Posts Tagged ‘oradea’

M-a cuprins subit patriotismul local! Am intrat în librărie cu gândul să cumpăr o carte de o frivolitate uriaşă (nu vă voi spune despre ce volum e vorba, că m-am înspăimântat şi eu de ce intenţii livreşti aveam), pentru că încercam să-mi ostoiesc lehamitea prin scufundarea într-un volum fără prea mari pretenţii. Numai că, la mine, NICIODATĂ socoteala de-acasă nu coincide cu aia din târg. Aşa că nu mi-am mai luat cartea aceea, ci Franny şi Zooey a lui Salinger şi Dresură de lei, cartea de interviuri a orădencei Ioana Revnic.

Despre Ioana Revnic am aflat citindu-l pe Alex Ştefănescu. Criticul părea entuziasmat de femeia „blondă, frumoasă şi inteligentă”. Mi-am zis că o astfel de ofertă nu se refuză niciodată şi astfel am ajuns să cumpăr volumul despre care vă vorbesc.

Câteva remarci: apreciez stilul elegant, serios-ludic şi subtil iscoditor pe care-l foloseşte autoarea în intervievarea scriitorilor. Ioana Revnic nu se dă bătută prea uşor, chiar dacă mimează candoarea şi se aşază în postura intervievatorului umil, care se mulţumeşte şi cu fărâmituri. Ingeniozitatea de a scoate din persoana intervievată esenţa – fără a-i da acesteia impresia că i s-a dezgolit, indecent, trecutul – este de o rară precizie şi acurateţe. Ioana Revnic ştie  cum să jongleze cu obsesiile autorilor, ce butoane merită apăsate şi cum să continue, interogativ, un răspuns ce părea definitiv. Iar lucrurile astea se pot realiza doar printr-o temeinică ante-documentare şi printr-o înaltă conştiinţă (nu spun vorbe mari) a lucrului bine făcut. N-am niciun dubiu, de altfel, că Ioana Revnic face această meserie cu pasiune adevărată.

Dincolo de întrebarea inteligentă vine, evident, şi răspunsul de dincolo de masă. Scriitorii interogaţi au, fiecare, culoarea lui, parfumul lui şi, îndrăznesc să spun, infatuarea lui. Pentru mine, unele interviuri n-au constituit nicio surpriză: ştiam, de pildă, că Alex Ştefănescu e cordial, deschis şi uşor frivol; ştiam, de asemenea, că rareori inteligenţa, intransigenţa morală şi bunul simţ au făcut casă mai bună decât în modul exemplar în care Ana Blandiana îşi organizează viaţa şi îşi structurează profilul intelectual; ştiam, din păcate, despre orgoliul uriaş (şi penibil, după mintea mea) al unui Nicolae Breban, scriitor orbit de misiunea sa şi exersând un greţos cult al propriei personalităţi; mi-au plăcut, de altfel, şi bonomia oarecum stânjenită a lui Buzura, eleganţa oratorică a lui Emil Hurezeanu şi a Ioanei Pârvulescu, ingeniozitatea bine temperată (sic!) a lui Mircea Horia Simionescu. Nu mi-au plăcut rigoarea sterilă a lui Eugen Simion (care pare să-şi ascundă preferinţele personale folosind camuflajul uşor ipocrit al „autonomiei esteticului”) şi nici, repet, aroganţa juvenilă a lui Breban. Dar astea-s chestiuni de gust personal. Mi le asum.

Aş mai spune că (şi nu vreau să fiu înţeles greşit) n-am priceput rostul părţii finale a volumului, unde Ioana Revnic prezintă patru autori cărora fie n-a mai apucat, fie n-a reuşit să le smulgă răspunsurile aşteptate. Autoarea ne împărtăşeşte, darnică, întrebările care urmau să fie puse lui Valeriu Anania, Mircea Dinescu, Grigore Vieru şi Eugen Negrici. Inteligente, ingenioase, empatice. Dar nu le-am priceput rostul. Ce voiau să arate? Iscusinţa autoarei de a interoga personalităţi publice? Asta o ştiam din paginile anterioare. Voiau să sugereze „neseriozitatea” unor scriitori (Eugen Negrici nu-i răspunde mailului cu întrebări)? Beats me…

Şi pentru că partea asta finală n-am înţeles-o, mă opresc aici. Vă zic, aşadar, că Ioana Revnic a croit o carte frumoasă, demnă de luat în seamă, care poate deveni un reper în creionarea unui stil al jurnalismului cultural. Ioana Revnic nu e doar o fată cu reportofon. Îţi trebuie curaj, talent, o cultură solidă, răbdare şi o imensă dragoste de literatură ca să poţi face ce a făcut ea cu această dresură de lei. După ce le-a îmblânzit, felinele s-au retras, docile, în culcuşurile lor, lăsându-ne pe noi să privim, în toată desfăşurarea lui de forţe,  spectacolul literaturii.  Sub bagheta inconfundabilă a maestrei de ceremonii, fireşte.

(Ioana Revnic, Dresură de lei, 328 p., ed. Curtea Veche, 2011)

Pentru orice iubitor de poezie, apariţia unui nou volum semnat Ioan Moldovan, redactorul-şef al mereu tinerei Familia, ar trebui să constituie prilej de sărbătoare. Drept e că pe mine mă-ncearcă şi o ţâră de patriotism local când se întâmplă una ca asta, aşa încât plăcerea e dublă.

Nu ştiu dacă mai apuc să citesc vreo altă carte până la finalul anului ăstuia, aşa că s-ar prea putea ca „Mainimicul” poetului orădean Ioan Moldovan să fie ultima mea incursiune din 2010  în lumea literaturii. Şi ar fi chiar frumos să se întâmple aşa, mai ales că volumul de faţă, proaspăt ieşit de sub tipar, comprimă într-un mod discret o întreagă colecţie de nedumeriri şi resemnări aparţinând unei personalităţi de o lucidă blazare. Volumul pare decupat dintr-o bucurie a măruntului, în care aspiraţiile n-au voie să depăşească un anumit prag, din cauza inadecvării la habitaclu a acestora. Într-o lume sufocată de birocraţie, de legi absurde, de timp nemilos, singura opţiune a celui care trece prin ea este fie hazul de necaz, fie nepăsarea senină în faţa inutilităţii zbaterilor cotidiene („Domnişoarele aerobice şi profesoara lor strigându-le / să ridice mai sus piciorul stâng / să-şi curbeze mai tare coloanele // Acolo, în pivniţă / se pregătesc toate să ajungă foarte flexibile / pentru minunea aceea / când vor cădea din cer” – În pivniţă, p.9). Metafizicul nu mai e aici privit ca recompensă pentru puritatea unui traseu corect, ci mai degrabă ca ultimă frontieră a speranţei într-un ceva ce trece dincolo de ghişeul unde-ţi plăteşti dările („Stau doar la masa mea şi beau suc / şi mă gândesc mă gândesc mă gândesc mă gândesc – doar la datorii / şi-mi cântă îngerul „Unde te duci? unde mă duc? şi când şi când şi când vom fi iarăşi vii?!” – Cântec de petrecere, p.12).

Tributul plătit aici pentru un acolo mulţumitor se traduce în cuantificarea tuturor gesturilor nesemnificative care însoţesc descrierea unui cotidian anost, banal prin definiţie. Poetul gândeşte totul în termeni de costuri-beneficii, într-un duios pragmatism al dorinţei de a conferi sens fiecărei acţiuni proprii. Viaţa devine, astfel, o melodie a înţelesurilor ascunse („opt sute acolo nouă dincolo / vreo patru pe maşină pe bucate / o sută pentru cerşetori / o alta pentru biluţele ingurgitate per os // şi aşa mai departe şi aşa mai departe / te inspiră cântă barde” – Amintirea grijilor, p.25).

Tonul volumului e unitar, exprimând fără echivoc speranţa într-o mântuire pe rămăşiţele fiecărei zile. Din mainimic renaşte izbânda, din vidul existenţial se creionează conturul unui mâine al abundenţei. Asta nu înseamnă, fireşte, că poetul suferă de naivitate; dimpotrivă, o atare atitudine este expresia matură (şi ludic-ironică!) a unui instinct de conservare puternic, capabil să lupte vârtos cu deziluziile unui trai mărunt („beau bere / fumez / şi sunt birocrat // ce viaţă dulce / ce trai minunat” – De lucru, p.28)

Aşa cum m-am obişnuit deja, nu închei această mică impresie de lectură fără să transcriu, integral, poemul care mi-a plăcut cel mai mult. De fapt, întreaga carte mi s-a părut minunată, poate şi pentru că am citit-o în seara de Crăciun, în vârf de munte, acompaniat de zăpezi neprietenoase, pahare mereu reumplute cu vin, un foc mocnit, amoruri consumate rapid şi pesimismul aferent lunii decembrie. O lectură sub pătură, la lumina caldă a unei paradoxal-de-tonice melancolii. O să-nţelegeţi, aşadar, de ce poemul următor mi s-a potrivit mănuşă: „o mulţime de oameni / mă ocupă / şi în tristeţea trupului îi plâng / din umbră / şi aceasta e însăşi ştergerea mea din table // scrisori care nu se scriu / vieţi care nu se vieţuiesc” (Ştergerea, p.8).

(Ioan Moldovan, Mainimicul, 80 p., ed. Cartea românească, 2010)

Poezia lui Nicolae Prelipceanu miroase a singurătate. Şi dacă sunt gata să subscriu la ideea că, în acest caz, singurătatea nu e un atribut al omului superior, care vede în ea refugiul suprem, la fel de convins sunt şi de faptul că autorul e aproape încântat de apetenţa lui pentru solitudine.

Imaginea cea mai aproape, după capul meu, de esenţa poeziei lui Prelipceanu e aceea a unui ins care stă nemişcat în mijlocul unei pieţe, în timp ce trecătorii mărşăluiesc din ce în ce mai repede lăsându-l, impasibil, în urmă. Ca-n reclamele acelea din anii ’90, unde maşinile prind o asemenea viteză încât conturul lor se topeşte în imaginea unor dâre strălucitoare de lumină. Ca să nu mai zic că mi se pare că cel mai adecvat decor pentru citirea acestor poezii e proiectarea, în spate, pe un ecran imens, a videoclipului „Thank U”, al lui Alanis Morissette.

Există, aici, şi o candoare a dezastrului, o duioşie a tragediei: ” mi-e frică pentru vieţile câinilor / şi ale tuturor animalelor mici / care traversează şoselele // în grămăjoara aceea de carne / şi blană care a fost o pisică / mă imaginez tot pe mine / aşa cum o să mă calce / şi-o să mă macine pe urmă / roţile maşinăriei – / aerul apa şi pământul – / cărora le voi fi o pastă propice / cu mirosul meu putred / cu tot” („eu însumi călcat de o maşină cu mult mai mare”)

La N. Prelipceanu, moartea nu e echivalentul unui sfârşit, ci încununarea unui succes natural, reuşita unei noi nunţi cu rămăşiţele zilei, cu decorul vieţii înseşi. Ratarea acestui final e privită, din nou, cu maximă îngăduinţă. Îţi şi imaginezi că autorul, copil fiind, a fost mângâiat pe creştet după ce a încercat, fără izbândă, să se sinucidă: „a te fi născut a te fi ucis o creangă de nuc / pe vremea când încercai să te spânzuri / de trandafirul sălbatic // ce linişte ar fi fost azi pe pământ / dacă sforicica aceea nu se rupea / şi nici crenguţa cu spini / nu se încovoia” („Ratându-mi sinuciderea la 13 ani pe urmă n-am mai încercat”).

Una dintre cele mai frumoase poeme din volum este „Singurătate la Oradea”, care exprimă, concentrat, întreaga concepţie a cărţii: „prima oară m-am trezit singur / în mijlocul mulţimii / pe o stradă de lângă Criş / la Oradea / acum 50 de ani şi mai bine // golul de-atunci din suflet nu se mai umple / chiar dacă apele curg şi vuiesc la fel şi acum // două umbre / mă uit după ele / tatăl meu încă tânăr şi viu / şi eu însumi în mijlocul / fluviului de oameni de-atunci / astăzi secat aproape sută la sută”.

„Un teatru de altă natură”, o piesă a micilor drame citadine, trăite sub umbra necruţătoare a vremurilor care trec, trec, trec.

(Nicolae Prelipceanu, Un teatru de altă natură, 72 p., ed. Cartea românească, 2006)