Posts Tagged ‘nostalgie’

[text apărut în revista , nr.3/2012.]

În literatura română recentă, subiectul comunismului românesc pare a fi inepuizabil. Şi dacă la începutul anilor ’90 miza unor astfel de scrieri era pur terapeutică (a se vedea, de pildă, cărţile lui Paul Goma din acea perioadă, percutante şi sonore, dar irelevante din punct de vedere estetic), în ultima vreme întâlnim, nu fără bucurie sinceră, brodări pur literare în stofa unui trecut sumbru.

Aşa se prezintă şi volumul de povestiri al Veronicăi D. Niculescu, apărut la editura Casa de pariuri literare şi intitulat Roşu, roşu, catifea. Ce avem aici: 15 texte (plus o confesiune finală) independente (deşi străbătute, la răstimp, de câte un element ori personaj recognoscibil dintr-o poveste anterioară), sudate prin însăşi tema pe care o abordează: viaţa cotidiană în comunismul românesc. Este, probabil, cea mai surprinzătoare culegere de micro-nuvele din ultimii ani (aş spune că doar Mihai Mateiu, cu Oameni, apărut la aceeaşi editură, se mai ridică la acelaşi nivel). Scrisul autoarei te cucereşte de la primele pagini; există aici o precizie a metaforei şi un joc al cuvintelor care fac ca până şi cel mai anodin moment al zilei să se transforme într-un spectacol grandios. Sub pana scriitoarei, nicio activitate nu pare banală. Şi nu vorbesc despre vreo tentativă orgolioasă a autoarei de a “înfrumuseţa” artificial un trecut gri şi debusolant (aşa cum se întâmplă în proza marilor nostalgici, pentru care amintirea este mereu prilej de admiraţie nediferenţiată), ci de iscusinţa de a reda clipei strălucirea care a făcut-o unică. Veronica D. Niculescu reuşeşte toate acestea fie prin schimbări radicale de perspectivă narativă (în “Zei”, de exemplu, “povestitorul” nici măcar nu e o fiinţă umană), fie prin construirea unui univers arhetipal pornind de la un element oarecare (într-o altă povestire, personajul feminin e sfătuit să folosească o bucată de sfoară pentru a-şi crea, în vagon, un spaţiu al siguranţei necesare în lupta cu un mediu ostil şi sufocant), fie prin discretele accente de simbolism care construiesc metafore ale revoltei ineficiente (gospodina care găteşte un peşte cu aspect înfiorător şi pe care va fi nevoită să-l mănânce, în ciuda rezervelor) ori prin inserarea unor bucăţi de ludic şi comic amar în istorii de o tristeţe funciară (tentativa de avort folosindu-se un reşou, o cărămidă şi nişte oţet). Peste toate acestea se aşază regeşte stilul inconfundabil al autoarei: un amestec de fluenţă narativă şi frivolitate studiată, o perfectă siguranţă a creionării personajelor laolaltă cu evitarea milimetrică a melodramei facile, un apetit sănătos pentru introspecţie şi valorificarea acesteia în tablouri de o frumuseţe stranie.

Dacă vă întrebaţi de ce mai e necesară o carte care să ne povestească din nou prea-trăitul acelor ani, vă răspunde, în final, însăşi autoarea: pentru ca să nu uităm. “[…] Pentru asta se procedează la înălţatul ciobului de amintire înspre cer”.

(Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea, ed. Casa de pariuri literare, 2012)

Mda, cam ca şi metecul lui Aristotel… Ce să zic eu despre cartea asta? Ioanei Pârvulescu i-am citit acum câţiva ani cartea-eseu „În intimitatea secolului 19”, care mi s-a părut neverosimil de frumoasă. Şi eu chiar nu sunt un mare admirator al retroului, deşi nu neg că „vechiul” are sclipirile lui. Era vorba, mai degrabă, de o masivă campanie de publicitate referitoare la cartea respectivă. Aşa am ajuns s-o citesc. Nu mi-a părut rău.

„Întoarcere în secolul 21”, în schimb, nu e mare lucru. Mi-am dat seama imediat că e o culegere destul de eterogenă de articole publicate în „România literară” („Cronica optimistei/pesimistei”). Mare parte din ele le-am citit la vremea apariţiei lor în săptămânalul cultural. Acum, strânse toate sub acelaşi „acoperiş”, au o altă forţă. Mai mică, după capul meu.

Ioana Pârvulescu nu pare a fi inserată total în cotidian. Pe tot parcursul textelor am simţit că prezenţa ei printre mitocanii Bucureştiului, printre studenţii care nu se sfiesc să sune la telefon la cele mai nepotrivite ore sau care cer să se schimbe orarul pentru că ora cursurilor li se pare înfiorătoare, este aceea a unui fluture rătăcit într-o fabrică de ţevi! She’s not in the picture!  Eu înţeleg că dacă-ţi petreci timpul căutând doar miresme ale unor secole trecute poţi să ajungi în situaţia în care te simţi nelalocul tău printre contemporani. Da’ parcă e prea de tot. Personajul Ioana Pârvulescu are o naivitate (decurgând dintr-o bunătate fără margini, asta o cred cu tărie), care poate părea unora vecină cu prostia. Altfel, cum să-ţi explici că „împrumută” unei agente poştale necunoscute sandalele ei, pe care vajnica purtătoare de scrisori şi ziare nu catadicseşte să le returneze vreodată? Sau că răspunde tuturor mailurilor cu bunăvoinţă, chiar dacă reply-urile ei vor fi folosite într-un scop total străin intenţiilor ei? N-am nicio îndoială că Ioana Pârvulescu este ceea ce se cheamă „un om frumos”, însă pornirile ei altruiste apar neverosimile într-o junglă a egoismului care este secolul 21.

Probabil că asta e şi miza cărţii: să arate, prin comparaţie, involuţia socială (dublată de o evoluţie a tehnicii) a lumii noi faţă de lentoarea melancolică a secolelor trecute. Ioana Pârvulescu este o nostalgică, în cel mai pur sens al termenului. Din această cauză, inclusiv privirea care-i cade peste micile conflicte zilnice e deformată. Personajul I.P. iartă uşor, uită repede, însă trăieşte mereu cu speranţa că măcar un semn al naturii sau un simplu gest de politeţe ne-ar putea apropia de stilul vieţii trăite în alte timpuri.

Din puzderia de tablouri ale cărţii, mi-a rămas în minte imaginea fetiţei blonde, ca un înger rătăcit printre flori, în grădina unui cimitir, dansând printre crucile de piatră.

(Ioana Pârvulescu, Întoarcere în secolul 21, 320 p., ed. Humanitas, 2009)