În paşi mici

Am întâlnit de mai multe ori în literatură teme magistral alese şi, totuşi, ratate exemplar. N-o să dau exemple, ca să nu fiu acuzat că-s manierist ori, şi mai rău, elitist. Dar bănuiesc că nu spun lucruri noi: e vorba despre cărţi care promit marea cu sarea, iar înăuntru dai de o apă stătută şi deloc frumos mirositoare.

Ei, acum mai exagerez şi eu, pentru că romanul poliţist despre care vă vorbesc acum nu e chiar un fiasco. Că, dacă ar fi să luăm de bune mesajele publicitare şi promovarea de care au parte autorii nordici din domeniu, am crede că, odată ce avem un thriller scandinav în mâini, l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Sau măcar de-un deget.

Continuarea recenziei, pe , cu un clic aici.

(Hakan Nesser, Cu ochii minţii, ed. Trei, 2011, trad. de Constantin Dumitru Palcus)

Dulce-amar

Deaf sentence (romanul tradus la noi cu titlul Mort de surd) al lui David Lodge e genul acela de carte care te face să-ţi schimbi părerea despre ea de nenumărate ori pe măsură ce avansezi cu cititul ei. Şi înclin să cred că nu sunt puţini autorii care reuşesc să schimbe tonul şi tema povestirii într-o asemenea măsură încât excesul acesta să devină, paradoxal, firesc.

Asta face şi David Lodge. Romanul descrie viaţa unui profesor ajuns pensionar, lingvist, care-şi pierde treptat auzul şi care, pentru a putea fi încă bine înfipt în tot ceea ce înseamnă relaţionări sociale şi familiale, are nevoie de un aparat auditiv. Pe care-l foloseşte, dar care nu întotdeauna îl ajută. De aici se nasc tot felul de situaţii comice, derivând din handicapul minor care e, de fapt, tema centrală a cărţii, şi din jena aferentă acestuia, atunci când surzenia e de natură să-l stânjenească pe bietul profesor în cele mai inedite ipostaze. Desmond, căci despre el este vorba, este căsătorit cu Fred (Winifred), au, fiecare, copii din relaţii anterioare, ajunşi deja mari. La un moment dat, e acostat de o tânără studentă (Alex Loom) care-l roagă să o ajute cu finalizarea lucrării ei de licenţă, având o temă cel puţin bizară: analiza morfologico-sintactică a biletelor de adio, scrise de sinucigaşi înaintea săvârşirii gestului fatal. Desmond se arată sceptic, pe umră se lasă prins în tot felul de situaţii din care nu ştie exact cum poate ieşi fără a o jigni pe soţia lui, află ulterior că Alex este o persoană cu un background dubios şi care ajunge să-l şantajeze pe unul dintre colegii lui cu care avusese o relaţie „neprincipială”. În cele din urmă, după ce inevitabilul pare să bată la uşă de nenumărate ori (Alex chiar îl invită pe profesor la o partidă de sex asezonat cu spanking, ceea ce-i provoacă lui Desmond apucături domestice insistente pe care Fred nu ştie cum să le ia), tânăra dispare, luând cu ea ameninţările şi lăsând câţiva păgubaşi. Asta e una din laturile cărţii.

O altă faţetă a ei vorbeşte, de data aceasta cu ironie dulce şi un comic de zile mari, despre relaţia cu tatăl său. Ceea ce debutează ca o şarjă groasă la adresa senilităţii părintelui se transformă într-o duioşie fără margini. Sigur, ni se povesteşte şi cum, după o flatulaţie sonoră, tatăl său strigă „taxi!”, dar şi modul în care Desmond îl veghează pe patul de moarte şi-i spală trupul împuţinat, după ce moare. Sunt scene de un dramatism sumbru, în contrast fulminant cu umorul coroziv din alte părţi ale cărţii. La fel cum impresionantă e şi descrierea vizitei făcute de Desmond la Auschwitz. Sunt rânduri tensionate, macabre, zguduitoare, la doar câteva pagini distanţă de hazul nebun al unor scene.

De aceea spun că această carte e dulce-amară. O combinaţie foarte îndrăzneaţă, care nu le reuşeşte decât celor cu adevărat înzestraţi. David Lodge dovedeşte că are cu ce.

Unul dintre cele mai ciudate şi surprinzătoare romane pe  care le-am citit în ultima perioadă.

P.S. Un mare minus pentru traducere. Am văzut de cel puţin 20 de ori în carte expresia „drept pentru care”, în loc de „drept care” – varianta corectă. Mă mir că la standardele de calitate cu care ne-a obişnuit Poliromul există astfel de greşeli elementare.

(David Lodge, Mort de surd, 344 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Roxana Marin)

Lolita, ten years later

Recunosc că e un haos total în modul în care citesc eu. N-am nicio metodă, niciun plan, niciun grafic. Mă scufund în cărţi, de obicei, aşa cum am mai spus-o, fără nicio logică prestabilită. Nu ştiu dacă e bine. Cert e că, de cele mai multe ori, nu-mi pare rău.

Cum nu mi-a părut rău nici zilele trecute când am vizitat (pentru prima oară după schimbarea sediului) librăria din magazinul Crişul. Cărţile sunt, aici, aranjate într-un mod foarte neprofesionist, volumele aceluiaşi autor nu sunt dispuse în acelaşi loc (deşi sunt publicate la aceeaşi editură), e ca la un joc de cald-rece… Ei, şi în dezordinea aia absolută, l-am găsit pe Philip Roth, cu al său Animal pe moarte.

Ce mai citisem eu de Philip Roth? A trebuit să fac un efort de concentrare ca să-mi aduc aminte de Sânul, o carte mică (la propriu şi îndrăznesc să spun că şi la figurat), o palidă reinventare a metamorfozei kafkiene. Adică, în romanul acela al lui Roth, personajul principal nu se transformă într-un gândac, ci într-un… sân, of course. Mă rog, ciudat, ciudat. Şi nici măcar nu era o satiră! Animal pe moarte e un roman mai serios, foarte bine scris, după umila mea părere (deşi unele pasaje mi s-a părut prost traduse, îmi venea greu să cred că autorul scrisese aşa), însă cu o temă care deja pare banală: legătura amoroasă între un profesor ajuns la bătrâneţe (60-70 de ani) şi o studentă cubaneză, Consuela. N-am crezut că acest laitmotiv al literaturii de oricând şi oriunde mai poate fi surprinzător. Şi totuşi, a fost. A fost o reală plăcere să citesc cartea asta, în vreo 2 ore şi-un pic, că trebuia să-mi fac un ceai pentru calmarea gâtlejului… Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este că nu suferă de metaforizare excesivă, dar nici nu cade în trivial (deşi imaginea bătrânului care linge sângele menstrual al iubitei lui e cam hardcore pentru mine). Autorul menţine în permanenţă un balans între confesiunea abruptă şi misterul izvorât din pudoare. Detaliile care par scabroase au menirea doar de a face istorisirea veridică. Că, până la urmă, cred şi eu că în pragul andropauzei nu mai trebuie să ai ruşine deloc. Bate fierul până-i cald, nu?

Eroina (un fel de lolită mai coaptă şi mai sigură pe propriul potenţial de seducţie) se îmbolnăveşte de cancer, la un moment dat, iar imaginea senzuală a unei femei rase în cap, care pozează pentru ultima oară unui amant în vârstă creează o atmosferă foarte intimă, unde sexualitatea şi proximitatea morţii fac un tablou răvăşitor. Finalul e oarecum deschis, dar, as usual, nu vi-l dezvălui.

Un plus e şi faptul că romanul e foarte viu, relatat la persoana întâi (profesorul), cu multe elemente de oralitate. Cam ca la Ion Creangă, da` fără pupăză.

(Philip Roth, Animal pe moarte, ed. Polirom, 2006)