Posts Tagged ‘pamuk’

Şi de-ar fi numai atât. Trebuie să ştiţi că nu e vorba doar despre o proastă dispoziţie a mea, ci despre o imposibilitate obiectivă de a mai citi la fel de mult şi de a scrie la fel de prompt. Nu intru în detalii, că n-are rost. Spun doar că atunci când pe parcursul unei zile trebuie să vezi 4 medici şi să ţi se recolteze de mai multe ori sânge (pentru că niciun laborator n-are încredere în rezultatul altuia), când primeşti buletinul de analize şi vezi cu ochiul liber că rezultatele-s mai degrabă din categoria „dezastru” decât „merge şi-aşa”, zău că nu-ţi mai arde de chestii de-astea. Don’t get me wrong: am citit în tot acest timp, însă fără atenţia aceea necesară ca să pot şi scrie ceva mulţumitor despre carte. O să-mi revin.

Până una alta, am citit şi cărţulia asta a lui Pamuk, care, drept să vă spui, nu m-a impresionat deloc. E un fel de mic tratat despre roman, dar nu în sens istoriografic, ci mai degrabă privit din perspectiva percepţiei celui care se lasă sedus de frumuseţea cărţilor. Pamuk distinge între cei care citesc dintr-o nevoie de compensare a unui vid interior şi cei care o fac, dimpotrivă, din conştientizarea unui preaplin existenţial. Dar asta e o difernţiere mai subtilă. Aflăm şi despre cititorul care aşteaptă anumite lucruri de la o carte, iar în momentul în care acestea vin e fericit; la fel cum există şi cititori care preferă să fie luaţi prin surprindere. Banal.

Există, totuşi, şi o valoare documentară a cărţii, pentru că, pornind de la modul în care Pamuk şi-a scris Muzeul inocenţei, un roman încântător, aflăm despre strategiile şi metodele folosite de scriitor pentru a produce literatură. Pamuk e foarte pedant, ne dă detalii inclusiv în legătură cu ordinea apariţiilor unor personaje sau obiecte în derularea acţiunii. Face, aşadar, o tentativă farmaceutică de a ne convinge că romanul nu se poate naşte oricum. Sigur, nici n-am fi crezut asta, însă dacă luăm de bune părerile unora şi ale altora cum că Muzeul inocenţei e mult prea mult inspirat din Proust (lucru în care eu nu cred, şi-am mai spus-o de ce), ar trebui să conchidem că reţeta despre care vorbeşte Pamuk aici se referă exclusiv la modalităţi moderne de reinterpretare şi reutilizare a unor clişee literare. Nu e cazul.

Mi-a atras atenţia, în mod special, distincţia pe care o face Pamuk între modurile de raportare la literatura „mare” şi la cea de suspans/poliţistă, de pildă. Redau fragmentul. Băgaţi la cutie:  „autorii unor astfel de romane (poliţiste, n.m.) adaugă câte un element de suspans şi intrigă la fiecare câteva pagini. Pe de altă parte, pentru că nu suntem epuizaţi de efortul constant de a pune întrebări grave despre sensul vieţii, ne simţim confortabil şi în siguranţă când citim asemenea cărţi. De fapt motivul pentru care citim astfel de romane este acela de a simţi tihna şi siguranţa oferite de un loc familiar. Iar motivul pentru care revenim la romanele literare, la romanele mari, unde căutăm îndrumare şi înţelepciune, pentru a conferi un sens vieţii, este faptul că nu ne simţim bine în lumea în care trăim” (p.135).

(Orhan Pamuk, Romancierul naiv şi sentimental, 182 p., ed. Polirom, 2012)

Orhan Pamuk scrie aici romanul unei mari obsesii. Dacă mă va contrazice cineva, îl voi lăsa s-o facă, dar eu rămân la ideea mea. Cred că trăirea în exces a oricărei manifestări afective e o maladie, o obsesie adicătelea. Poate fi frumoasă, poate fi redată exemplar, într-o carte de o frumuseţe neîndoielnică (aşa cum e şi „Muzeul inocenţei”), da’ tot obsesie se cheamă. Am zis!

Kemal Bey e un bărbat bine poziţionat în viaţa socială a Istanbulului anilor ’70, îndrăgostit nebuneşte de o verişoară îndepărtată (atât de îndepărtată încât legătura de sânge e aproape diluată, ajungând total nesemnificativă), pe numele ei Fusun, vânzătoare la un magazin de lucruri femeieşti. Kemal e logodit cu Sibel, însă are o legătură extraconjugală cu această Fusun, consumată în vizitele pe care cei doi le fac în blocul Compasiunea (sic!). Of, acum îmi dau seama că ceea ce vă spun eu aici sună vulgar, însă ar trebui să citiţi cartea ca să înţelegeţi pe deplin de ce avem în mâini un roman tulburător. Fusun dispare la un moment dat din peisaj, dat fiind faptul că un bine înrădăcinat conservatorism al culturii lor, laolaltă cu plăcerea indeniabilă a sporovăielii mici, a bârfei care desfiinţează destine, o fac să-i fie ruşine de această legătură imorală, cu atât mai mult cu cât „morala” zice că femeile turce musai să se mărite fecioare. Kemal Bey vizitează zilnic apartamentul din blocul Comapsiunea, pentru a-şi aminti de clipele petrecute cu Fusun. Toate aceste rememorări calde sunt înlesnite de contactul personajului nostru cu obiecte care aparţineau sau care au fost atinse de Fusun. Nu vă spun prea multe. Ideea e următoarea: Kemal Bey o regăseşte pe Fusun, care e măritată cu Feridun, un mărunt ins din lumea filmului turcesc, decis să-şi transforme nevasta în stea de cinema. Va căuta ajutorul financiar al lui Kemal Bey care, fericit că în felul ăsta îşi mai poate ostoi dorul de Fusun, îl va oferi necondiţionat. Va face vizite zilnice în locuinţa acestora din Cukurcuma, devenind, într-un fel, membru al familiei, alături de tanti Nesibe şi Tarik Bey (părinţii lui Fusun). În tot acest timp, ideea muzeului inocenţei prind contur în mintea lui Kemal Bey. La fiecare vizită a sa în casa iubitei lui, el va sustrage discret câte un obiect, pentru a-l adăuga colecţiei impresionante de bunuri care au aparţinut acesteia. Va fi un fel de furt… tacit, consimţit de locuitorii casei, care cunoşteau obsesia (vedeţi?) lui Kemal Bey, acceptând-o ca atare. În sfârşit, Kemal şi Fusun ajung din nou împreună, după un divorţ corect al acesteia de Feridun, însă destinul lor comun le este curmat brusc, printr-o întâmplare neprevăzută şi tragică, despre care însă nu vă voi povesti. Kemal Bey, rămas singur, va colinda peste 5000 de muzee, pentru a găsi idei bune pentru propriul său muzeu, un sanctuar închinat iubitei lui. E multă melodramă aici, e şi mult tragism, însă Kemal Bey are scuza omului pentru care urmărirea unui ideal reprezintă însăşi fericirea, aşa după cum o spune în capitolul final al cărţii. Bucuria de a urmări un scop, de a-l atinge în câteva rânduri şi de a simţi gustul victoriei reprezintă pentru eroul nostru însuşi sensul vieţii. De aceea, nu orice înfrângere parţială înseamnă evadarea din configuraţia unei soarte ideale, ci, din contră, reprezintă imboldul de a gusta fiecare clipă a fericirii, în momentul în care ea îţi este livrată cu dărnicie. Citiţi cartea, că altfel sună a filosofie banală.

Orhan Pamuk m-a surprins plăcut. Nu-l mai citisem pe autorul distins cu Nobelul pentru literatură în 2006. Nu sunt de acord, însă, că romanul „Muzeul inocenţei” are influenţe proustiene. De ce ar avea? Doar pentru că personajul îşi retrăieşte clipele de extaz graţie unor obiecte care-i aduc aminte de acestea? Păi aşa, şi Creangă e un fel de Proust, că şi el când vedea pisici se gândea cum crăpau mâţele copilăriei lui când se jucau cu motoceii legaţi de stâlpul hornului! Nu înţeleg de ce unii cronicari consideră că legitimarea valorică a unui autor trebuie să se facă prin detectarea unor mimetisme între scrierile lui şi ale unor înaintaşi iluştri. Nu sunt de acord cu asta. Mie Pamuk mi se pare original. Şi da, un mare scriitor.

Iar cartea aceasta merită citită şi pentru că dă o imagine coerentă a Istanbulului (şi a Turciei, prin ricoşeu) din ultimii 30-40 de ani. Se găsesc aici toate clişeele sociale pe care le întâlnim în societăţile balcanice, descrieri ale unor relaţii interpersonale similare cu ceea ce trăim noi, zi de zi, precum şi o impresionantă frescă a orientului urban. Fie şi pentru asta, şi merită să vă cufundaţi în povestea lui Fusun şi a lui Kemal Bey. Sau doar a lui Kemal Bey. Sau a voastră, de fapt. Cel puţin aşa crede autorul. Iar eu zic că are dreptate.

(Orhan Pamuk, Muzeul inocenţei, 640 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Luminiţa Munteanu)