Posts Tagged ‘paraschivescu’

Am mai zis-o şi cu alte ocazii: sunt masochist. Altfel nu se explică dorinţa mea de a citi, în plin regim alimentar (strict, insipid şi enervant), o carte în care 20 de intelectuali (scriitori, mostly) îşi dezvăluie preferinţele şi amintirile culinare, precum şi unele reţete inedite sau care le-au încântat papilele gustative (era să zic „privirile”, că la mine atât a mai rămas din bucuria de a mânca lucruri mişto).

În fine. Cartea e drăguţă, cuminţică, şi am aflat câteva chestii realmente interesante de la autori (foarte diverşi ca scriitură: Blandiana, Cărtărescu, Djuvara, Adriana Babeţi – care are neamuri în Petid, zona mea, este! – , Grete Tartler, Vlad Zografi, Oana Pellea – ingenuă şi ravisantă, as usual -, Antoaneta Ralian – la fel de vioaie şi cochet-excentrică -, Gabriel Liiceanu – sobru şi, încă o dată, făcând un istoric gastronomic al vieţii lui pre şi post-comunism – , Andrei Pleşu – cu dezarmanta lui sinceritate -, Monica Pillat – edenică, practicând din nou acel nemistificat cult al familiei -, Tania Radu, Marius Chivu, Dan C. Mihăilescu, Brumaru, Adriana Bittel ş.a.). Recunosc că nu m-au interesat atât de mult reţetele din carte (din motivele mai sus arătate), cât poveştile splendide care le însoţeau. Ah, da, voiam să spun ce-am învăţat: multe, de fapt, însă lucrul cel mai important vine de la Neagu Djuvara. El spune că azi lumea înţelege greşit cerinţa larg cunoscută de a bea vinul la temperatura camerei (adică chambré), şi asta pentru că originea acestei reguli nescrise a unei mese corecte provine din Evul mediu. Iar atunci, temperatura din camerele în care se servea masa nu depăşea 16 grade Celsius. Deci „vin la temperatura camerei” înseamnă vin la vreo 16-17 grade, nu la 21, cât avem în casă de obicei. De ţinut minte.

Nu am ce reclamă să facă cărţii. Vă spun doar că e o minunăţie de carte, care are darul să vă facă nu doar curioşi în legătură cu latura asta… domestică a unor oameni pe care-i stimăm din cu totul alte motive, ci şi pentru că asişti în tăcere la un schimb de experienţă, chiar dacă personajele cărţii habar n-au că volumul se poate citi şi într-o astfel de cheie. Cel mai grăitor episod este cel relatat de Vlad Zografi, care se vede pus într-o situaţie tragi-comică: fiind invitat în mod repetat la cină la nişte cunoscuţi şi hotărându-se ca, de fiecare dată, să întoarcă favoarea, e nevoit să inventeze noi şi noi reţete, într-o surdă competiţie despre care nu vorbeşte niciunul dintre meseni, dar pe care toţi o trăiesc cu voluptate. Depăşire şi autodepăşire, cum ar veni.

Am lăsat la final cea mai tare bucată din carte. Dacă vreţi să râdeţi sănătos, cu gura până la urechi, citiţi sketch-ul lui Radu Paraschivescu, Maxine, Francine, Nadine, terrine. Garantez că e o felie de un umor extraordinar, scrisă în stilul care l-a consacrat pe autor: calm, bine dozat, insidios, sugestiv, tot ce vreţi. Este, de departe, cea mai frumoasă povestire din carte. Sigur, după gustul meu. Literar, nu gastronomic.

P.S. Şi asta este cartea cu nr.200 de când am deschis blogul. Nu aplaudaţi. Trebuiau să fie mai multe.

(***, Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, 288 p., ed. Humanitas, 2012)

Iată şi o carte eveniment, cu atât mai spectaculoasă cu cât reuşeşte să pună, pe aceeaşi copertă, doi oameni pentru care am un profund respect. La Antoaneta Ralian admir profesionalismul, încăpăţânarea de a rămâne onest într-o junglă a egoismului (cred că ştiţi cu toţii episodul în care a refuzat un prea mare onorariu pentru reeditarea unei traduceri, cerând o sumă mult mai mică decât i se oferise iniţial, cu motivarea – halucinantă şi naivă, ca să folosim un eufemism, pentru starea perpetuă de hrăpăreală din societatea românească – că nu i se pare corect să primească atât de mulţi bani fără să fi lucrat pentru ei), frumuseţea limbii şi eleganţa etică. La Radu Paraschivescu iubesc polifonia, abilitatea de a caricaturiza şi de a exorciza nişte tare sulfuroase, pendularea bruscă între ludic şi grav, între frivol şi substanţial, între stadion şi literatură. Aşadar, atunci când vezi o carte de convorbiri avându-i ca protagonişti pe cei doi, n-ai cum s-o eviţi.

Am început s-o citesc alaltăieri seara, pe la ora 23. La ora 2 noaptea o închideam. Spus mai direct: n-am lăsat-o din mână decât după citirea ultimei pagini. Mi-a plăcut enorm. Şi n-aş fi bănuit că o carte de convorbiri poate fi atât de palpitantă. Cartea e un spectacol din care nu lipsesc umorul, autoironia (ambele părţi dispun de resurse inepuizabile din această calitate supremă, după mintea mea), povestea de viaţă a unei fete cuminţi, pentru care nonconformismul are un ceva blând, cuceritor şi moderat deopotrivă, laolaltă cu istorisiri inedite despre război, despre frică, despre perioada în care Antoaneta Ralian activa în dificila şi ingrata meserie de cenzor (în timpul comunismului) al operelor literare şi despre justificarea ei, profund omenească şi smerită, despre iubiri, bătrâneţe, prieteniile cu Saul Bellow (un autor care mie nu-mi place; încă nu ştiu exact de ce) şi Iris Murdoch, munca de traducător ş.a.m.d. Aş fi vrut să scot nişte citate ca să vi le ofer aici, dar trag nădejde că vă pot face suficient de curioşi în legătură cu volumul ăsta şi fără să recurg la astfel de tertipuri.

Cartea mai cuprinde şi interviuri pe care A. Ralian le-a luat lui Amos Oz, Saul Bellow şi Iris Murdoch, precum şi o listă (impresionantă, în treacăt fie spus) a traducerilor semnate de invitata lui Radu Paraschivescu. Un merit aparte în frumuseţea de ansamblu a cărţii îl are chiar intervievatorul, care ştie să gliseze înspre zone uşor inavuabile, să revină apoi brusc la probleme legate de carieră ori de literatură. Un dialog spumos, în care nu simţi nicăieri iscodirea de tip tabloid şi unde răspunsurile şi poveştile care îl compun îl fac să fie una dintre cele mai pline de substanţă conversaţii la care am avut şansa să asist. Un joc al inteligenţelor, al culturii şi al vieţii trăite frumos. Ce vreţi mai mult? Până şi titlul mi s-a părut cute, inspirat, se subînţelege, din Iarna decanului a lui Bellow.

Recomand cartea asta, cu mare căldură, absolut tuturor iubitorilor de lectură. Imposibil să nu vă placă. Parol!

(Radu Paraschivescu, Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian, 260 p., ed. Humanitas, 2011)

„Fiecare luptă cum poate împotriva limbii în care se exprimă. Unul foloseşte anacolutul, altul pleonasmul. Unul vorbeşte „ca şi politician”, altul evocă filmele „care le-a văzut”. Printre formele rezistente de dispreţ la adresa limbii se numără însă şi clişeul, exprimarea şablonardă, platitudinea fioroasă. Rar ţi-e dat să deschizi un ziar şi să nu găseşti formule bătătorite până la nevroză. Puţini sunt cei care apar la televizor şi nu te îndeamnă să-ţi pliezi urechile. Până şi copertele de carte au devenit spaţii ale exprimării clişeizate. Un discurs bont pentru un public lobotomizat – iată reţeta succesului.”

Aşa ne anunţă coperta a patra. Şi are dreptate. Radu Paraschivescu scrie, cu dezinvoltura caracteristică, despre majoritatea clişeelor care zgârie auzul, în fiecare zi. Se pare că mass-media româneşti (deşi bănuiesc că fenomenul e mai larg) preferă să se complacă în comoditatea stereotipului, decât să pună gândirea limpede în locul automatismului minimalizant. Am auzit de n ori că „bucureştenii au luat cu asalt supermarketurile încă de la primele ore ale dimineţii”, că „viaţa merge înainte”, cu corelativul „speranţa moare ultima”, că „în zilele următoare, vântul va sufla mai nervos pe creste” etc. Numai că, de data aceasta, am simţit la Radu Paraschivescu faptul că nu mai poate privi cu detaşare aceste lucruri. Autorul are un umor fascinant, pe care-l poţi regăsi din plin în „Ghidul nesimţitului” ori în „Bazar bizar”. În cartea de faţă, totuşi, umorul e discret. Probabil şi pentru că, de data aceasta, nu ne mai arde de joacă. Limba română chiar e în agonie.

Ce nu mi-a plăcut e că există foarte multe relatări în legătură cu lumea fotbalului. Sunt sigur că tot ce ţine de balonul rotund (ah, alt clişeu!) e interesant sub aspect lingvistic. Numai acolo prostia şi suficienţa fac casă bună, dând naştere unor exprimări de tătă groaza, vorba unui prieten… 🙂 Doar că, mie, fotbalul nu mi-a plăcut deloc, niciodată. Neurmărind transmisiunile de gen, nu sunt nici familiarizat cu lumea clişeelor care le înconjoară. De aceea, nu mi s-au părut interesante bucăţile din carte care îmi spun că „avem un meci peste media campionatului” (?), că „cele două echipe se află în clasica perioadă de tatonare” ori că „mi-am reziliat contractul fiindcă era nevoie de un şoc la echipă”. Nu mi s-au părut funny, îmi pare rău. Recunosc că, mai mult ca sigur, la mijloc e fatala mea ignoranţă în materie de sport.

Mai trebuie să spun un lucru. Esenţial. Radu Paraschivescu e un straşnic utilizator (merge cuvântul ăsta?) de limbă română. L-aş compara, în această privinţă, cu Andrei Pleşu. Are stil, are umor, are vervă, are volum, are o acuitate a metaforei şi o precizie a ironiei extraordinare. Cărţile lui sunt mici bijuterii lexicale, îndrăznesc să spun. Şi nu, nu voi spune că e o carte pe care nu poţi s-o laşi din mână, pentru că ăsta e alt clişeu amendat în cartea de faţă… 🙂 E mai puţină forţă decât de obicei în acest volum, dar, ca orice carte care iese de sub pana lui R.P., e o lectură relaxantă. Dacă tot suntem „terorizaţi de caniculă”… :))

(Radu Paraschivescu, Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare, 200 p., ed. Humanitas, 2009)