Posts Tagged ‘rai’

O întâlnire frumoasă, de genul ălora pe care nu le aştepţi neapărat şi care, tocmai prin faptul că sunt neaşteptate, îţi oferă momente surprinzătoare. „Bagaje pentru paradis”, cartea regretatului critic literar Valeriu Cristea, este o colecţie de mici trucuri luminoase, de globuri magice, prin care întrevezi puritatea destăinuirilor unui om care nu şi-a trădat niciodată crezul.

Pentru mine, autobiografia aceasta a fost un prilej constant de meditaţie. Care nu s-a referit neapărat la substanţialiatea ideilor transmise, cât mai ales la modul inocent, liric şi tulburător prin care autorul ajunge la inima cititorului. Ştiu că sună oarecum frivol ceea ce spun şi-mi asum această naivitate. Însă n-am cum să exprim altfel senzaţiile de bine, de cald pe care mi le-a transmis Valeriu Cristea.

Emoţia începe chiar de la titlu şi de la explicarea lui, către finalul volumului. „Bagajele” pentru paradis nu sunt altceva decât fragmentele de memorie, cimentate în mintea autorului, găsibile într-o calmă devălmăşie, ca-ntr-o benignă orgie proustiană a amintirilor, pe care scriitorul le alege din multitudinea fotogramelor întipărite pe retină şi pe care decide să le ia cu el, atunci când va veni timpul. Paradisul e, deci, pavat cu bucăţi de fericire şi reprezintă un puzzle complet, format din alipirea trăirilor esenţiale pe care fiecare muritor de rând le experimentează de-a lungul vieţii. Imaginarea întâlnirilor din rai, pe care Valeriu Cristea o descrie chiar în final, reprezintă cel mai tulburător fragment al cărţii.

Şi pentru că n-am decât cuvinte de laudă pentru această înşiruire de minuni, mai adaug şi că eleganţa stilului suprapune o amprentă estetică exemplară eticului, care izvorăşte dindărătul fiecărei idei exprimate. Valeriu Cristea nu e doar un estet al vorbei, ci şi un promotor (chiar dacă neasumat, lucru care ar fi transformat autenticitatea în duplicitate) al frumuseţii gândului, a vieţii. Limbajul curat, fără volănaşe, fără încărcături abisale şi greoaie, face ca fiecare fragment al cărţii să-şi definească singur veridicitatea: „Cum a murit lelea Saveta. S-a culcat, ca de obicei, devreme, dar n-a putut să adoarmă: o supăra un ghimpe de lumină, apărut în acea seară nu se ştie de unde şi cum, încât, intrigată şi supărată, s-a ridicat din pat şi s-a dus la fereastră, să vadă ce-i cu lumina aceea şi să mai tragă un pic perdeaua. Şi a murit” (p.164).

O singură remarcă am de făcut. După revoluţia din 1989, lui Valeriu Cristea i s-a reproşat că n-a fost suficient de vocal împotriva noii conduceri; ba mai mult, i s-a reproşat lipsa de coeziune cu aceia care denunţau, furibund (dar justificat, după capul meu), prelungirea macabră a fantomei comuniste şi dincoace de „evenimente”, precum şi cu aceia care se arătau intransigenţi cu nepăsarea generală care ne-a caracterizat în anii comunismului. Valeriu Cristea declară senin că e om „de stânga” (lucru împotriva căruia n-am nimic), însă modul în care descrie ce înseamnă să fii de stânga mi se pare incorect (p.299-301). Dacă susţii că a fi de stânga înseamnă a fi de partea „smeriţilor” şi nu a „trufaşilor”, pot şi eu să spun, la fel de (in)just, că a fi de dreapta (adică eu) înseamnă să fii de partea celor care întreprind ceva, nu a pomanagiilor. Ambele optici sunt, evident, exagerări. Şi tare mi-ar fi plăcut ca Valeriu Cristea să nu-şi invalideze singur opţiunile, doar pentru că nu şi-a putut stăpâni elanul argumentativ, lăsând frâu liber exagerărilor…

Oricum, asta nu înseamnă mare lucru. M-am găsit în faţa unei cărţi de o uimitoare frumuseţe. Şi pot oricând să susţin lucrul ăsta. În încheiere, sper ca Valeriu Cristea să fi găsit raiul exact aşa cum şi l-a visat. Şi, fireşte, să fi avut toate bagajele pregătite pentru marea întâlnire.

(Valeriu Cristea, Bagaje pentru paradis, 336 p., ed. Cartea românească, 2007)

O carte de poezie de a cărei existenţă ştiam, dar după citirea căreia nu m-am simţit în niciun fel mai… „îmbogăţit”. Poate că nici nu asta era menirea volumului, însă mie mi se pare că rostul versului este să răscolească, să te facă să cazi pe gânduri.

Ioana Bogdan („Anumite femei”) scrie meticulos, dar scrâşnit; se simte o caznă a găsirii metaforei celei mai adecvate (iar lucrul ăsta îi iese de destule ori, deci truda n-a fost zadarnică), însă eu apreciez mai degrabă emoţia neprevăzutului.

Dintr-un punct de vedere al temei volumului, îmi pare că această carte e o lamentaţie matură pe marginea „tranziţiei” ăsteia pe care o închidem, oarecum clişeistic, în termenul de „viaţă”. Însă Ioana Bogdan nu este atât preocupată de parcurs, cât de bornele care îl încadrează. Dese sunt referirile la naştere, la miracolul zămislirii, şi la moarte, văzută ca un punct final în care acumularea de dinainte capătă contur şi consistenţă. Sau, dacă nu, autoarea e perfect conştientă de inutilitatea trăirilor care o preced: „Cobor aici, m-am hotărât. / Dacă e capătul pământului, cu atât mai bine. / Am învăţat degeaba limba păsărilor şi a culorilor, / şi a nunţilor. Numai limba cuvintelor / n-am învăţat-o” (p.38) sau „Nu auzeam decât pianul, fluieratul tău uşor / şi noaptea. // Cer morţii. Mi-e foame. De poamele căzute / şi de pâinea frântă” (p.31).

Până şi inapetenţa afectivă asumată de autoare e redată într-un mod conciliant. Ioana Bogdan nu e dură cu propria persoană. Fatidicele limitări ale ei şi le camuflează sub haina unei naive şi duioase contemplări a rezultatului acestor impotenţe. Unul dintre cele mai frumoase poeme din volum este „Mi-au legat de gât o tăcere”, care vorbeşte exact despre acest fapt: „Va sosi vremea să plecaţi şi-atunci să vă văd. // Oamenii pe care i-am iubit / mi-au legat de gât o tăcere, / pe care am transformat-o în strigăt / către oamenii pe care n-am apucat să-i iubesc. // Oamenii pe care i-am iubit au plecat / încolonaţi în şoapte, / cu flori în mână, / îmbrăcaţi în alb. // Oamenii pe care i-am iubit sunt îngeri. // Însă eu am iubit toţi oamenii / pe care n-am apucat să-i iubesc” (p.55).

Constantă e senzaţia inadaptării. Aidoma unei făpturi izgonite din Rai, Ioana Bogdan nu-şi găseşte rostul nici printre pământeni („Acum mă întâlnesc cu foste cunoştinţe uimite / să mă vadă / aşa schimbată, aşa la casa mea. Tu eşti? Să nici nu te recunosc. // Da, eu sunt. Am probe că exist” – „Romantism”, p.40), dar nici nu găseşte consolarea perfectă în misticism („Frumuseţeo, dacă te cheamă Eva şi ne zăreşti / goliciunea, îmbracă-te în rochie albă, muşcă-ţi / buzele, leagă-te / la ochi, ca să nu cazi / în păcat. // Avem totul. // Şi mâine dacă mor, tot mă întorc” – „Lumină târzie”, p.47).

„Anumite femei” e un volum vag programatic, cu sclipiri incontestabile de talent şi acuitate; ceea ce nu i-a ieşit autoarei e creionarea unui mesaj unitar, care să individualizeze mesajul cărţii. Cauza?  Prea puţină coerenţă, forţă neexploatată la maximum, deşi, aşa cum spuneam, se găsesc dese momente de lirism perfect. Totuşi, per ansamblu, e un volum „tăiat” şi neînchegat.

(Ioana Bogdan, Anumite femei, 64 p., ed. Cartea românească, 2007)