Posts Tagged ‘pula’

Volumul lui Adrian Chivu, Elefantul cu trompa în sus, e greu de definit dpdv al mesajului liric transmis. Poate chiar sună pompos să vorbeşti în termenii ăştia despre o cărticică de poezie care, în afara faptului că te face să zâmbeşti la fiecare 2-3 pagini, nu-ţi spune mare lucru. Pe de altă parte, eu, unul, m-am plictisit să practic ceea ce Andrei Pleşu ar numi „lectura suspectă”, adică genul ăla de lectură care te aşază de la început într-o stare de maximă vigilenţă faţă de intenţiile autorului („oare ce-a vrut ăsta să spună?”). Genul ăla de lectură care-şi propune să nu lase receptorul rândurilor să fie „păcălit” ori tras pe sfoară. Slavă Domnului, eu nu citesc aşa. Dacă un volum îmi place, îmi place şi gata. Nu trebuie să fac hermeneutică doar ca să demontez elementele sale structurale şi să demonstrez, pe cale de consecinţă, de ce mi-a plăcut.

Acestea fiind zise, o să continuu aşa: volumul de faţă nu e o bijuterie literară, însă e genul de carte care nici nu dă semne că ar avea pretenţii de acest gen. E relaxa(n)t, ludic, licenţios într-un mod deloc subtil, proaspăt şi generos. Toate semnele care anunţă ceva în realitatea imediată sunt pigmentate cu trimiteri lubrice, ca şi cum conştientizarea statutului de fiinţe reproducătoare ar fi singurul capabil să ne trezească din amorţeală. Erecţia nu e, aşadar, doar preambulul unui futai sănătos, ci mai degrabă dovada de necontestat a „atenţiei” noastre vitale: „spre seară e posibil / să plouă // slab // e posibil să vii la mine / să facem dragoste // spre seară e posibil / să mă alătur / ploii // să scutur câteva picături / din norul meu / purpuriu / şi să stârnesc // câteva fulgere” (p.23). Lecţiile de anatomie, scurte şi concise, se împletesc cu pilde de străbătut viaţa în ritm voios. Poetul nostru are convingerea că nu reprezentăm altceva decât proiecţia gonadelor în cotidian. Nu e reducţionism, e întoarcerea fiinţei la resorturile ei primordiale, capabile să explice peste timp până şi discriminările sociale ori nedreptăţile politice: „aşa arată un penis / şi o păsărică arată cam aşa / ca şi cum cineva ar fi / dinamitat / o halcă de carne // copii / organele astea genitale / te bagă / şi te scot / dintr-o grămadă / de încurcături // dacă te naşti cu puţulică / şi eşti deştept / poţi să fuţi tot ce-ţi trece / prin cap / dacă te naşti cu păsărică  / şi eşti înţeleaptă / poţi să ţi-o botezi / şi să speri că într-o / zi / o să ajungă celebră // ele te mai ajută să faci / bebeluşi / şi pipi” (p.27).

Nu vă speriaţi, totuşi. Ce spun eu aici e doar impresia mea legată de cartea asta. Nu e neapărată nevoie ca pizdele ori pulile din volum să aibă un sens mai înalt. Cu atât mai mult cu cât autorul nu e străin de un lirism pătrunzător, deşi discret şi flu: „femeile sunt ca nişte / giuvaere scumpe / şi strălucitoare // ca nişte pietre mici / şi preţioase / pe care te temi să nu le / pierzi // pe care le pierzi” (p.10).

Alteori, însă, ludicul lubric câştigă teren în faţa emoţiei. Şi asta nu e un lucru rău, pentru că aduce cu sine o destructurare eficientă a unei, de altfel plictisitoare, încremeniri în peisagistica erosului. Adrian Chivu face din poezie bici, ca să fiu foarte în temă. Şi n-o face cu jemanfişism golănesc ori cu un teribilism juvenil, ci cu un umor salvator, chiar dacă aflat la limita vulgarităţii: „îmi place să mă cuibăresc / în braţele femeilor // ca un ou // cu două ouă” (p.31). Touché!

Pe lângă poeme care vorbesc pe şleau despre inapetenţa pentru jocuri de alcov (nu pisicuţă / nu azi // hai să o lăsăm / pe mâine // mă doare capul / şi spatele / şi în cur // de pula ta sculată” – p.44), avem şi o foarte explicită elegie a felaţiei. Suptul pulii e un exerciţiu iniţiatic, îndelung aşteptat şi exersat, acum, cu o beatitudine aproape mistică: „frumoaso nu te ruşina / şi gustă-l / mare păcat ar fi să nu / te-nfrupţi din el // şi gura ei de mură şi / fierbinte s-a ruşinat // dar s-a deschis / şi m-a-nghiţit haaa // aaap // pe toţi zeii / bătrâni sau tineri / morţi sau vii // azi // cu mădularul meu / frumoasa s-a iubit” (p.62).

Deci, fain. În sensul strict în care e o carte care te scoate din lâncezeală. Râzi, te minunezi de îmbinarea erosului timid cu şarja groasă a sugestiei sexuale, te gândeşti la curajul autorului şi la perfecta stăpânire de către acesta a tensiunii. Adrian Chivu nu cade niciodată în ridicol în acest volum, chiar dacă şansele ar fi fost foarte mari. E şi năduf aici, şi meditaţie corelativă despre rostul lucrurilor, şi acceptarea resemnată a femeii ca rău necesar (fără niciun strop de masochism, totuşi): „femeia / dăunează grav somnului // dacă faci greşeala / să te îndrăgosteşti // o să stai toată / noaptea / cu ochii pe pereţi / ascultând muzică / şi spunând tavanului: // te iubesc // şi // aş vrea să te fut” (p.64). Poate cineva să-l contrazică?

(Adrian Chivu, Elefantul cu trompa în sus, 84 p., ed. Brumar, 2012)

*îi mulţumesc lui Robert Şerban pentru poza cu coperta cărţii.

N-am citit cam de multişor o carte de poezie care să mă ţină treaz juma de oră. Că doar atât îţi ia să termini Chipurile lui Stoian G. Bogdan.

Sunt fascinat de poezia mizerabilistă, deşi urăsc denumirea asta. Îmi plac douămiiştii, deşi nici titulatura asta nu mi se pare fair. De milenarişti ori fracturişti nici nu mai povestesc. N-aş putea spune că Stoian G. Bogdan e un poet atipic. E, mai degrabă, un poet sigur pe talentul său literar, ceea ce e bine. Pentru că-l are. Şi pentru că poemele lui au o forţă care nu derivă neapărat din limbajul frust, ci din siguranţa transpunerii pe hârtie. La Stoian G. Bogdan, cuvintele nu cad în pagină aleatoriu, într-un joc dadaist (aşa cum se întâmplă în cazul multor poeţi tineri, obsedaţi de ideea că doar neînţeleşii sunt valoroşi), ci se desprind din realitate şi coboară în cel mai firesc mod, aşezându-se acolo unde trebuie.

Se simte un anume refuz al cenzurii aici, chiar şi în cazurile în care biata frustrare a copilului în comunism în legătură cu sandwich-ul cu salam de Sibiu al colegului devine uşor supărătoare. Poetul din Comăneşti nu-şi reprimă dezgustul, furia, neputinţele. Le priveşte cu detaşare şi cu satisfacţia încadrării perfecte în decorul naţional, invadat de infractori, puşcăriaşi, curve obosite şi tatuate, prieteni de pahar şi bunici pentru care animalul de companie este indispensabil.

Autoflagelarea e şi ea prezentă în poezia lui SGB. În pielea personajului principal coexistă huliganul perfect şi amorezatul introspectiv şi ros de remuşcări: „duhnesc / ca un om al canalelor la ieşirea din iarnă / duhnesc / ca un om al dragostei la ieşirea din trup // aiurea // spun că te iubesc ca să obţin chestii” („Sunt. O lichea”, p.30). Ceea ce surprinde plăcut la SGB este faptul că nu se ghiceşte nicăieri în volum o superioară raportare la nemerniciile şi mizeriile care-l înconjoară. Cu alte cuvinte, nu avem parte de mesaje subliminale şi, invariabil, ipocrite, conform cărora ar trebui să adoptăm mereu poziţia lui „aşa nu, copii!”. SGB decupează, uneori cu o extraordinară acribie, felii de cotidian pe care ni le înfăţişează sub forma unor momente banale, fără ca îndărătul lor să mustească speranţa eficienţei vreunei pilde ori a unei învăţături întru îndreptarea păcătoşilor. Personajele lui SGB sunt veridice tocmai pentru că nu sunt transformate în martiri ai zilei, capabili să ne smulgă o lacrimă în colţul ochiului şi să mulţumim Celui-de-Sus că, de data asta, ne-a cruţat: „La proces, fază crimă, după ce i-au dat în sictir vreo / cinci ani / S-a ridicat: / – Onorată înstanţă, aţi putea să mai aprobaţi o probă la dosar? / O gaură? / – Poftim? a zis judecătorul contrariat. / – Da, o gaură, ca să vă iau dosaru-n pulă! / şi pac, s-a mai făcut cu încă doi” („Super”, p.48)

Şi chiar dacă titlul ales de mine pare, după canoanele ălor mai încărunţiţi, un oximoron vulgar, vă zic, cu mâna pe inimă, că există foarte multă poezie prin puzderia de pizde şi puli din volum. Cred că cel mai liric şi mai frumos poem al cărţii este „Costumul”, din care o să transcriu doar o parte: „atâţia ani am purtat costumul acesta / încât sunt mai mult decât sigur / că m-a învăţat pe de rost / că îmi cunoaşte toate gesturile / că dacă l-aş lepăda şi l-aş vinde / s-ar întoarce singur la mine / ca un câine la ciolanele stăpânului său” (p.35).

Volumul de debut al SGB e mărturia incipientă, dar indubitabilă, a unei promisiuni. Să vedem ce urmează.

(Stoian G. Bogdan, Chipurile, 72 p., ed. Cartea românească, 2009)