Lumi paralele

Acum ceva vreme, după ce am terminat de citit volumul de interviuri al lui Şimonca (Pot să vă mai enervez cu ceva?), mă arătam oarecum iritat de faptul că intervievatorul de atunci, avându-l ca invitat la dialog pe Gabriel Liiceanu, i-a pus acestuia întrebări din sfera cancan-ului lumii editoriale (chestii legate de cum îşi plăteşte editura Humanitas colaboratorii, cum stă cu datoriile la stat etc.), în loc să-l chestioneze în legătură cu Păltinişul, cu Noica ş.a.m.d. Adică eram solidar cu bietul Liiceanu, care era în bătaia puştii arţăgoase a lui Şimonca.

Acuma, citind Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, tind să fiu anti-Liiceanu. Nu zic, prin asta, că nu mi-a plăcut cartea; pentru că ar fi şi culmea: în ea se iau la trântă două spirite tari, două personalităţi puternice, fiecare cu obsesiile şi orgoliile sale, şi rezultă un dialog spumos, exuberant pe alocuri, fructuos şi tonic. Însă din replici deduci, deseori, că te afli în prezenţa a două lumi cu prea puţine puncte comune. De aceea, mi-ar fi plăcut ca Liiceanu să ştie să ofere celuilalt un spaţiu al său. Prea des am avut senzaţia că Liiceanu avea o agendă (ca să folosesc un decalc): cum, necum, a ajuns tot la vechea problemă a complicităţii vinovate cu regimul comunist. Numai că nici măcar Liiceanu nu s-ar fi aşteptat ca marele poet Ivănescu să-i dea o replică pe cât de şocantă, pe atât de amuzantă. Mircea Ivănescu, privindu-şi retrospectiv viaţa şi constatând, cu reală mirare, că nu i s-au întâmplat chiar atâtea rele în timpul vechiului regim, conchide că, probabil, a fost, fără ştirea lui!, ofiţer sub acoperire! Ei, asta-l lasă pe Liiceanu mască. Începe, din momentul ăla, o cursă de-a şoarecele şi pisica: Liiceanu nu poate crede că M. Ivănescu vorbeşte serios, iar acesta din urmă îi demonstrează, calm şi logic, că altă explicaţie n-a găsit. Genial.

Pe urmă, mi-a plăcut modul modest (nu fără o oarecare cochetărie, e drept) în care poetul vorbeşte despre rostul său pe lume. Nu se crede nici măcar poet (deşi i se repetă de nenumărate ori că a fost un adevărat trend-setter pentru generaţia 2000 şi că e considerat unul dintre cei mai mari poeţi români ai secolului XX), iar explicaţia pentru ivirea sa pe lume este simplă: n-a făcut altceva decât să umple golul lăsat în sufletul părinţilor săi de pierderea timpurie a surorii lui, răpusă de scarlatină. La nici un an de la moartea ei, se naşte Mircea Ivănescu, copilul-surogat. Apoi, dezvoltarea sa stă mereu în umbra genialităţii (o spune chiar el) fratelui mai mare, Emil, care a anunţat în permanenţă pe toţi din jur că se va sinucide la un moment dat. Lucru care se şi întâmplă, la vârsta de 22 de ani. Un alt motiv pentru ca Mircea Ivănescu să se simtă încercat de un destin pe care pare că nu-l poate controla. De aici se nasc angoasele, de aici coabitarea cu sticla de vodcă (e frumoasă expresia „a pune bază”, adică a găsi un nou loc de pierzanie şi a-l „boteza”, simbolic, prin consumarea unei tării în localul respectiv), pasiunea înnebunitoare pentru pisici, dialogurile frumoase cu poeţi mai tineri (îl aminteşte pe prietenul lui, Radu Vancu), căsătoria cu o femeie cu 11 ani mai în vârstă, total ruptă de preocupările livreşti ale soţului etc.

O carte foarte frumoasă, chiar dacă, aşa cum a spus, n-a reuşit să îl pună în prim-plan pe Ivănescu, 100%. Liiceanu e şi el parte consistentă a cărţii, pentru că volumul nu s-a dorit, probabil, un monolog al poetului, ci o aşezare a acestuia în febra unui dialog efervescent. Liiceanu îl intrigă (şi e intrigat, oho, la rândul său), îl provoacă, îl determină să spună nespusul şi să rostească nerostitul. Totuşi, mi-ar fi plăcut mai mult o confesiune mai adâncă a lui Ivănescu, fie şi pentru simplul fapt că, în cazul lui, au rămas doar vorbele scrise. Pe Liiceanu, slavă Domnului, încă nu l-am pierdut.

(Gabriel Liiceanu, Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, ed. Humanitas, 2012)

O foarte plăcută surpriză

„Noaptea pisicilor lungi” e un roman al lui Sorin Delaskela pe care amicul Robert Şerban mi l-a dat acum câteva săptămâni (alături de multe alte cărţi, pentru care-i mulţumesc încă o dată), într-o întâlnire fugară pe care am avut-o cu el în oraşul meu. Mi-au trebuit, aşa cum ziceam, câteva săptămâni bune să mă apuc de ea (aveam în plan alte cărţi, precum şi o mică depresie 🙂 ), deşi Robert mi-o recomandase entuziast. Acum, după ce am citit-o, am înţeles şi de ce.

Cartea aceasta e, pentru mine, cea mai plăcută surpriză livrescă a sfârşitului ăstuia de an. Nu o pot încadra nicăieri ca gen, deşi mi-ar plăcea să cred că a trecut cu brio faza experimentului literar cu mize mărunte. Construcţia romanului e polifonică; corespondenţele între capitole sunt vagi, însă detectabile, aidoma pânzelor de păianjeni care unesc colţurile camerelor, deşi la o privire superficială nu le-ai observa. Ce face, de fapt, Sorin Delaskela? Descrie, cu o perfect asumată tehnică a comprimării, arheologia unor stări sufleteşti marginale, aflate într-o perfectă concordanţă cu mediul social în care se nasc. Nu pot să spun că e un roman al periferiei, pentru că ar însemna să-i atribui valenţe total străine de sunetul de ansamblu al cărţii. Dar pot să spun că, deşi citadin în aparenţă, romanul lui Delaskela cuprinde, în mic, o întreagă paletă de umori, nemulţumiri, frustrări şi neîmpliniri specifice unui individ care şi-a pus în geanta de pe umăr toate întrebările referitoare la lumea în care se târăşte, şi care caută, cu o febrilă nepăsare, răspunsuri.

Personajul lui Delaskela are timp de introspecţii, iar modul în care le exprimă are frumuseţea tonică a vorbei rostite atunci când trebuie, cu exact tonalitatea necesară. Dilemele micului funcţionar, angoasele existenţiale, tăvălirea ocazională prin patul câte unei femei abordabile, fără a constitui subiecte în sine, formează scheletul unei personalităţi gata să ceară vremurilor socoteală. Numai că personajul nostru n-are dorinţe de acest gen. Rolul lui nu e neapărat al răzvrătitului care încearcă să toarne lumea în forme convenabile, ci a aceluia care observă totul cu avidă curiozitate, redându-l într-un contur care să spună mai multe despre emiţător decât despre lucrul reprezentat. Aşa aflăm, de pildă, despre concepţiile despre moarte, despre evoluţia timpurilor, despre băutul ca formă de evadare, despre inutilitatea muncii mărunte, despre visuri, despre relaţiile complicate dintre femei şi bărbaţi etc. De fapt, cred că autorul n-a făcut altceva decât să dea o formă citibilă propriilor preocupări care, până în momentul naşterii cărţii, putea să-i pară chiar şi lui inefabile. Iar acest exerciţiu de smulgere a semnificaţiilor din cele mai banale întâmplări şi de a le reda cititorilor sub forma unui roman care te acaparează (şi pe care ţi se pare că l-ai scris chiar tu) nu e puţin lucru.

Nu are niciun rost să mă apuc să vă povestesc conţinutul cărţii. Pentru că nu e o carte uşor narabilă, ci mai degrabă un complex de stări sufleteşti care se dezvăluie într-o limbă literară de o prospeţime rar întâlnită la autorii tineri. Toate micile episoade ale romanului strălucesc prin iscusinţa autorului de a îmbrăca esteticeşte până şi cele mai non-lirice experienţe: „În întuneric, în spatele unui bloc, mi-am scos-o şi ea a început să mi-o sugă cumva umil şi trist, fără entuziasm, fără să ridice capul din pământ. Dar tot nu am reuşit să ajung undeva. Pur şi simplu. Ca şi cum sperma venea din inimă, iar inima mea împietrise. Aveam în gură un gust de cenuşă, de pizdă şi singurătate” (p.36). Până şi tabloul anost al „taclagiilor” (cei care stau la taclale, dacă-mi permiteţi această inovaţie lexicală) e înconjurat de o aură a frumuseţii cuminţi, graţie talentului lui Delaskela de a colora cenuşiul: „Dar îmi plac şi cei ce doar ştiu să spună poveşti. Marii povestitori anonimi. Marii palavragii adunaţi în jurul paharelor ordinare de vodcă din cârciumi în care intră doar lumina neagră a dispreţului. Îmi plac şi cei care ştiu, în liniştea inimii lor de lapte, să asculte poveşti.” (p.55)

Aşa cum am spus din titlu, pentru mine Sorin Delaskela este una dintre cele mai plăcute surprize recente. Aşa că nu pot să adaug decât atât: mai vreeeeaaaaau! Mai ales că, aşa cum ne asigură autorul însuşi, „viitorul e un poster uriaş aşezat pe peretele de nord al camerei tale” (p.141). Trebuie să-l privesc atent, pentru că cine ştie ce surprize îmi mai rezervă bucata aia de hârtie spânzurată pe zidul din faţa mea…

Un fragment din întâlnirea Komartin – Delaskela, cu ocazia unei ediţii a Institutului Blecher din acest an:

(Sorin Delaskela, Noaptea pisicilor lungi, ed. Brumar, 2010, 164 p.)