Posts Tagged ‘pleşu’

O primă precizare: scriu „Isus”, nu „Iisus”, dintr-un motiv cât se poate de simplu, pe care-l puteţi găsi cu un clic aici, urmărind indicele de subiecte, dând clic pe „Isus” şi citind nota de la subsolul articolaşului.

O a doua precizare: astăzi se decernează premiul revistei România literară pentru cartea anului. Sunt aproape convins (deşi, pe măsură ce se apropie ora decernării,  certitudinea mea mai pierde din putere) că Andrei Pleşu e în pole-position. Eu ţin cu Vântureasa de plastic, dar na, pe mine nu mă-ntreabă nimeni. Şi nici nu cred că o carte de poezie are şanse reale la premiul ăsta. Nici acum, nici altădată.

Acestea fiind zise/scrise, să trecem mai departe. Nu e un secret pentru nimeni că eu îl consider pe Andrei Pleşu unul dintre cei mai iscusiţi stilişti ai limbii române de azi. Nu spun vorbe mari. Mi se pare unul dintre cei mai talentaţi scriitori pe care-i avem. Şi gata. Orice textuleţ scris de Andrei Pleşu are o anume greutate a sentinţei, chiar dacă autorul nu şi-o propune, şi o admirabilă eleganţă discursivă. Aşa încât, o carte care să se ocupe de prezentarea şi explicarea parabolelor lui Isus , scrisă de acelaşi Andrei Pleşu, nu putea fi decât un nou motiv de extaz livresc.

Volumul e construit sub forma unei apetenţe către desluşirea misterului, către decriptarea „la rece” a mesajelor cristice. Autorul nu abuzează în trimiteri  bibliografice „exotice”, dar nici nu-şi tratează tema de pe poziţiile prezumţioase ale celui înzestrat în mod natural cu o capacitate absolută în manevrarea unui subiect atât de delicat. Însuşi autorul tinde să sancţioneze derapajele strict algoritmic-logice ale celor care, înaintea lui, s-au ocupat de acelaşi fenomen.

Cartea încearcă, pe de o parte, să răspundă la întrebarea de ce a ales Isus Cristos să le vorbească ascultătorilor săi în parabole, şi pe de altă parte să „desfacă” întru o mai bună receptare poveţele care izvorăsc din aceste parabole. Fireşte, nu se ocupă de toate, pentru că nici n-ar fi posibil, însă ne îndrumă către un anumit mod cuminte şi – aş spune – aproape afectiv de absorbţie a „lecţiei” divine. Prima întrebare are un răspuns frust: Isus vorbeşte în parabole pentru că, în ceea ce priveşte întrebările cardinale, ai nevoie de un ocoliş lămuritor, întrucât nu se pot livra răspunsuri matematice unor chestiuni care exced rigorile logicii limitate. E un fel de învăluire prin comparaţie, prin trimiterea la o schemă relativ identică, prin recurgerea la un scenariu congruent.

Recunosc că nu de puţine ori pe parcursul lecturii am fost uimit atât de brutalitatea primei interpretări a oricărei parabole, cât şi de nuanţarea eficientă de după, care punea totul într-o altă lumină, făcând inteligibile povestea şi tâlcul acesteia. Parabola prietenului de la miezul nopţii, a talanţilor, a copiilor din pieţe, a lucrătorilor nevrednici ai viei sunt, fiecare, motive de reflecţie mută, urmată întotdeauna de o revelaţie spectaculoasă, cu ajutorul autorului şi al exegezei e care o adoptă şi o propune.

Nu sunt specialist în texte sacre. Cred că-mi lipseşte deocamdată apetitul pentru deschiderea unor punţi către lumile aparent inaccesibile. Şi nici nu sunt ferm convins că fac parte din rândul oamenilor cărora asemenea planuri le ies atunci când doresc. Sunt mai degrabă mundan decât metafizic. Însă pot să afirm cu mâna pe inimă că „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, volumul lui Andrei Pleşu, este o carte care face bine. Dacă nu mă credeţi, încercaţi-o pe propria piele.

(Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul a poveste, 321 p, ed. Humanitas, 2012)

Am mai zis-o şi cu alte ocazii: sunt masochist. Altfel nu se explică dorinţa mea de a citi, în plin regim alimentar (strict, insipid şi enervant), o carte în care 20 de intelectuali (scriitori, mostly) îşi dezvăluie preferinţele şi amintirile culinare, precum şi unele reţete inedite sau care le-au încântat papilele gustative (era să zic „privirile”, că la mine atât a mai rămas din bucuria de a mânca lucruri mişto).

În fine. Cartea e drăguţă, cuminţică, şi am aflat câteva chestii realmente interesante de la autori (foarte diverşi ca scriitură: Blandiana, Cărtărescu, Djuvara, Adriana Babeţi – care are neamuri în Petid, zona mea, este! – , Grete Tartler, Vlad Zografi, Oana Pellea – ingenuă şi ravisantă, as usual -, Antoaneta Ralian – la fel de vioaie şi cochet-excentrică -, Gabriel Liiceanu – sobru şi, încă o dată, făcând un istoric gastronomic al vieţii lui pre şi post-comunism – , Andrei Pleşu – cu dezarmanta lui sinceritate -, Monica Pillat – edenică, practicând din nou acel nemistificat cult al familiei -, Tania Radu, Marius Chivu, Dan C. Mihăilescu, Brumaru, Adriana Bittel ş.a.). Recunosc că nu m-au interesat atât de mult reţetele din carte (din motivele mai sus arătate), cât poveştile splendide care le însoţeau. Ah, da, voiam să spun ce-am învăţat: multe, de fapt, însă lucrul cel mai important vine de la Neagu Djuvara. El spune că azi lumea înţelege greşit cerinţa larg cunoscută de a bea vinul la temperatura camerei (adică chambré), şi asta pentru că originea acestei reguli nescrise a unei mese corecte provine din Evul mediu. Iar atunci, temperatura din camerele în care se servea masa nu depăşea 16 grade Celsius. Deci „vin la temperatura camerei” înseamnă vin la vreo 16-17 grade, nu la 21, cât avem în casă de obicei. De ţinut minte.

Nu am ce reclamă să facă cărţii. Vă spun doar că e o minunăţie de carte, care are darul să vă facă nu doar curioşi în legătură cu latura asta… domestică a unor oameni pe care-i stimăm din cu totul alte motive, ci şi pentru că asişti în tăcere la un schimb de experienţă, chiar dacă personajele cărţii habar n-au că volumul se poate citi şi într-o astfel de cheie. Cel mai grăitor episod este cel relatat de Vlad Zografi, care se vede pus într-o situaţie tragi-comică: fiind invitat în mod repetat la cină la nişte cunoscuţi şi hotărându-se ca, de fiecare dată, să întoarcă favoarea, e nevoit să inventeze noi şi noi reţete, într-o surdă competiţie despre care nu vorbeşte niciunul dintre meseni, dar pe care toţi o trăiesc cu voluptate. Depăşire şi autodepăşire, cum ar veni.

Am lăsat la final cea mai tare bucată din carte. Dacă vreţi să râdeţi sănătos, cu gura până la urechi, citiţi sketch-ul lui Radu Paraschivescu, Maxine, Francine, Nadine, terrine. Garantez că e o felie de un umor extraordinar, scrisă în stilul care l-a consacrat pe autor: calm, bine dozat, insidios, sugestiv, tot ce vreţi. Este, de departe, cea mai frumoasă povestire din carte. Sigur, după gustul meu. Literar, nu gastronomic.

P.S. Şi asta este cartea cu nr.200 de când am deschis blogul. Nu aplaudaţi. Trebuiau să fie mai multe.

(***, Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, 288 p., ed. Humanitas, 2012)

* text apărut în , nr.11-12/2011 

Când a publicat Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu a fost acuzat că escamotează cu bună ştiinţă cotloanele cotidiene ale unui prezent sulfuros, pentru a se complace în dulcea ispită a esteticului pur. Adversarii de atunci ai „jurnalului” (pun ghilimele pentru că, într-adevăr, cartea exceda rigorile stricte ale unei dări de seamă asupra vieţii autorului şi transmitea, cu o reflexivă acuitate, fragmente ale unui trăibil imediat, natural şi spontan) au considerat, pesemne, că lipsa unei atitudini manifeste împotriva regimului de atunci se traduce printr-o calmă laşitate. Ceea ce au uitat să menţioneze aceiaşi mici bombănitori este că volumul scris la Tescani reprezintă, până astăzi, una dintre cele mai frumoase lecţii de stil literar din literatura română postbelică.

Mă bate gândul că la fel se va proceda şi cu volumul de faţă. Chiar dacă, acum, nu i se mai poate imputa „neimplicarea” în actualitatea sordidă, pe care o colorează savuros şi o împestriţează cu sârg şi patos. Andrei Pleşu are neşansa de a fi, în egală măsură, iubit şi detestat şi capacitatea de a naşte, subsecvent, pasiuni riguros simetrice. Nimeni, însă, n-a îndrăznit să conteste valoarea literară a unui text scris de Andrei Pleşu, fie el articol de ziar, eseu ori discurs. De aceea, recentul volum al său, intitulat Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete, va stârni, fără dubii, discuţii aprige.

Trebuie menţionat, totuşi, că această relativ nouă meteahnă a autorilor de calibru de a-şi aduna în volum texte independente, apărute în presa vremii, nu este pe deplin onestă. Un articol rumegat a doua oară pierde, fireşte, din actualitate şi, în plus, încadrarea acestuia într-un ansamblu uşor neomogen stilistic aduce mici prejudicii însuşi volumului. Cu Andrei Pleşu avem, însă, garanţia şarmului demonstrativ, a coerenţei şi a cuvântului bine aşezat. Ceea ce, s-o spunem pe şleau, reprezintă chiar farmecul acestui excepţional mânuitor de limbă română.

Acolo unde se simte o adâncă apreciere din partea autorului faţă de personajul redat cititorului, descrierea acestuia capătă dimensiuni aurorale. A. Pleşu are, în schimb, o grijă pedantă de a nu cădea în ridicol şi în misticism. Nu e encomiastic, dar recunoaşte valoarea celuilalt şi se bucură să fie contemporan cu acesta. Autorul are, aşadar, un înnăscut simţ al admiraţiei, pe care o oferă necondiţionat tuturor acelora cărora le-a stat în preajmă şi care i-au fost de ajutor, în vreo formă sau alta. Când descoperă doi oameni fundamental diferiţi (e vorba despre Constantin Noica şi Alexandru Dragomir), dar pe care îi iubeşte la fel de mult, Andrei Pleşu face o asociere surprinzătoare, menită a-i clasa pe cei doi mentori într-o categorie comună (a celor care îndeamnă, în mod diferenţiat, la reflecţie): „Discursul domnului Noica provoca, de regulă, o reacţie de tipul: <nu m-aş fi gândit niciodată la asta!>. Ascultându-l pe domnul Dragomir, te simţeai îndemnat să spui: <cum de nu m-am gândit?>. Cu cel dintâi descopereai insolitul, cu cel de-al doilea evidenţa. Sunt două specii diferite de bucurie metafizică.” (p.19)

Deseori, portretistul extrage din elementele prezenţei fizice concluzii privitoare la caracterul personajului descris, folosind cu îndemânare şi precizie o corespondenţă între aparenţă şi esenţă: „Înalt, dar filiform, fragil, dar lacom de uzură senzuală, Marin Tarangul avea, până şi în momentele lui de aroganţă, o componentă de retractilitate, de resemnare. Era fundamental singur.” (p.63) Alteori, performanţa identităţii dintre asumarea publică a unui rol şi ideea care călăuzeşte destinul purtătorului de mesaj îi provoacă autorului puseuri de nedisimulată stimă: „Statura lui impozantă (a lui Vaclav Havel n.m.) nu decurge, în chip direct, din anvergura ideatică a operei sale scrise. […] Căci, în cazul lui, nu ce spune eseistul e spectaculos, ci faptul că el a trăit mereu în conformitate cu ceea ce spune.” (p.95).

Autorii pentru care Andrei Pleşu are slăbiciuni mărturisibile public sunt portretizaţi distinct, cu o deosebită atenţie către detaliul diferenţiator: dacă Emil Cioran e „simultan morocănos şi jovial, depresiv şi tonic” (p.220), Mircea Eliade e surprins în capricioasa lui ipohondrie, redată cu umor şi o vagă empatie retroactivă: „Se bucură ca un copil de isprăvile proprii şi îşi face iluzia că durerile lui de stomac sunt un eveniment planetar. Cititorul e invitat la o solidaritate argumentată clinic: va scăpa autorul de aciditate sau nu?” (p.226), Herta Müller reprezintă, în mod egal, rigoarea adevărului şi riscul corelativ al căutării acestuia: „Nu ştie limbajul amabilităţii ipocrite, nu adoptă atitudini corect şi cochet politice, dă, suverană, <cu bâta-n baltă> şi <cu oiştea-n gard>.” (p.233), iar Gabriel Liiceanu apare în ipostaza dascălului prin excelenţă, a omului al cărui rost e facilitarea înţelegerii unor concepte iniţial greu digerabile pentru ceilalţi: „Odată ce a intrat în intimitatea unei idei, ştie, ca nimeni altul, să o treacă şi altora. E un excelent profesor.” (p.245).

Generos în laude, Andrei Pleşu e devastator în critică şi prezintă o plăcere aproape sadică în redesenarea riguroasă a derizoriului. Setei de admiraţie de odinioară îi ia locul o iscoditoare vigilenţă în creionarea unor portrete la limita caricaturii. În lupta surdă cu impostura, cu nesimţirea, cu imoralitatea şi cu inconsecvenţa etică, autorul scoate la înaintare un întreg arsenal de epitete compromiţătoare, comparaţii muşcătoare şi ironii bine articulate, îndărătul cărora simţim, totuşi, o notă de ilaritate compensatoare, de natură să ni-l facă niţel simpatic pe sinistrul personaj supus judecăţii. Astfel, Teodor Meleşcanu e genul de om indispensabil, băiatul de comitet gata oricând să asume o poziţie în linia întâi, cu sau fără competenţa necesară: „Pe ce se poate bizui cineva care se bizuie, de pildă, pe dl. Meleşcanu? Diplomat comunist, apoi guvernamental FSN-PDSR, apoi disident PSD, şef de partid propriu, iar în final liberal, ministru liberal, stabil la armată, interimar la justiţie” (p.109); Ion Cristoiu e „un amestec de Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, reveniţi în poiana lui Iocan după câţiva ani de învăţătură la seral” (p.140); în Valentin Stan „tehnologia de vârf colaborează cu şmecheria de birt şi cu o volubilitate de spiţer nevrotic” (p.143); Crin Antonescu „exhibă virilităţi, autoritarisme şi trivialităţi care însă nu se potrivesc siluetei lui mai curând inconsistente. Rică Venturiano se joacă de-a Vlad Ţepeş” (p.173); Adrian Păunescu e „un soi de Avram Iancu bine hrănit, aflat în siestă perpetuă” (p.184); Vadim Tudor „îşi confecţiona o obscură carieră de publicist, valorificând minore dexterităţi de versificator, lingău şi ţoapă” (p.188); George Pruteanu crede că „a fi intelectual e […] a explica mereu prostimii cum stau, mă-nţelegi, lucrurile”, acest lucru constituindu-se într-un fel de „prepotenţă cinică, la limita kitsch-ului” (p.201); Sergiu Andon e „asudat, vag apoplectic, profesionist rutinat al şmecheriei de bară” (p.205) ş.a.m.d.

Elegant în elogii şi necruţător în verdicte, Andrei Pleşu dă, prin acest volum, un surprinzător şi proaspăt ghid de argumentaţie critică, în care omniprezenţa umorului e doar o simplă modalitate de a face digerabile precarele portrete ale epocii. Pentru că, dincolo de tot spectacolul luxuriant al lexicului, de bogăţia fastuoasă a stilului literar, îţi rămâne, după lectură, subtonul amar al acestui panoramic peisaj diform, cinic şi fatalmente trist.

(Andrei Pleşu, Faţă către faţă – Întâlniri şi portrete, ed. Humanitas, 2011)

Exact aşa.  Mă plângeam acum câteva zile unor oameni că nu mai ştiu ce să citesc. Părea nu că epuizasem cărţile (ar fi şi culmea), ci că nu mai aveam disponibilitatea de a mă lăsa vrăjit. Am început atunci vreo 4 cărţi, pe care le-am abandonat pe rând, pe drumul dintre bucătărie şi dormitor. Şi am recurs la nenea internet, ca să văd cine ce-a mai scos. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că Andrei Pleşu a lansat o nouă carte, cu un titlu incitant, numai bun de pansat rănile într-un februarie atât de anost şi de trist (mie mi se pare că februarie e cea mai urâtă lună a anului, la mare concurenţă cu noiembrie).

Şi-am dat fuguţa la librărie. Şi-am cumpărat (sau să zic „achiziţionat”, ca să se amuze Andrei Pleşu de fandoseala mea lingvistică? 🙂 ) „Despre frumuseţea uitată a vieţii”. Sigur că, iniţial, am fost dezamăgit să constat că e doar o colecţie de texte apărute în Dilema veche şi Adevărul. După aceea, totuşi, mi-am dat seama că orice întâlnire cu scrisul lui Andrei Pleşu reprezintă pentru mine o imensă plăcere, nu doar pentru că, stilistic vorbind, autorul e capabil să mă fascineze, ci şi pentru că este eseistul de care mă simt cel mai apropiat în ceea ce priveşte atitudinea adoptată referitor la (aici trebuia să pun „vizavi de”, ca să arăt că ştiu umbla cu fineţuri şi că sunt băiat subţire 🙂 ) lucrurile care ne înconjoară. În plus de asta, cartea a fost pentru mine o semi-noutate, pentru că eu îl citesc pe Pleşu doar în Dilema veche. Adevărul am încetat să-l deschid/accesez de când am văzut că şi patronul său îşi închipuie că are veleităţi de gazetar şi publică, în consecinţă, tablete săptămânale. Cam cum făcea Paul Everac la TVR. En fin.

Textele sunt decupate din realitatea de zi cu zi, dintr-un cotidian exasperant, pe care autorul îl priveşte uneori cu duioşie, alteori cu reală surprindere. Dar întotdeauna cu umor. Un umor sănătos, dar discret, corosiv, dar nu jignitor. Andrei Pleşu pare să ştie, cu fiecare pagină scrisă, că tarele unei societăţi în derivă nu se pot vindeca decât prin înfăţişarea lor într-o lumină care să le facă iniţial simpatice, după care ele să fie analizate la sânge, în completa lor nuditate, în spectralul lor grad de periculozitate. Cartea e structurată pe capitole care dezbat probleme curente cum ar fi orizontul personal de aşteptare, cititul cărţilor, nesimţiri şi indispoziţii cotidiene, agonia limbii române ş.a.md., într-o formulă care nu face plicticos nici măcar recursul la figurile palide şi ridicole ale politicii româneşti. „Frumuseţea uitată a vieţii” nu e decât stropul de fericire pe care ţi-l poate conferi o lectură bună, un hohot de râs, un ceai fierbinte în compania prietenilor, o discuţie cu Andrei Pleşu, contemplarea naivă a unui peisaj rural etc. Autorul ne învaţă, astfel, că ura, ranchiuna, prostia şi excesul au marele neajuns de a ne urâţi într-un mod care ne face nerecognoscibili şi străni până şi de noi înşine. Colecţia aceasta de eseuri e o carte care se poate citi oriunde şi oricând şi ale cărei poveţe te însoţesc mult timp după ce ai închis-o. Aşa că: mulţumesc, Andrei Pleşu! Am petrecut 3 ceasuri în prezenţa unui autor care a încercat (şi a şi reuşit) să mă convingă că, dincolo de exasperările care ne acoperă în fiecare zi, există întotdeauna posibilitatea adoptării unui alt unghi de a privi lucrurile, de unde totul capătă o strălucire revigorantă, capabilă să ne remonteze brusc şi să ne reconecteze la marile miracole ale vieţii.

Transcriu aici câteva pasaje care mi-au plăcut:

„Ştiu că ţara se bâlbâie şi că vremurile sunt grele. Dar nici psihologia drobului de sare nu ajută. Şi nici obiceiul de a pune frică peste frică, de a înrăutăţi răul şi de a urâţi urâţenia, oricât rating ar aduce acest obicei. O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu demult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie” (p.158).

„… nu poţi spune că ai înţeles un lucru, înainte de a fi reuşit să-l exprimi. Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întâmpinat de un sens diferit, sau cu totul nou, faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decât propriul tău gând. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decât tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atât mai puţin al tău, cu cât e mai izbutit” (p.238).

(Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, 280 p., ed. Humanitas, 2011)

Prima carte pe care mi-a dat-o taică-meu s-o citesc a fost, dacă nu mă-nşel, „Aventurile lui Gordon Pym” a lui E.A. Poe. Iar maică-mea, pe când eram în clasa a doua sau a treia (cam devreme, totuşi) mi-a pus în braţe „20.000 de leghe sub mări” a lui Jules Verne. Nici Poe, nici J. Verne nu mi-au plăcut atunci. În legătură cu Jules Verne am dezvoltat o temeinică reticenţă, de care n-am scăpat nici azi. Pe Poe îl mai citesc uneori, noaptea.

Cam despre asta e vorba în cartea de faţă. Dan C. Mihăilescu adună o seamă de oameni de diverse profesii (actori, pictori, scriitori, filosofi, politicieni, medici ş.a.m.d.) care vorbesc despre cărţile care i-au făcut oameni. Sunt câteva titluri care se repetă (cum ar fi „Insula misterioasă” a lui Jules Verne) şi altele care, spre surprinderea mea, lipsesc cu desăvârşire („Don Quijote”, de pildă). Măcar am mai scăpat de grija că n-am citit tot ce ar fi trebuit… Dacă şi la case mai mari se întâmplă asta, eu de ce să nu fiu scutit? 🙂

Semnatarii din carte vorbesc despre lecturile care le-au îndrumat paşii, care le-au educat sentimentele şi care le-au ghidat gândirea. Unele mărturii sunt emoţionante (Ana Blandiana vorbeşte despre ezitarea cu care a deschis acele camere interzise, pline cu cărţi, aflate în vecinătatea casei lor de la Oradea), altele vorbesc despre o duioasă disperare a neîmplinirii cerinţelor unui cititor adevărat (Gabriel Liiceanu, uimit de lista lungă de opuri obligatorii pe care Noica i le dă de citit pe parcursul unei singure veri), altele surprind prin mesajul eliptic (Victor Rebengiuc ne spune, cu un ton amar, că, până acum câţiva ani, mai citea şi ziare, pe lângă Llosa, Hemingway ori Marquez).

Ce e de reţinut: în special ideea că nu există lecturi care, eo ipso, să fie obligatorii; că fiecare carte trece prin alte mâini, care o primesc atunci când mintea care le pune în mişcare e deschisă pentru nou; că a recomanda o lectură cuiva e un act de maximă responsabilitate, gest care trebuie să ţină cont de temperamentul, vârsta, preocupările şi structura sufletească ale destinatarului.

Dintre micro-eseurile celora care au contribuit la realizarea acestui volum (Manolescu, Alex. Ştefănescu, Neagu Djuvara, Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Andrei Cornea, Livius Ciocârlie ş.a.) mi-au plăcut în special textele lui Mihai Măniuţiu şi Ioana Pârvulescu.

Două lucruri mi s-au părut importante aici: 1) ideea, de o frumuseţe poetică rară, că speranţa ultimă a oricărui muritor iubitor de lectură e aceea de a se metamorfoza într-o carte, expresie a comprimării simbolice şi definitive a viului: „… dar cum aş putea să încetez a mă gândi la cărţi ca la nişte fiinţe vii când eu însămi nu-mi doresc altceva, în timp, decât să devin nimic mai mult, dar nimic mai puţin decât o carte?” (Ana Blandiana, p.20). 2) extirparea fricii că nu ai citit tot ceea ce trebuia citit, bazată pe ideea că fiecare cuvânt poate însemna lucruri diferite pentru fiecare om, la fiecare vârstă a acestuia: „Nu trebuie să-ţi fie ruşine că n-ai citit la timp cărţi esenţiale, că n-ai citit „tot” ce trebuie citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, cosanguin cu evoluţia sa interioară, cu nevoile şi întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri şi devansări specifice” (Andrei Pleşu, p.112).

O carte frumoasă, un util îndrumar de lectură sau prilej de rememorare a unor poveşti despre care credeai că ţi-au ieşit complet din minte.

(Dan C. Mihăilescu – editor -, Cărţile care ne-au făcut oameni, 144 p., ed. Humanitas, 2010)

O s-o mai spun o dată: nu sunt completamente de acord cu strategia de marketing adoptată de Humanitas (şi de alte edituri), conform căreia umflăm iresponsabil titlurile de noi apariţii doar în preajma câte unui târg de carte. Anul trecut am rămas pround şi neplăcut surprins de cărticica lui Neagu Djuvara, Amintiri şi poveşti mai deocheate, care putea foarte bine să lipsească din palmaresul istoricului.

Despre cartea lui Andrei Pleşu, „Note, stări, zile”, am o părere mixtă: pe de o parte apreciez stilul cărţii, miraculoasa iscusinţă a autorului de a mânui cuvintele limbii române, precum şi seninătatea seniorială a reflecţiilor sale. Din cei 40 de ani de gânduri, stări şi emotivităţi, rămâne frumuseţea parcursului. De mai multe ori întâlnim în carte ideea aceasta, valabilă atât în planul vast al culturii, cât şi în acela, mult mai pretenţios, al religiosului: că mai important decât ţelul final al cunoaşterii este privilegiul fantastic al drumului. Căutarea este, aici, un scop în sine. Nu finişul aduce izbăvirea, ci continua dibuire a acestuia. Nu certitudinea te aduce mai aproape de adevăr, ci permanenta întâlnire cu dubiul. Plăcerea oricărui demers derivă, deci, nu din isterica obsesie a performanţei finale, ci din chibzuinţa aşezată şi deschizătoare de noi poteci. Sintetizând, viaţa este, mai înainte de toate, o kinezie frenetică, nu proiecţia seacă a unui punctus terminus.

Pe de altă parte, în mod paradoxal, calităţile cărţii pot fi privite şi ca defecte ale acesteia: multitudinea temelor abordate, înţeleasă ca un preaplin al dobândirii de-a lungul timpului, poate fi privită şi ca o vioaie fugă de idei, nu mai puţin valoroase, totuşi. Există o incongruenţă a notelor, o lipsă de coeziune a ideilor, care izvorăsc din acumulările unei personalităţi şi ale unui intelect în continuă perplexitate la întâlnirea cu lumea. Paginile ultime, acelea care se referă la recitiri în cheie nouă a unor pasaje (Caragiale, Ilf şi Petrov), vin să adauge panoramei ideatice un strop de legitimitate, dacă nu chiar de întărire tonică a sublinierilor personale ale autorului.

Andrei Pleşu nu are nevoie de prea multe tertipuri comerciale pentru a-şi vinde cărţile. Farmecul autorului stă în dozajul perfect pe care-l livrează între erudiţie, umor, o limbă română impecabilă, o duioşie în judecarea erorilor, un relativism născut din bună-cuviinţă şi o nedisimulată pledoarie pentru frumos. Aşadar, „Note, stări, zile” e, cu siguranţă, o carte reuşită.  

(Andrei Pleşu, Note, stări, zile, 264 p., ed. Humanitas, 2010)