Mă cuprinde câteodată aşa un chef nebun de câte-o carte poliţistă, încât las baltă tot ce fac în momentul ăla (de obicei e vorba de cititul altor cărţi mai serioase şi despre care trebuie să bag cronici) şi mă reped avid spre locul ăla din bibliotecă unde găsesc cărţi de-astea. La drept vorbind, sunt redactate şi traduse într-un mod execrabil, dar asta e. În anii 90, pe la începuturi, diletantismu’ era în toi. Bine, unele lucruri nu s-au schimbat nici acum, dar o editură cum e această Excelsior Multi Press sper să nu mai facă mulţi purici în zilele noastre. Că ar fi păcat de cărţile bune pe care le masacrează prin traduceri retardate şi aspect de hârtie de budă refolosită. Mergem mai departe.

Şi iau eu cartea asta din raft. Portocalie. Hmm, oricum sunt acuzat că-s băsist (în ideea că cine nu-l înjură pe preşedinte din sculare şi până-n înnoptare e curlimbist), aşa că nu mă deranjează. Mă aşez tacticos în fotoliu, îmi aduc şi otrava aproape (adică paharul cu cola) şi dă-i bătaie, frăţioare. Mă uit la numărul de pagini, să văd dacă o pot da gata repede. Zic da. Are 190 de pagini. Merge repede, că are şi dialoguri (nu râdeţi, la cărţile astea mă uit şi la astfel de detalii). Şi mă apuc. Şi trec de 30, 40 de pagini. Nimic. O femeie din Anglia care trebuie să ia trenul spre casă, dinspre Bagdad. Ajunge undeva în deşert, se cazează aproape de gară, în aşteptarea trenului care are câteva zile întârziere (din cauza nisipului care acoperea mereu căile ferate). Şi stă ea aşa, frumos, şi se gândeşte la viaţa ei de acasă, la soţul Rodney, la fiica Averil, la fiica rămasă în Bagdad, la fiul ei, la suspiciunile ei legate de fidelitatea soţului, la cuplurile din vecini. Trec de 70 de pagini. Nu moare nimeni, băi. Păi ce naiba e asta?

Mă duc, mă tot duc. Singurătatea femeii în deşert. Minunat. La un moment dat se pierde, intră în panică, crede că va muri acolo. Bullshituri puerile legate de faptul că atunci când eşti doar cu tine însuţi tinzi să observi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Adică, vezi tu, dacă mă duc pe câmp la Paleu şi stau acolo vreo 3 zile mi-oi putea pune viaţa pe un făgaş normal. Mda. Noah, trec de pagina o sută şi încă nu e nimeni mort. Şi io vreau sânge, că mă simt tras pe sfoară. Şi încep să suflu între pagini, să văd de nu s-or fi lipit cumva şi am sărit tocmai peste pasajul în care o mână invizibilă apasă un trăgaci. Nimic.

Şi ce aflu? Că femeia se întoarce bine-mersi acasă, la soţior, dar că ăsta într-adevăr avea nişte secrete. Dar nu cu cadavre. Le aflăm numai noi, doamna Scudamore (aşa o cheamă) rămâne la concluzia că are o familie fericită. Şi cade cortina. Ei, drăcia dracului.

Şi, ca să nu murim proşti, o explicaţie găsim la finalul cărţii: cică Agatha Christie a scris câteva romane sub un alt pseudonim, şi nu toate erau poliţiste. Deci am avut „norocul” să dau peste aşa ceva. Vai mie. A fost, oarecum, o pierdere de vreme. Măcar de era tradusă mişto, dar ăştia (nici nu i-oi numi) au făcut o treabă pentru care ar merita să fie biciuiţi la puţa goală în piaţă. Deci horror. Aşa-mi trebuie dacă mă eschivez de la ce am de făcut şi încerc s-o scald cu romane uşurele. Mi-a fi învăţătură de minte. Până data viitoare. 🙂

*poza e luată de pe okazii.ro. Ăştia de la ACTA, săltaţi-mă!

(Agatha Christie, Frica de adevăr, 200 p., ed. Excelsior – Multi Press, trad. de nici-nu-merită-menţionaţi)

Cred că asta va fi una dintre cele mai scurte postări de pe acest blog. M-am apropiat de Nina Berberova pentru că unele date din biografia ei mi se păreau palpitante. Şi eu cred că de foarte multe ori se creează o legătură interesantă între biografie şi creaţia literară. Inclusiv faptul că a debutat după împlinirea vârstei de 80 de ani mi se pare o chestiune worth mentioning.

Numai că „Acompaniatoarea” nu mi-a plăcut mai deloc. Am terminat-o, bineînţeles, pentru că mă aşteptam ca măcar sfârşitul să-mi aducă oarecari iluminări (ha ha), ca-ntr-un roman poliţist, de pildă. Dar nu. Toată cartea e o lamentare a unei femei care trăieşte în preajma unei vedete a scenei (o pianistă)  şi care adoptă, din obişnuinţă şi, ulterior, dependenţă, trăirile eroinei ei. Un fel de pshianaliză ieftină, o încercare de evidenţiere a forţei adulaţiei. Nici modul în care, pe coperta a patra, Ioana Pârvulescu apără cartea nu mi s-a părut mai convingător. Da, am înţeles că, de data asta, eroul principal din carte e eroul secundar din viaţă. Dar asta nu e o marcă a Ninei Berberova! Şi Cosette a lui Hugo era un personaj de ordin secund în viaţa Mizerabililor lui… Nu e nici măcar vorba despre schimbarea perspectivei. Aş fi înţeles dacă acest microroman mi-ar fi descoperit adâncuri psihologice, încrucişări dilematice de destine etc. Nu mi-a adus nimic. Poate n-am citit-o cum trebuie.

Sau să fi rămas şocat când Soniecika decide să folosească pistolul, într-o încercare de a intra în pielea celei pe care o adoră? Nu cred că merge…

În fine, nu renunţ la ideea că Nina Berberova o fi o mare scriitoare. Numai că mai trebuie să se străduiască să mă convingă de lucrul ăsta. Poate cu o altă carte?

(Nina Berberova, Acompaniatoarea, 104 p., ed. Humanitas, 2007)