Posts Tagged ‘pillat’

V-am spus eu cândva că mi se întâmplă să fac pasiuni pentru câte-un autor. De cele mai multe ori, păţesc lucrul ăsta cu autori străini. În momentul în care-i descopăr, mi se pare că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Nu mică mi-a fost mirarea, anul acesta, să constat că şi Dinu Pillat e unul dintre scriitorii cu care rezonez puternic. Îmi place atât de mult scriitura acestui autor, încât îmi pare foarte rău (mă cuprinde o tristeţe iremediabilă, vorba poetului) că a scris atât de puţin. Şi, dacă tot mi se-arată de-un bilanţ, cât de curând, declar aici, pe onoarea mea de pionier, că „Aşteptând ceasul de apoi” este cartea mea preferată pentru 2010.

După ce am citit-o, am căutat prin anticariate şi restul romanelor lui Dinu Pillat. Am găsit doar „Moartea cotidiană”, despre care e vorba în postarea asta. Oricum, nu disper, pentru că pe coperta a patra a romanului „Aşteptând ceasul de apoi” ni se spune că e prima carte din seria de autor Dinu Pillat. Aşadar, cu puţintică răbdare, o să găsesc şi „Tinereţe ciudată”, primul său roman. Cât de curând.

„Moartea cotidiană” prezintă într-o cheie metaforică declinul unei lumi. Familia profesorului Justinian Ionescu nu e decât configurarea în mic a unui univers pe cale de dispariţie: mica burghezie, faţă în faţă cu evoluţia evenimentelor. Nicăieri pe parcursul romanului nu întâlnim vreo referinţă istorică, însă modul în care sunt desenate cele două zile şi o noapte din destinul acestei familii vorbeşte de la sine. Cartea e structurată în 3 părţi („O zi”, „O Noapte”, „O altă zi”), fiecare dintre acestea scoţând în relief morbiditatea lentă a unei vieţi trăite sub semnul rutinei absolute. Aceasta e una din cheile în care poate fi citit romanul: moartea cotidiană nu e nimic altceva decât parcursul mecanic pe care fiecare membru al familiei trebuie să-l parcurgă zilnic, în aşteptarea resemnată a unui final. Justin e căsătorit cu Ana, stâlpul casei, care se priveşte des în oglindă şi care, în lipsa unor activităţi cotidiene fructuoase, rememorează părţi mai mult sau mai puţin fericite din trecutul ei. Au împreună un băiat, Sandu, student, a cărui tentativă de evadare din chingile unui destin anonim se consumă prin gustarea excesului. În postfaţa cărţii, Monica Pillat chiar spune lucrul acesta: că eroii romanului nu au altă scăpare din acest cotidian decât fie lehamitea (cum e cazul lui Justin, căruia îi e lene până şi să salute oamenii pe stradă, în drum spre metrou), fie spargerea tiparelor (cazul lui Sandu, care bea în fiecare seară şi-şi găseşte adăpost pe la câte-o tânără generoasă). Nu există, aşadar, cale de mijloc. Sau, dacă ea există (cum se întâmplă cu Ana), ea e atât de insipidă încât nu-şi află nicio formulă de exprimare exterioară. Hypolit, fratele ciung al lui Justin, este personajul cu rol de spectator, din cauza infirmităţii sale. N-a fost niciodată foarte legat de Justin, trăieşte din mila familiei sale, se dedă la (ne)vinovate jocuri erotice cu slujnica şi cu Ana, care-l refuză scârbită, dialoghează cu cioclul care le este vecin (ameninţarea perpetuă a morţii este prezentă prin acest mic element de simbolism). Nu are nicio răspundere, îşi duce traiul într-o perfectă dependenţă de ambianţa rece a familiei fratelui său.

Toate lucrurile se petrec într-o încetineală bolnăvicioasă. Personajele par să trăiască în inerţia maladivă a unui mecanism care nu ţine cont niciodată de dorinţele celor în care s-a instalat. Nici Justin, nici Ana şi nici Sandu nu par să trăiască gândindu-se la un „mâine”. Cazna fiecărei zile constă în simpla ducere la capăt a ei. Această stare de încremenire totală are aparenţa unei morţi cotidiene.

Totuşi, viaţa membrilor familiei pare zguduită de moartea neaşteptată a lui Justin, petrecută pe când acesta se afla la biroul său. E nevoie de mobilizare, de pansare a rănilor, de o schimbare de optică. Însă, paradoxal, nimic din toate acestea nu se va întâmpla. Într-atât de instalată în structura personajelor e senzaţia inutilităţii castratoare încât nimeni nu va fi pe deplin dislocat din starea iniţială şi repus pe o altă linie. După şocul iniţial, nu mai e loc nici de lacrimi, nici de regrete, nici de suspine. Se revine la viaţa iniţială, ba chiar cu uşoare urme de invidie că Justin, iată, a reuşit să facă o figură frumoasă ieşind din peisajul tern în care-şi târa zilele.

„Moartea cotidiană” e, aşadar, un roman foarte dens, cu multiple paliere interpretative (ceea ce-mi place foarte mult) şi cu un stil literar care face ca până şi o temă de un sumbru imaculat să pară palpitantă. Mă declar, aşadar, fan al lui Dinu Pillat.

P.S. şi, cu această însemnare, iată că am atins pragul magic: e cartea cu numărul 100, de când deţin acest blog. Şi încă n-am împlinit 1 an! 🙂

(Dinu Pillat, Moartea cotidiană, 168 p., ed. Dacia, 1979)

Ar fi multe lucruri de spus despre cartea aceasta. Numai că, aşa cum mi se întâmplă de obicei, nu ştiu cu ce să încep şi, cu siguranţă, nu ştiu cum voi încheia această însemnare. Îmi dau seama tot mai mult că Gabriel Liiceanu are dreptate când spune că de cele mai multe ori află ceea ce gândeşte despre un anumit subiect abia atunci când scrie despre acesta. Ordonarea gândurilor în pagină limpezeşte haosul din mintea celui care scrie. Cred şi eu lucrul ăsta.

Poate că aşa au crezut şi Monica Pillat (fiica lui Dinu Pillat), şi Lily Teodoreanu (scriitoarea Ştefana Velisar Teodoreanu, soţia lui Ionel Teodoreanu), atunci când şi-au scris misivele către Pia Pillat (soră a lui Dinu, fiică a lui Ion Pillat şi a Mariei Pillat-Brateş). Cartea, „Minunea timpului trăit”, cuprinde scrisorile trimise de nepoată (Monica) şi prietenă (Lily) persoanei dragi aflate în străinătate (Anglia), Pia Pillat-Edwards. Destinul Piei este fascinant şi e schiţat în partea introductivă a volumului. Pia Pillat, personalitate nonconformistă, se mărită de tânără cu aviatorul Ilie Arapu, pe care-l părăseşte pentru că se îndrăgosteşte de prietenul acestuia, Mihai Fărcăşanu, una dintre ţintele sigure ale noii conduceri comuniste, pentru că era şeful tineretului liberal. Urmează o prigoană nebună, răstimp în care cei doi sunt adăpostiţi periodic chiar de familia Teodoreanu. Reuşesc să fugă în străinătate, unde relaţia lor se destramă. Pia se recăsătoreşte cu Tony Edwards, medic, şi se stabileşte în Anglia. În 1995, soţul ei decedează, iar Pia se retrage într-un sanatoriu din sudul Londrei, unde trăieşte şi astăzi. De-a lungul timpului, a scris romane pe care le-a publicat în străinătate, a fost o prezenţă activă a Vocii Americii, s-a implicat în acte caritabile şi, mai presus de toate, a creat un adevărat cult al familiei.

Ea este destinatarul mut al acestor scrisori. Spun „mut” pentru că în acest volum nu găsim vreun răspuns al Piei la scrisorile Monicăi ori ale lui Lily. Cele două expeditoare, de-a lungul a peste 40 de ani (Monica) şi 10 de ani (Lily), trimit Piei, aflată departe, picături din viaţa lor cotidiană, însă poleite cu aur. E atâta calofilie aici, încât iniţial mi-am spus că nu poate exista în realitate un asemenea schimb de epistole. Totul e văzut printr-o lentilă care parcă transformă praful în pulbere de diamant. E o sensibilitate dusă la extrem, la marginea siroposului. Pentru cine nu e obişnuit cu un astfel de stil, cartea e pe bună dreptate nedigerabilă. La fel, mă gândeam la început că aceată metodă de învelire a realului în bucăţi de paradis autocreat e o metodă de a escamota urâtul din viaţa în regimul comunist. Numai că felul în care personajele acestea vorbesc (Monica, pentru că numai scrisorile ei de după 1989 sunt redate în carte, ale lui Lily se întind pe o perioadă de 10 de ani, 1967-1977) se propagă şi dincolo de 1989. Parcă bariera istoriei nici n-a trecut prin vieţile lor. Monica îşi trimite pe mai departe gândurile într-o duioasă rupere de realitatea înconjurătoare, în scrisori de o bunătate şi o puritate fără margini, care pot părea ipocrite ori „leşinate” (cu un termen uşor argotic) dacă se scot din context. De aceea evit să citez vreun pasaj din carte. Scrisorile reprezintă un tot, chiar dacă volumul e scris la două mâini. Factorul coagulant în tot acest amestec de puritate şi înţelepciune feminină este Pia, personalitate atât de pregnantă încât e capabilă să stârnească adulaţie şi admiraţie în rândul unor reprezentante din generaţii complet diferite.

Interesantă şi prefaţa lui Horia-Roman Patapievici, light metodistă (mergând cu pedanteria până acolo încât ne explică aproape matematic relaţiile dintre cele trei femei care compun cartea) şi exhaustivă. „Minunea timpului trăit” e o carte care nu poate fi citită în autobuz, nici în tren, nici în metrou. E genul acela de volum care îţi ghidează paşii într-o cameră veche, cu mobilă clasică, într-o răcoare a înecputului de primăvară, într-un fotoliu larg, cu o fereastră deschisă către livada proaspăt înflorită. Cu ipod-ul în urechi, cu siguranţă nu le poţi citi pe Monica Pillat şi Lily Teodoreanu… Aşa că nu puneţi mâna pe ea decât dacă aveţi darul teleportării.

(Monica Pillat, Lily TeodoreanuMinunea timpului trăit – corespondenţă cu Pia Pillat, 332 p., ed. Humanitas, 2010)