Ce-aş putea spune eu despre Chuck Palahniuk, fără să încerc să par un strâmbător din nas? În cazul meu, reclama excesivă făcută unui autor are efectul invers: cu cât aud mai des pomenindu-i-se numele, cu atât mai reticent devin în legătură cu opera sa. De cele mai multe ori, am dreptate. Sau, cel puţin, am această impresie.
Născut în 1962, Palahniuk este considerat reprezentantul cel mai important al „generaţiei nihiliste”. Mie, unul, asta nu-mi spune nimic. Adică nimic de bine. Dacă şi literatura devine un teren al demolării furioase a oricărui establishment, fără un proiect sănătos de înlocuire a nocivului cu ceva benefic pe termen mediu şi lung, ne-am pricopsit. Literatura, fie ea şi underground, ar trebui, după capul meu, să aibă ca scop prioritar filtrarea artistică a unui subiect real sau imaginar, şi nu neapărat manifestul milităros şi cadenţat. Cred în firescul spontan al artei, nu în valoarea ei programatică. Evident că nu autorul e vinovat pentru această încadrare într-o categorie abstractă. Însă bănuiesc că nici nu-l deranjează prea tare eticheta de bad boy.
Continuarea recenziei în numărul 9 al revistei Suspans, cu un clic aici.
(Chuck Palahniuk, Cântec de leagăn, 298 p., ed. Polirom, 2007, trad. de Radu Gârmacea)
Cu cărţile pe faţă 