Posts Tagged ‘ralian’

Am mai zis-o şi cu alte ocazii: sunt masochist. Altfel nu se explică dorinţa mea de a citi, în plin regim alimentar (strict, insipid şi enervant), o carte în care 20 de intelectuali (scriitori, mostly) îşi dezvăluie preferinţele şi amintirile culinare, precum şi unele reţete inedite sau care le-au încântat papilele gustative (era să zic „privirile”, că la mine atât a mai rămas din bucuria de a mânca lucruri mişto).

În fine. Cartea e drăguţă, cuminţică, şi am aflat câteva chestii realmente interesante de la autori (foarte diverşi ca scriitură: Blandiana, Cărtărescu, Djuvara, Adriana Babeţi – care are neamuri în Petid, zona mea, este! – , Grete Tartler, Vlad Zografi, Oana Pellea – ingenuă şi ravisantă, as usual -, Antoaneta Ralian – la fel de vioaie şi cochet-excentrică -, Gabriel Liiceanu – sobru şi, încă o dată, făcând un istoric gastronomic al vieţii lui pre şi post-comunism – , Andrei Pleşu – cu dezarmanta lui sinceritate -, Monica Pillat – edenică, practicând din nou acel nemistificat cult al familiei -, Tania Radu, Marius Chivu, Dan C. Mihăilescu, Brumaru, Adriana Bittel ş.a.). Recunosc că nu m-au interesat atât de mult reţetele din carte (din motivele mai sus arătate), cât poveştile splendide care le însoţeau. Ah, da, voiam să spun ce-am învăţat: multe, de fapt, însă lucrul cel mai important vine de la Neagu Djuvara. El spune că azi lumea înţelege greşit cerinţa larg cunoscută de a bea vinul la temperatura camerei (adică chambré), şi asta pentru că originea acestei reguli nescrise a unei mese corecte provine din Evul mediu. Iar atunci, temperatura din camerele în care se servea masa nu depăşea 16 grade Celsius. Deci „vin la temperatura camerei” înseamnă vin la vreo 16-17 grade, nu la 21, cât avem în casă de obicei. De ţinut minte.

Nu am ce reclamă să facă cărţii. Vă spun doar că e o minunăţie de carte, care are darul să vă facă nu doar curioşi în legătură cu latura asta… domestică a unor oameni pe care-i stimăm din cu totul alte motive, ci şi pentru că asişti în tăcere la un schimb de experienţă, chiar dacă personajele cărţii habar n-au că volumul se poate citi şi într-o astfel de cheie. Cel mai grăitor episod este cel relatat de Vlad Zografi, care se vede pus într-o situaţie tragi-comică: fiind invitat în mod repetat la cină la nişte cunoscuţi şi hotărându-se ca, de fiecare dată, să întoarcă favoarea, e nevoit să inventeze noi şi noi reţete, într-o surdă competiţie despre care nu vorbeşte niciunul dintre meseni, dar pe care toţi o trăiesc cu voluptate. Depăşire şi autodepăşire, cum ar veni.

Am lăsat la final cea mai tare bucată din carte. Dacă vreţi să râdeţi sănătos, cu gura până la urechi, citiţi sketch-ul lui Radu Paraschivescu, Maxine, Francine, Nadine, terrine. Garantez că e o felie de un umor extraordinar, scrisă în stilul care l-a consacrat pe autor: calm, bine dozat, insidios, sugestiv, tot ce vreţi. Este, de departe, cea mai frumoasă povestire din carte. Sigur, după gustul meu. Literar, nu gastronomic.

P.S. Şi asta este cartea cu nr.200 de când am deschis blogul. Nu aplaudaţi. Trebuiau să fie mai multe.

(***, Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, 288 p., ed. Humanitas, 2012)

Asta a fost o carte de weekend. Numai că n-am avut timp suficient, în săptămâna care tocmai se încheie, să şi scriu despre ea. Drept e că, la capitolul „cărţi clasice” (să le zicem aşa, într-un mod generic), nu mă pot lăuda că am epuizat stocul. Mereu găsesc câte-un titlu care e atât de cunoscut, încât pare că nici nu mai trebuie să citeşti cartea respectivă, şi despre care aflu, scărpinîndu-mi mintea, că probabil nici nu l-am parcurs încă. Aşa mi s-a întâmplat cu Amantul doamnei Chatterley, romanul lui D.H. Lawrence. Nu ştiam sigur dacă nu cumva, prin tinereţile mele zbuciumate, nu l-oi fi citit. După ce am încheiat lectura, mi-am dat seama că nu-l citisem.

Şi ce bucurie a fost, fraţilor! Poate oi fi eu mai retrograd, dar mi-a plăcut enorm cartea. Chit că auzisem, de la unu’, de la altu’, că nu e cine-ştie-ce de capul cărţii. Adică, mda, în afară de faptul că a stârnit indignare atunci când a apărut, pe motiv de pudibonderie excesivă a receptorilor, n-a făcut mare brânză. Ei, eu cred că e unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste ale secolului XX. Şi-mi asum ceea ce spun. Cei care nu văd în iscusinţa livrescă a lui Lawrence decât o metodă de a zgândări mentalităţi vetuste se înşală amarnic. Sau cel puţin aşa consider eu. Nu mă interesează clasamente ori topuri, de data asta. De câte ori îmi exprim punctul de vedere despre o carte, o fac cu toată răspunderea, chiar dacă uneori se pare că ceea ce eu cred este în total dezacord cu ce crede „lumea bună” (care o fi ea). Pot da exemple cu duiumul, inclusiv în legătură cu volume de poezie apărute în ultima perioadă şi care mi se par mediocre, dar care coagulează entuziasmul (uşor snob, cred) al congenerilor (se înţelege că e vorba de oameni tineri; aşa, ca mine). În fine.

Deci, ca să revin la carte: mi-a plăcut, în primul rând – trebuie s-o recunosc – pentru o anumită cutezanţă a temei. Nu e uşor să decupezi din realul social al vremii în care trăieşti un subiect care riscă, dacă nu va fi tratat corespunzător, să intrige într-o asemenea măsură încât să facă aproape inexistentă receptarea estetică a poveştii. Norocul lui D.H. Lawrence este că scriitura lui are volum, are savoare şi, mai presus de toate, are viaţă. Pulsândă, rapid digerabilă, arzătoare, cum vreţi voi, dar viaţă. Personajele cărţii nu sunt descrise cu lux de amănunte. Aflăm doar atât cât este necesar pentru ca imaginaţia noastră (altminteri bolnavă) să aibă suficientă materie primă pentru a zămisli tabloul istorisirii. Doamna Chatterley face parte din înalta societate, e o femeie tânără măritată cu Clifford care, din cauza unui accident de război, rămâne paralizat de la brâu în jos, nemaiputând (se înţelege) să-şi îndeplinească rolul de soţ. În condiţiile ăstea, femeia, tânără şi frumoasă, îşi găseşte refugiul sexual în braţele lui Parkin, angajatul soţului ei, responsabil cu supravegherea domeniului. Lucrurile iau o întorsătură neaşteptată când lady Chatterley se amorezează subit de acest beau sauvage şi îşi dă seama de imoralitatea poveştii, pe care o trece uşor cu vederea datorită convingerii că Clifford ar înţelege-o. Lucru care se şi întâmplă, în cele din urmă. Lady Chatterley rămâne însărcinată, îi mărturiseşte lui Clifford, iar acesta este de acord ca femeia să păstreze copilul. Aici intervine ciudata psihologie feminină, pe care eu, unul, n-o prea pricep: în loc să aprecieze faptul că Clifford renunţă la orgoliul masculin şi o acceptă pe femeia care poartă în pântece copilul altcuiva, lady Chatterley înţelege exact contrariul, şi anume că soţul ei e mânat de un egoism atât de primitiv, încât îi acordă ei şansa de a deveni o femeie pătată, imorală şi, în definitiv, vinovată. De aceea, rupe relaţiile cu el şi se decide să trăiască cu Parkin, chiar dacă finalul romanului nu ne confirmă, explicit, această intenţie a femeii. Am stat, m-am gândit, am ridicat din sprâncene şi m-am dat bătut: n-o pot pricepe pe muierea asta. Deşi, pe undeva, nu neg că atitudinea ei e explicabilă.

Dar mă opresc cu psihanaliza aici, pentru că aş putea discuta mult şi bine şi nu ăsta e rolul meu. Ci acela de a vă spune că mi-a plăcut romanul, aşa cum am mai zis, pentru curaj, dar şi pentru modul netrucat în care creşte în el conflictul. Atât cel interior, al femeii adulterine, cât şi cel din afară, între rigorile unei societăţi absurde şi pulsiunea sexuală de neoprit a unei femei, iertare, nesatisfăcute. D.H. Lawrence ne conduce cu mână sigură prin poveste, fără a ne da vreodată senzaţia că a intervenit în vreun fel în schimbările bruşte de ton, de stare, de situaţie. De-aia mi-a plăcut.

Însă nu mi-a plăcut deloc (avea dreptate dna A. Ralian, traducătoarea cărţii) coperta cărţii. Oribilă. E clar că aceia care s-au gândit la ea n-au citit romanul. Altfel nu-mi explic această monstruoasă nepotrivire estetică. Sau, mai ştii? Iar oi fi demodat. Şi nu doar demodat. N-am înţeles cum de mi-a plăcut atât de mult romanul. Ulterior, am găsit şi o posibilă explicaţie: după ce am închis cartea mi-am dat seama că, pe lângă toate hibele mele, mai ascund în mine, pe undeva, şi o pizdă sentimentală.

(D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, 320 p., ed. Litera, 2010, trad. de Antoaneta Ralian)

Iată şi o carte eveniment, cu atât mai spectaculoasă cu cât reuşeşte să pună, pe aceeaşi copertă, doi oameni pentru care am un profund respect. La Antoaneta Ralian admir profesionalismul, încăpăţânarea de a rămâne onest într-o junglă a egoismului (cred că ştiţi cu toţii episodul în care a refuzat un prea mare onorariu pentru reeditarea unei traduceri, cerând o sumă mult mai mică decât i se oferise iniţial, cu motivarea – halucinantă şi naivă, ca să folosim un eufemism, pentru starea perpetuă de hrăpăreală din societatea românească – că nu i se pare corect să primească atât de mulţi bani fără să fi lucrat pentru ei), frumuseţea limbii şi eleganţa etică. La Radu Paraschivescu iubesc polifonia, abilitatea de a caricaturiza şi de a exorciza nişte tare sulfuroase, pendularea bruscă între ludic şi grav, între frivol şi substanţial, între stadion şi literatură. Aşadar, atunci când vezi o carte de convorbiri avându-i ca protagonişti pe cei doi, n-ai cum s-o eviţi.

Am început s-o citesc alaltăieri seara, pe la ora 23. La ora 2 noaptea o închideam. Spus mai direct: n-am lăsat-o din mână decât după citirea ultimei pagini. Mi-a plăcut enorm. Şi n-aş fi bănuit că o carte de convorbiri poate fi atât de palpitantă. Cartea e un spectacol din care nu lipsesc umorul, autoironia (ambele părţi dispun de resurse inepuizabile din această calitate supremă, după mintea mea), povestea de viaţă a unei fete cuminţi, pentru care nonconformismul are un ceva blând, cuceritor şi moderat deopotrivă, laolaltă cu istorisiri inedite despre război, despre frică, despre perioada în care Antoaneta Ralian activa în dificila şi ingrata meserie de cenzor (în timpul comunismului) al operelor literare şi despre justificarea ei, profund omenească şi smerită, despre iubiri, bătrâneţe, prieteniile cu Saul Bellow (un autor care mie nu-mi place; încă nu ştiu exact de ce) şi Iris Murdoch, munca de traducător ş.a.m.d. Aş fi vrut să scot nişte citate ca să vi le ofer aici, dar trag nădejde că vă pot face suficient de curioşi în legătură cu volumul ăsta şi fără să recurg la astfel de tertipuri.

Cartea mai cuprinde şi interviuri pe care A. Ralian le-a luat lui Amos Oz, Saul Bellow şi Iris Murdoch, precum şi o listă (impresionantă, în treacăt fie spus) a traducerilor semnate de invitata lui Radu Paraschivescu. Un merit aparte în frumuseţea de ansamblu a cărţii îl are chiar intervievatorul, care ştie să gliseze înspre zone uşor inavuabile, să revină apoi brusc la probleme legate de carieră ori de literatură. Un dialog spumos, în care nu simţi nicăieri iscodirea de tip tabloid şi unde răspunsurile şi poveştile care îl compun îl fac să fie una dintre cele mai pline de substanţă conversaţii la care am avut şansa să asist. Un joc al inteligenţelor, al culturii şi al vieţii trăite frumos. Ce vreţi mai mult? Până şi titlul mi s-a părut cute, inspirat, se subînţelege, din Iarna decanului a lui Bellow.

Recomand cartea asta, cu mare căldură, absolut tuturor iubitorilor de lectură. Imposibil să nu vă placă. Parol!

(Radu Paraschivescu, Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian, 260 p., ed. Humanitas, 2011)