Posts Tagged ‘robert serban’

gabriel-andreescu_141991_1_1357653989

naratiunea-robert-serban-189975

Alte două cărţi: Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Gabriel Andreescu) şi Naraţiunea de a fi, volumul de convorbiri dintre Şerban Foarţă şi Robert Şerban.

*

Nu prea ştiu ce să spun despre prima carte. Mă miră dorinţa unor autori de a face încă lumină în nebuloasa comunismului românesc. Mă miră în sens bun. Că majoritatea oamenilor cu care discut se arată foarte neinteresaţi de aspectele ăstea. Că să lăsăm trecutul, că să ne vedem de ale noastre, că morţii cu morţii şi viii cu viii. Numai că tocmai aci e buba: de multe ori, viii nu se pot simţi prea bine din cauza altor vii, care în trecut s-au arătat foarte dispuşi să le arate celorlalţi calea dreaptă către comunismul victorios şi luminos.

Despre Gabriel Andreescu nu am o părere bine conturată. Sunt realmente suprins să constat cum un om care are disponibilitatea de a căuta asiduu şi de a fi atât de meticulos în a-şi susţine punctele de vedere în volumul de faţă a putut fi atât de lejer când l-a acuzat, fără probe, pe Andrei Pleşu de colaboraţionism. Pun lucrul acesta doar pe seama unei antipatii personale a lui Andreescu pentru Pleşu. Cartea despre care vorbesc e foarte bine documentată, cu trimiteri multiple şi utile, bazată pe o cercetare minuţioasă. Aşa că, din acest punct de vedere, bravo autorului.

Cărturarii pe care-i are în vedere G. Andreescu sunt din sfera creatorilor care, la un moment dat, au colaborat cu Securitatea. Demersul lui Andreescu e lăudabil: el nu face altceva decât fie să nuanţeze luările de poziţie prea tranşante, fie, dimpotrivă, să stabilească net o anume direcţie, în locurile în care percepţia publică părea să se mulţumească cu o vagă „scăldare” a lucrurilor. Sunt sigur că va stârni pasiuni şi replici, mai ales că se ocupă şi de nume al căror destin antedecembrist e delicat.

Lucrul cel mai greu este, aici, să poţi face abstracţie de personalitatea scriitorului avut în discuţie. Uneori, acest lucru e imposibil. Andreescu susţine, de pildă, că Breban nu poate fi aşezat în „galeria” colaboratorilor, pentru că, în cazul acestuia, amprenta personală inconfundabilă şi megalomania sa creatoare erau atât de ieşite din comun, încât până şi relaţia lui cu Securitatea poate fi pusă între paranteze. Discuţiile lui cu Pleşiţă nu au, conform literei legii de deconspirare, caracterul unor delaţiuni. Rămâne, totuşi, întrebarea cum a fost posibil ca un Breban să fie în relaţii atât de cordiale cu un nefrecventabil ca Pleşiţă.

Încercări de „spălare” a păcatelor mai face Andreescu şi în legătură cu Adrian Marino. În ceea ce-i priveşte pe Nicolae Balotă şi pe Alexandru Paleologu, autorul pune faţă în faţă distorsiunile de receptare a vinovăţiei lor. Dacă despre Balotă se scriu azi lucruri „grele” (deşi, după cum arată Andreescu, lucrurile nu sunt, nici aici, foarte clare), în cazul lui Paleologu avem parte de o ciudată imaculare, pe care G. Andreescu o pune mai întâi pe seama recunoaşterii de către acesta a colaborării cu Securitatea iar, mai apoi, pe seama unor motivaţii politice şi culturale. Deşi au avut un traseu similar, susţine G.A., balotă a fost privit după revoluţie ca un turnător ordinar, iar Paleologu – ca o victimă. Asta ca să nu uităm detaliul foarte important că Paleologu a fost plătit de Securitate pentru notele sale. Oarecum apropiată este părerea autorului referitoare la Noica, un om care, după descrierea din volum, a fost de o indulgenţă nefirească faţă de ororile comunismului şi faţă de instituţia care l-a servit. Poveste lungă. Sunt sigur că-l poate apăra mult mai bine (şi a şi făcut-o, în câteva rânduri) Gabriel Liiceanu.

Şi-am zis că nu mă lungesc. Volumul e realmente pasionant. Scris cu vervă, cu atenţie, cu acribie, e un adevărat eveniment editorial. Cel puţin mie aşa îmi pare. Mă despart, însă, de autor atunci când minimalizează aportul colaboratorilor în mecanismul uriaş al terorii. Ni se sugerează că ar trebui blamat şi miliţianul, nu doar cel care-l informează. De acord, cu o singură remarcă: miliţianul îşi făcea, să zicem, datoria, la locul de muncă, pe când un informator odios cum a fost Alex Mihai Stoenescu („marele” istoric de azi) informa de bunăvoie. Se şi dă în carte exemplul acestuia care, văzând că un ins fotografiază celebrele cozi ceauşiste de pe vremuri, dă fuguţa la primul miliţian, cu pâra. Un astfel de individ a ocupat, după 90, ce ironie!, poziţia de secretar de redacţie la Viitorul românesc, revista Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici! Sau Rodica Stănoiu, „Sanda”, celebra turnătoare care a fost vicepreşedintă a Ligii pentru Drepturile Omului. Şi ministru al Justiţiei. Dar astea-s detalii.

Uf! M-am enervat. 🙂 Vreau să spun doar atât: cartea asta nu face lumină, aşa cum ne-am aştepta; detaliile pe care le aduce sunt de natură să-ţi nască încă şi mai multe întrebări. Iar ăsta e un lucru pozitiv, dacă însă mai ai răbdarea să asculţi, în astfel de chestiuni, şi nuanţările necesare. Eu nu credeam c-o mai am. M-am înşelat.

(Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, 304 p., ed. Polirom, 2013)

*

Şi-un volum mai uşurel. Aşa ziceam eu! L-am citit de cum mi-a ajuns în mâini, pentru că ştiam c-o să-mi placă. Robert Şerban este unul dintre poeţii mei contemporani preferaţi, iar Foarţă are deja statutul unui poet care nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Acuma, în treacăt fie spus, vă zic un secret: eu apreciez la Foarţă mai ales geometria extraordinară a versurilor sale, ingeniozităţile lingvistice, şotronul amuzant al combinaţiilor lexicale, însă nu detectez aici, neapărat, o poezie mare. Să-mi fie cu iertare. Rimează! Apreciez valoarea literară a textelor sale şi sunt de acord că e unul dintre cei mai importanţi poeţi pe care-i avem, însă nu se numără printre primii 3 ai mei, ca să zic aşa. Ăsta e, recunosc, un defect personal, poate, şi o chestiune de gust. Dar să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului.

Şi avem ce-i da, nu glumă! Cele 8 interviuri pe care Robert i le-a luat de-a lungul anilor sunt adevărate spectacole de inteligenţă, umor şi erudiţie. Foarţă are o oralitate drăcească, o „şmecherie” a replicii cu care întoarce, mereu, discuţia către zone care-i sunt confortabile. Numai că nici Robert nu e de ici, de colea: iscodirea poetului se face insidios, în paşi mărunţi, fără insistenţe incomode. Poveştile lui Foarţă sunt, întotdeauna, creionate minimalist, avându-se în vedere un context care, oricât ar părea de arid, capătă o aură ludică, graţie maestrului. Foarţă povesteşte despre cum a ajuns să scrie versurile pentru Phoenix (la început, nici măcar nu ştia cum e linia melodică, i se dădea o hârtie pe care erau trecute silabele şi notate accentele din interiorul cuvintelor. În acest stil cvasi-rebusistic a reuşit să scrie el celebrele versuri, la îndemnul şi rugămintea lui Andrei Ujică, prieten cu membrii formaţiei), despre soţia lui, Ildiko, cu care traduce cărţi, despre modul în care i s-a părut mereu că nu are ce căuta în funcţii publice (şi-a dat demisia din funcţia de director al teatrului, după ce se insistase multă vreme s-o accepte) , despre pasiunea pentru pictat, pentru pian, despre felul în care-şi scrie cărţile, despre recunoaşterea publică ş.a.m.d.

O carte agreabilă. Un dialog amical şi empatic.

(Robert Şerban, Şerban Foarţă, Naraţiunea de a fi, 168 p., ed. Humanitas, 2013)

„Noaptea pisicilor lungi” e un roman al lui Sorin Delaskela pe care amicul Robert Şerban mi l-a dat acum câteva săptămâni (alături de multe alte cărţi, pentru care-i mulţumesc încă o dată), într-o întâlnire fugară pe care am avut-o cu el în oraşul meu. Mi-au trebuit, aşa cum ziceam, câteva săptămâni bune să mă apuc de ea (aveam în plan alte cărţi, precum şi o mică depresie 🙂 ), deşi Robert mi-o recomandase entuziast. Acum, după ce am citit-o, am înţeles şi de ce.

Cartea aceasta e, pentru mine, cea mai plăcută surpriză livrescă a sfârşitului ăstuia de an. Nu o pot încadra nicăieri ca gen, deşi mi-ar plăcea să cred că a trecut cu brio faza experimentului literar cu mize mărunte. Construcţia romanului e polifonică; corespondenţele între capitole sunt vagi, însă detectabile, aidoma pânzelor de păianjeni care unesc colţurile camerelor, deşi la o privire superficială nu le-ai observa. Ce face, de fapt, Sorin Delaskela? Descrie, cu o perfect asumată tehnică a comprimării, arheologia unor stări sufleteşti marginale, aflate într-o perfectă concordanţă cu mediul social în care se nasc. Nu pot să spun că e un roman al periferiei, pentru că ar însemna să-i atribui valenţe total străine de sunetul de ansamblu al cărţii. Dar pot să spun că, deşi citadin în aparenţă, romanul lui Delaskela cuprinde, în mic, o întreagă paletă de umori, nemulţumiri, frustrări şi neîmpliniri specifice unui individ care şi-a pus în geanta de pe umăr toate întrebările referitoare la lumea în care se târăşte, şi care caută, cu o febrilă nepăsare, răspunsuri.

Personajul lui Delaskela are timp de introspecţii, iar modul în care le exprimă are frumuseţea tonică a vorbei rostite atunci când trebuie, cu exact tonalitatea necesară. Dilemele micului funcţionar, angoasele existenţiale, tăvălirea ocazională prin patul câte unei femei abordabile, fără a constitui subiecte în sine, formează scheletul unei personalităţi gata să ceară vremurilor socoteală. Numai că personajul nostru n-are dorinţe de acest gen. Rolul lui nu e neapărat al răzvrătitului care încearcă să toarne lumea în forme convenabile, ci a aceluia care observă totul cu avidă curiozitate, redându-l într-un contur care să spună mai multe despre emiţător decât despre lucrul reprezentat. Aşa aflăm, de pildă, despre concepţiile despre moarte, despre evoluţia timpurilor, despre băutul ca formă de evadare, despre inutilitatea muncii mărunte, despre visuri, despre relaţiile complicate dintre femei şi bărbaţi etc. De fapt, cred că autorul n-a făcut altceva decât să dea o formă citibilă propriilor preocupări care, până în momentul naşterii cărţii, putea să-i pară chiar şi lui inefabile. Iar acest exerciţiu de smulgere a semnificaţiilor din cele mai banale întâmplări şi de a le reda cititorilor sub forma unui roman care te acaparează (şi pe care ţi se pare că l-ai scris chiar tu) nu e puţin lucru.

Nu are niciun rost să mă apuc să vă povestesc conţinutul cărţii. Pentru că nu e o carte uşor narabilă, ci mai degrabă un complex de stări sufleteşti care se dezvăluie într-o limbă literară de o prospeţime rar întâlnită la autorii tineri. Toate micile episoade ale romanului strălucesc prin iscusinţa autorului de a îmbrăca esteticeşte până şi cele mai non-lirice experienţe: „În întuneric, în spatele unui bloc, mi-am scos-o şi ea a început să mi-o sugă cumva umil şi trist, fără entuziasm, fără să ridice capul din pământ. Dar tot nu am reuşit să ajung undeva. Pur şi simplu. Ca şi cum sperma venea din inimă, iar inima mea împietrise. Aveam în gură un gust de cenuşă, de pizdă şi singurătate” (p.36). Până şi tabloul anost al „taclagiilor” (cei care stau la taclale, dacă-mi permiteţi această inovaţie lexicală) e înconjurat de o aură a frumuseţii cuminţi, graţie talentului lui Delaskela de a colora cenuşiul: „Dar îmi plac şi cei ce doar ştiu să spună poveşti. Marii povestitori anonimi. Marii palavragii adunaţi în jurul paharelor ordinare de vodcă din cârciumi în care intră doar lumina neagră a dispreţului. Îmi plac şi cei care ştiu, în liniştea inimii lor de lapte, să asculte poveşti.” (p.55)

Aşa cum am spus din titlu, pentru mine Sorin Delaskela este una dintre cele mai plăcute surprize recente. Aşa că nu pot să adaug decât atât: mai vreeeeaaaaau! Mai ales că, aşa cum ne asigură autorul însuşi, „viitorul e un poster uriaş aşezat pe peretele de nord al camerei tale” (p.141). Trebuie să-l privesc atent, pentru că cine ştie ce surprize îmi mai rezervă bucata aia de hârtie spânzurată pe zidul din faţa mea…

Un fragment din întâlnirea Komartin – Delaskela, cu ocazia unei ediţii a Institutului Blecher din acest an:

(Sorin Delaskela, Noaptea pisicilor lungi, ed. Brumar, 2010, 164 p.)

Mă găsesc într-o stare ciudată, din cauza căreia lectura a coborât între preocupările mele zilnice pe un loc total neinteresant. Sper să se încheie cât de curând etapa asta de sihăstrie şi să-mi revin din letargie.

Totuşi, am avut chef de poezie. Da, ştiu că sună straniu, însă poezia, prin darul ăsta al conciziei şi al comprimării emoţiei, îmi poate face bine. Şi pentru că mi-a plăcut „Cinema la mine-acasă”, am vrut, aşa cum spuneam în postarea mea anterioară, să continuu cu „Moartea parafină”, cel mai recent volum de poezie al lui Robert Şerban.

Nu găsesc mari diferenţe între „Cinema…” şi „Moartea parafină”. Stilul e acelaşi, ceea ce e bine, pentru că înseamnă că autorul îl are. Poate că „Moartea parafină”, deşi pierde un pic din umorul volumului anterior, câştigă prin gravitate, prin sobrietate. Autorul are aceleaşi obsesii (în sensul ne-medical al termenului, fireşte), însă le tratează de pe poziţia unui om care a înţeles, totuşi, câte ceva. Nu mai găsim mirarea copilului curios, ci înţelegerea cuminte şi resemnată specifică maturului: „mi-a murit un prieten / e ca şi cum aş fi rămas fără o mână / sunt tot eu / dar nu mai sunt eu tot” (p.55). Prezenţa cotidianului, cu multiplele sale instantanee, irumpe deseori în pagină, dând senzaţia unui autor care înregistrează înfometat toate faţetele viului: „stau în buricul unui oraş străin / şi întorc capul în toate părţile / în căutarea a ceva bun de fotografiat / a încă ceva // uite la mulatra asta / ce se desprinde din grup / vine spre mine îmi întinde un canon îmi ciripeşte în engleză / să fac o poză în care probabil toţi au ieşit cu ochii închişi // ia uite-i pe ăia cum se sărută / ţoc ţoc ţoc” (p.74-75). Neimplicarea comodă e sugerată de lipsa de identificare cu vreunul dintre tablourile zilnice şi, mai ales, de nemiloasa constatare că „nimic mai trist / decât să vezi atâtea şi-atâtea poze / iar tu să nu fii în niciuna dintre ele” (p.76).

Există, şi aici, o infuzie consistentă de metafizic, tratat acum cu mai puţină răzvrătire şi cu mult mai multă smerenie: „ştiu locul / unde vântul / umflă / plămânii morţilor / şi apoi / îi ridică / la cer” (p.77) sau „vin dintr-o ţară / în care crucile / nu fac / niciodată / păianjeni / la / subţiori” (p.20).

Îmi place şi delicata simetrie/corespondenţă pe care Robert Şerban o conferă structurii volumelor sale, văzute, fiecare, ca un nou instrument de atac al problemelor neelucidate, pe care versul se chinuie să le dezlege. Dacă „Cinema…” începea cu poemul „Ca să pot scrie”, unde îl vedem pe autor aşezându-se la masa de scris şi crescând versuri în pagină precum „bulgării de pământ un mormânt proaspăt”, „Moartea parafină” se deschide tot cu o „pregătire” a armelor cu care poetul încearcă să înţeleagă lumea: „scot din poem / versuri întregi / şi / cuvinte / unul / după / altul / îl pregătesc / îi fac / vârf” (p.5-6).

Deci, mi-a plăcut şi „Moartea parafină”. Acum, la final, vă spun că există în volum o poezie care m-a mişcat până la lacrimi. O voi transcrie, integral, aici: „m-am urcat pe casa / în care tata /bunicul / străbunicul / s-au născut / şi /şi-au trăit viaţa // am încălecat-o / aşa cum încaleci un cal / dacă ai vreodată norocul / şi m-am prins cu amândouă mâinile / de coama acoperişului // mi-am simţit inima sus / mai sus ca niciodată / încât a trebuit să-nchid ochii / ca să nu ţâşnească prin ei / şi să-mi zboare” („Inima sus”, p.70-71). Bravo, Robert Şerban!

(Robert Şerban, Moartea parafină, 88 p., ed. Cartea românească, 2010)

Nu intenţionasem să cumpăr cartea asta. Dar nu pentru c-aş fi avut ceva împotriva ei, Doamne fereşte! Voiam neapărat să citesc „Moartea parafină”, cel mai recent volum de poezie al bănăţeanului Robert Şerban. Am şi găsit-o dar, văzând că mai există şi volumul ăsta în librărie, le-am cumpărat pe amândouă. Şi m-am hotărât să le citesc în ordine cronologică. De aceea am început cu „Cinema la mine-acasă”, apărut în 2006 la Cartea românească.

Pe Robert Şerban nu-l cunosc personal. Ţin minte, însă, o întâmplare al cărei protagonist a fost el (de fapt, nici nu e o întâmplare în sensul livresc al termenului) şi la care am participat şi eu. Eram la Zilele revistei Familia, acum câţiva ani (probabil 2006) şi stăteam liniştit pe scaun în incinta Teatrului de Stat din Oradea, aşteptând să văd ce ne pregăteşte scena. Acolo erau Ioan Moldovan, Traian Ştef, Mircea Bradu, plus câţiva poeţi care urmau să citească din creaţiile proprii. În spatele meu, pe rândul imediat următor, erau câţiva inşi mai gălăgioşi, din cauza cărora, uneori, cuvintele de pe scenă nu ajungeau intacte până la mine. M-am enervat, însă, ca să nu intru în categoria ţaţelor care admonestează condescendent alţi spectatori la teatru, am tăcut. La un moment dat, Ioan Moldovan anunţă că următorul poet prezent la Oradea care va citi câte ceva e Robert Şerban. Rumoare în rândul următor aceluia pe care stăteam eu. Fără prea multe fasoane, un tânăr înalt o zbugheşte, din spatele meu, pe scenă, ia microfonul şi spune că nu s-a pregătit cu nicio poezie (toată această justificare avea ceva frumos de copilăresc) dar că, dacă i se acordă un minut să transcrie din cap una mai scurtă, o va şi citi ulterior. Ioan Moldovan, ca o gazdă perfectă ce este, şi-a dat, evident, acordul. Robert Şerban scrie repede pe un bileţel câteva rânduri, se ridică în picioare, ia microfonul şi citeşte următoarea poezie („Poate”), pe care am regăsit-o în volumul de faţă: „din maşina sport / coboară două femei înalte / cu fustele scurte cât latul de palmă / sunt atât de frumoase atât de frumoase / încât numai gândul că poate sunt curve / mă mai linişteşte”. (p.39) Sala izbucneşte în râsete şi aplauze.

Aşa e Robert Şerban. Şi tot volumul acesta e la fel. Un ochi mereu curios, o privire percutantă, dublată de un umor sănătos şi de darul de a nu escamota urâtul din lume. La Robert Şerban, metafora nu se naşte din splendoarea versului, ci din firescul unei imagini pe care numai un ochi talentat îl poate surprinde în totalitatea sa: „o mamă şterge cu dosul palmei / bărbia fiului care mănâncă // e bătrână / are părul de culoarea cremenii / şi mâna atât de uscată / încât / după ce fiul i-o sărută / începe / să fumege / încet” („fum”, p.54).

Poetul face dese trimiteri la imagologia unei copilării fericite. Însă, acum, o priveşte prin grila de interpretare senzorială a adultului, care detectează în peisajul bucolic şi nuanţe ale unui refuz al plăcerilor „incorecte”: „am tăiat porcul / i-am scos şuncile şi le-am sărat / i-am pus carnea la fum / i-am scurs beregata / iar din plămâni din ficat maţe şi splină / am făcut sângerete // am tăiat porcul / un an întreg am mâncat din el / şi mi s-a părut că viaţa / e foarte frumoasă” („mi s-a părut”, p.47).

Discrete interogaţii metafizice mai găsim în volum, alături de tablouri de o vivacitate perfectă, într-un ansamblu care nu pare deloc încărcat. Robert Şerban pare să vadă totul şi, dacă i se pare că a ratat ceva, recurge imediat la registrul universal, într-o duioasă compensaţie: „de fiecare dată când mă uit la cer / mă întreb / dacă lui Dumnezeu nu i se face rău / când ne priveşte de la o înălţime / aşa de mare” (p.48).

Poezia care dă titlul volumului e uşor diferită de tonul general al cărţii. Se întâlnesc acolo autoironia şi satisfacţia împlinirii la nivel de gonade a unor neputinţe sufleteşti. Pentru că e emotiv (şi „prost”, după propria descriere), poetul lăcrimează la filme, iar domnişoarele care-i stau în preajmă se topesc în faţa unui bărbat care-şi exhibă latura sensibilă (numai în literatură există asemenea femei, vă spun eu…). Prin urmare, „ele au toate aceeaşi reacţie / mă iau în braţe / mă strâng la piept / mă mângâie pe cap / uneori îmi şterg ochii / ce femeie rezistă unui bărbat care plânge? // acasă / la filme despre moarte / despre viaţă / eu plâng şi fut” (p.42). Ceea ce, of course, vă doresc şi vouă. Că tot e week-end şi avem timp. 🙂

(Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, 80 p., ed. Cartea românească, 2006)