Posts Tagged ‘poeme’

Poezia lui Claudiu Komartin nu mai are nevoie de prezentări. În momentul în care am dat peste Circul domestic, am fost uluit de amestecul incredibil între acuitatea aproape străvezie a autorului şi sensibilitatea care, la acelaşi autor, nu se transformă niciodată în melodramă. A fost, pentru mine, una dintre surprizele poetice plăcute ale pepinierei de poeţi ai Cărţii româneşti.

A trecut ceva vreme până am reuşit să citesc Un anotimp în Berceni. Întârzierea nu mi se datorează mie, neapărat. N-am găsit cartea în nicio librărie în care intru (şi asta se întâmplă destul de des), aşa încât mi-a rămas doar varianta comandării ei. Am aşteptat muuult, mult prea muuuult până a sosit. Însă, aşa cum se întâmplă în cazul lucrurilor bune, această aşteptare pare să fi meritat.

Îndrăznesc să spun că, pentru iubitorii liricii lui Komartin, volumul de faţă poate constitui un mic şoc. Atitudinea autorului pendulează, aici, între două extreme: fie duce empatia până la contopirea totală cu obiectul/fiinţa la care se raportează, transformându-şi reacţiile corpului în nişte replici fireşti la zbuciumul de dincolo („carnea mea s-a împletit pe cadrul metalic al patului / în structuri torsionate, formând o reţea / coastele mi-au ieşit prin piele mă privesc în oglindă / mă privesc rânjind prosteşte cu gândul / că semăn puţin cu un cal răstignit” – alien redemption, p.31), fie e o expresie a dezimplicării totale, într-un peisaj în care numai privirea analitică se integrează discret: („[…] înţeleg că, aici, viaţa mea are legătură / mai mult cu ritmurile animalelor mărunte / pe care ţăranii le urăsc sau le tratează cu dispreţ. // Printre ei, mama mea decepţionată / şi tatăl meu îmblânzit – deşi sunt în sfârşit / acasă! – par uneori nişte figuri tragice sub cerul sângeriu / şi nici o scăpare / şi nici o consolare nu le va invada inimile / decât într-un târziu” – Tornando al pases, p.54). Altfel spus, Un anotimp în Berceni nu admite jumătăţile de măsură: o maturitate scrutătoare îi conferă autorului privilegiul de a discerne între acele trăiri care reclamă contopirea sentimentelor şi a afectelor emiţătorului şi ale receptorului şi acelea care, datorită rupturii agresive între realitatea brută şi anticiparea ficţională a minţii autorului, nu necesită decât o fugară privire şi o (minuţioasă, totuşi!) dare de seamă. Dezimplicarea nu e, aşadar, o specie a nepăsării juvenile, ci o asumată poziţie a celui care cunoaşte potenţialul afectiv al peisajului, însă nu-l mai detectează.

Ciclul Poemelor cu tătuca, constituind o importantă parte a volumului, înregistrează aproape cinematografic involuţia degradantă a trupului şi instalarea treptată a morţii celui apropiat. Stilistic vorbind, această parte a volumului e încărcată de o simbolistică neiertătoare, creată nu pentru a separa triumfător viul de aproape-viu, ci din dorinţa autorului de a surprinde neechivoc chipuri ale unei existenţe în descompunere: „Tata-i bolnav, degeaba îi mai aduce mama ligheanul. / Burta-i bolboroseşte şi suspină în graiul ei umed-cleios: / tătuca e-o damigeană în care cineva suflă printr-un furtun / de plastic la 5 dimineaţa” – p.10. Interogările, fără substraturi mistice, au rolul de a face comprehensibilă participarea celui măcinat de boală la spectacolul uimitor al sfârşitului: „Cine se zvârcoleşte mai tare ca tine? / Cine suferă, / cine se dă de ceasul morţii, / cine e mai orb decât tine, mai vanitos, mai smintit? / Stricăciunea îţi lucrează în oase şi nu-i nimeni pe lume / să te poată-ajuta” – p.15.

Poemele din Black butterfly sunt cele mai apropiate, ca ton, de acelea care au format Circul domestic. Claudiu Komartin se întoarce cu duioşie la stilul poemelor de acum 6 ani, revizitând, cu aceeaşi intensitate, vechile „locuri comune”: indiscreţia, amorul scurt, poezia gesturilor şi sensibilitatea corespondenţelor între afect şi efect: „Se deschide o poartă: cu mers potrivit, o tânără / păşeşte în stradă. O priveşti încântat de la geam, / iar ea îţi zâmbeşte. Dispare într-o arcadă, / apoi se arată din nou. // Un dans matinal. Un capriciu. O joacă. // I-ai pune pe frunte frunze de laur. / Foarte încet, prin părul fetei trece o boare de vânt, / ca peste o plajă presărată cu solzi fini de aur.” – Un dans matinal, p.34-35.

Prozaismul unora dintre poemele din La debarcader pierde din ariditate tocmai prin pictarea banalului şi înzestrarea acestuia cu subtilităţi (fatalmente subiective, evident), izvorâte din apetenţa crescută a autorului de a da un plus de sens oricărui eveniment anodin: „îmi pierd mâna prin părul tău / cum se pierde un liliac / în liniile de înaltă tensiune” – Laura, p.60. Dacă erotismului îi scade, aici, forţa plenarităţii, el câştigă, totuşi, mult mai mult prin paralelismul pe care autorul îl stabileşte între gestul îndrăgostitului şi imaginea electrică a firelor de înaltă tensiune. Nu e mai puţin, e mult mai mult. Pentru că poetul, înzestrat cu un curaj exemplar, zugrăveşte aparent necenzurat trăirea în proximitatea imediată a sentimentului. E o scânteie surprinzătoare, nu un foc aşezat.

N-aş fi crezut, iniţial, că un volum de o asemenea densitate, cu o puternică structură eterogenă şi polifonic până la diluţie, m-ar mai putea impresiona. Totuşi, modul în care argumentarea poetică se naşte în fiecare vers şi în fiecare poem, traversând volumul ca un fir nevăzut, dar rezistent, au făcut ca Un anotimp în Berceni să fie, după părerea mea, o culegere de poeme de ţinut aproape, în momentele în care vi se face dor de sunetul poeziei bune. Just in case.

(Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, 72 p., ed. Cartier, 2009)

„Cartea Alcool” a poetului Ion Mureşan e ceea ce se cheamă o apariţie editorială îndelung aşteptată. Se cunoaşte zgârcenia cu care scriitorul livrează poeme iubitorilor genului. Nu-i bai c-a întârziat. Bine c-a sosit!

Acum vine partea mai grea, că trebuie să şi scriu ceva despre cartea asta. Mă rog, greutatea vine din faptul că nu sunt mare amator de alcooluri, aşa încât s-ar putea ca gradul meu de empatizare cu rândurile volumului să nu fie prea ridicat. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut. Nici vorbă de aşa ceva. Numai că mi-a fost un pic mai dificil să mă pliez pe.

De ce i-am zis „Sorbitor”? O să ziceţi că vorbesc tâmpenii, dar mie volumul ăsta mi-a adus aminte pe alocuri de „Orbitorul” lui Cărtărescu. Pentru că sub ţeasta fiecărui beţivan căzut cu fruntea pe scândura subţire a mesei din crâşmă se ţese o întreagă lume nouă, care o cuprinde pe asta, mizerabilă, în care trăim, dar care-i aduce şi… „plusvaloare” (n-am găsit alt termen, iertare!), sub forma unor ingenioase metamorfoze ale simbolurilor prezente: „…chelneriţele sunt / ca patru-cinci mii de păsări ce ouă pe masa lui, aşa că nu-i de mirare / că el, Guleratul, nu vede că toate au un neg mic pe inelar şi tot aşa /un neg, unul singur, ca o lampă stinsă, pe nas” („Guleratul”, p.44). Imaginile vii din cârciumă dobândesc un colorit nou, printr-o transgresare a semnificaţiei actuale: „… tâmplarul ia cuie din gură în mână, ridică ciocanul, / dar el, Guleratul, uită atâta de repede, încât cuiele se topesc şi se-nroşeşte ciocanul şi se face potcoavă şi ar bate-o-n copită / de cal, dar tâmplaru-i bătrân şi nu-ncape în burta iepei ca să prindă mânzul dormind, / şi-apoi, omul bătrân nu intră cu fier înroşit sub burtă de cal” (p.45). Dacă aici găsim evoluţia augmentativ-estetică a unor banale chipuri din jurul sticlei de băutură, în poemul „Bătaia” întâlnim ritmul fin, dar ferm, al escaladării unui conflict, în jurul aceluiaşi obicei etilic. Răfuiala se naşte din cuvinte simple, din gesturile teatrale ale participanţilor, din invectiva suculentă („Ţi-am fost ca un frate, mă, porcule…” – p.32), într-un crescendo tot mai accentuat, însă străbătut de un abia perceptibil fior liric: „Acum nu mai stă nimeni pe scaune, / căci scaunele zboară din perete-n perete, / şi sticle dulci şi firave pahare ca pulpa de adolescentă zboară / în stoluri lungi şi ciripesc, şi pleoscăie ca peştii, / şi gemete şi bufnituri şi oftaturi se-aud de parcă / un zeu şi o zeiţă ar face dragoste-n grădini îndepărtate” (p.35). Este, cred, cel mai frumos poem din volum.

Am găsit, tot în volumul acesta, o poezie care mie îmi pare scrisă în cel mai pur stil dinescian. Dacă n-aş fi ştiut că autorul ei e Ion Mureşan, aş fi putut jura că Mircea Dinescu a zămislit-o: „Inimă n-are-n ea, ci-n coş de pai /i-o plimbă un copil ca pe-o pisică, / ce toarce leneşă pe-o pernă mică, / pe când căruţe trase de opt cai // la ea, ca la guvern, descarcă plângeri / şi poezii cu miile. Căci, vai, / ea patronează o contrabandă fină: / când vine noaptea, ca dintr-o uzină, / (zvârlind spre ceruri argintii răsfrângeri), / din sânu-i stâng, cisterne lungi spre rai / duc lapte şi suzete pentru îngeri.” („Poem de dragoste”, p.23). Ba chiar şi influenţe din Brumaru detectat-am, cel puţin în”Poem ocazional” (p.11), pe care ar trebui să-l transcriu integral ca să vă conving. Da’ mi-e lene. Şi poate nici nu-i adevărat. Mai ales că mereu l-am considerat pe Ion Mureşan un poet original. Am zis!

„Cartea Alcool” e o mică beţie literară, numai bună de dat gata lângă un pahar de vin. Dar numai unul! Că, dacă-s mai multe, tindeţi să deveniţi eroi ai cărţii. Şi asta n-ar fi bine decât într-o lume dirijată cu mână de maestru de infatigabilul coregraf care e Ion Mureşan. Pentru că numai el reuşeşte să ţi-i facă simpatici pe noptangiii rataţi care-şi petrec vremea sprijinind zidurile: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici, / cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! / Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se / pe lângă ziduri / şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere / scrise de un şcolar stângaci” („Poemul alcoolicilor”, p.5).

Ar merge, totuşi, un 50 de vodcă…

(Ion Mureşan, Cartea Alcool, 80 p., ed. Charmides, 2010)

Acuma, că tot v-am făcut curioşi cu titlul de mai sus, am să vă dezvălui marele secret: cartea asta, Pauza dintre vene, la fel ca restul cărţilor din colecţia de poezie a Cărţii româneşti, este însoţită de un cd audio ce conţine câteva dintre poemele volumului, în lectura autoarei. Pentru că vineri seara am fost prea obosit ca să mai am chef de citit, m-am cuibărit în pat, am tras draperiile, am stins lumina şi am dat play cd-ului cu pricina. În liniştea aceea, nu se auzea altceva decât vocea Mirunei Vlada, şoptindu-mi parcă la urechi tot felul de chestii…

…că despre chestii e vorba şi în volumul ăsta. Fireşte că, a doua zi de dimineaţă, am dat gata cartea dintr-o suflare, dar nu mi-am schimbat fundamental părerea. Per ansamblu, mi-a plăcut, deşi se înscrie aproape perfect în linia trasată de Svetlana Cârstean, Elenea Vlădăreanu ş.a.m.d. Spre deosebire de acestea două, în schimb, la Miruna Vlada n-am simţit deloc dorinţa de continuitate. Poemele ei nu se leagă unul de celălalt, nu formează un fluviu confesiv, ci mai degrabă mici oaze de răzvrătire. Fiecare pagină, deşi pare cusută în continuarea celei anterioare, e o ţesătură nouă, toată cartea constituindu-se într-o fugă de idei uneori obositoare, alteori surprinzătoare prin schimbarea registrului liric.

Au fost şi câteva imagini uşor clişeizate care mi-au zgâriat retina („pari doar un ecou de mitralieră”, „noaptea îţi aud vocea de dragoste”), dar şi pasaje de o simplă şi discretă frumuseţe („pe limba mea diavolul a scris un acatist”, „oamenii pe stradă sunt bandajaţi cu clipe”). Ce să mai, în cartea asta a Mirunei Vlada găseşti de toate: şi speranţă necesară, şi depresie utilă; şi pumnul ridicat către cer, şi ochii înfipţi în carnea pământului; şi feminitate disimulată, şi forţă virilă.

Adicătelea, mi-a plăcut.

(Miruna Vlada, Pauza dintre vene, ed. Cartea românească, 2007)