Posts Tagged ‘noica’

gabriel-andreescu_141991_1_1357653989

naratiunea-robert-serban-189975

Alte două cărţi: Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Gabriel Andreescu) şi Naraţiunea de a fi, volumul de convorbiri dintre Şerban Foarţă şi Robert Şerban.

*

Nu prea ştiu ce să spun despre prima carte. Mă miră dorinţa unor autori de a face încă lumină în nebuloasa comunismului românesc. Mă miră în sens bun. Că majoritatea oamenilor cu care discut se arată foarte neinteresaţi de aspectele ăstea. Că să lăsăm trecutul, că să ne vedem de ale noastre, că morţii cu morţii şi viii cu viii. Numai că tocmai aci e buba: de multe ori, viii nu se pot simţi prea bine din cauza altor vii, care în trecut s-au arătat foarte dispuşi să le arate celorlalţi calea dreaptă către comunismul victorios şi luminos.

Despre Gabriel Andreescu nu am o părere bine conturată. Sunt realmente suprins să constat cum un om care are disponibilitatea de a căuta asiduu şi de a fi atât de meticulos în a-şi susţine punctele de vedere în volumul de faţă a putut fi atât de lejer când l-a acuzat, fără probe, pe Andrei Pleşu de colaboraţionism. Pun lucrul acesta doar pe seama unei antipatii personale a lui Andreescu pentru Pleşu. Cartea despre care vorbesc e foarte bine documentată, cu trimiteri multiple şi utile, bazată pe o cercetare minuţioasă. Aşa că, din acest punct de vedere, bravo autorului.

Cărturarii pe care-i are în vedere G. Andreescu sunt din sfera creatorilor care, la un moment dat, au colaborat cu Securitatea. Demersul lui Andreescu e lăudabil: el nu face altceva decât fie să nuanţeze luările de poziţie prea tranşante, fie, dimpotrivă, să stabilească net o anume direcţie, în locurile în care percepţia publică părea să se mulţumească cu o vagă „scăldare” a lucrurilor. Sunt sigur că va stârni pasiuni şi replici, mai ales că se ocupă şi de nume al căror destin antedecembrist e delicat.

Lucrul cel mai greu este, aici, să poţi face abstracţie de personalitatea scriitorului avut în discuţie. Uneori, acest lucru e imposibil. Andreescu susţine, de pildă, că Breban nu poate fi aşezat în „galeria” colaboratorilor, pentru că, în cazul acestuia, amprenta personală inconfundabilă şi megalomania sa creatoare erau atât de ieşite din comun, încât până şi relaţia lui cu Securitatea poate fi pusă între paranteze. Discuţiile lui cu Pleşiţă nu au, conform literei legii de deconspirare, caracterul unor delaţiuni. Rămâne, totuşi, întrebarea cum a fost posibil ca un Breban să fie în relaţii atât de cordiale cu un nefrecventabil ca Pleşiţă.

Încercări de „spălare” a păcatelor mai face Andreescu şi în legătură cu Adrian Marino. În ceea ce-i priveşte pe Nicolae Balotă şi pe Alexandru Paleologu, autorul pune faţă în faţă distorsiunile de receptare a vinovăţiei lor. Dacă despre Balotă se scriu azi lucruri „grele” (deşi, după cum arată Andreescu, lucrurile nu sunt, nici aici, foarte clare), în cazul lui Paleologu avem parte de o ciudată imaculare, pe care G. Andreescu o pune mai întâi pe seama recunoaşterii de către acesta a colaborării cu Securitatea iar, mai apoi, pe seama unor motivaţii politice şi culturale. Deşi au avut un traseu similar, susţine G.A., balotă a fost privit după revoluţie ca un turnător ordinar, iar Paleologu – ca o victimă. Asta ca să nu uităm detaliul foarte important că Paleologu a fost plătit de Securitate pentru notele sale. Oarecum apropiată este părerea autorului referitoare la Noica, un om care, după descrierea din volum, a fost de o indulgenţă nefirească faţă de ororile comunismului şi faţă de instituţia care l-a servit. Poveste lungă. Sunt sigur că-l poate apăra mult mai bine (şi a şi făcut-o, în câteva rânduri) Gabriel Liiceanu.

Şi-am zis că nu mă lungesc. Volumul e realmente pasionant. Scris cu vervă, cu atenţie, cu acribie, e un adevărat eveniment editorial. Cel puţin mie aşa îmi pare. Mă despart, însă, de autor atunci când minimalizează aportul colaboratorilor în mecanismul uriaş al terorii. Ni se sugerează că ar trebui blamat şi miliţianul, nu doar cel care-l informează. De acord, cu o singură remarcă: miliţianul îşi făcea, să zicem, datoria, la locul de muncă, pe când un informator odios cum a fost Alex Mihai Stoenescu („marele” istoric de azi) informa de bunăvoie. Se şi dă în carte exemplul acestuia care, văzând că un ins fotografiază celebrele cozi ceauşiste de pe vremuri, dă fuguţa la primul miliţian, cu pâra. Un astfel de individ a ocupat, după 90, ce ironie!, poziţia de secretar de redacţie la Viitorul românesc, revista Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici! Sau Rodica Stănoiu, „Sanda”, celebra turnătoare care a fost vicepreşedintă a Ligii pentru Drepturile Omului. Şi ministru al Justiţiei. Dar astea-s detalii.

Uf! M-am enervat. 🙂 Vreau să spun doar atât: cartea asta nu face lumină, aşa cum ne-am aştepta; detaliile pe care le aduce sunt de natură să-ţi nască încă şi mai multe întrebări. Iar ăsta e un lucru pozitiv, dacă însă mai ai răbdarea să asculţi, în astfel de chestiuni, şi nuanţările necesare. Eu nu credeam c-o mai am. M-am înşelat.

(Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, 304 p., ed. Polirom, 2013)

*

Şi-un volum mai uşurel. Aşa ziceam eu! L-am citit de cum mi-a ajuns în mâini, pentru că ştiam c-o să-mi placă. Robert Şerban este unul dintre poeţii mei contemporani preferaţi, iar Foarţă are deja statutul unui poet care nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Acuma, în treacăt fie spus, vă zic un secret: eu apreciez la Foarţă mai ales geometria extraordinară a versurilor sale, ingeniozităţile lingvistice, şotronul amuzant al combinaţiilor lexicale, însă nu detectez aici, neapărat, o poezie mare. Să-mi fie cu iertare. Rimează! Apreciez valoarea literară a textelor sale şi sunt de acord că e unul dintre cei mai importanţi poeţi pe care-i avem, însă nu se numără printre primii 3 ai mei, ca să zic aşa. Ăsta e, recunosc, un defect personal, poate, şi o chestiune de gust. Dar să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului.

Şi avem ce-i da, nu glumă! Cele 8 interviuri pe care Robert i le-a luat de-a lungul anilor sunt adevărate spectacole de inteligenţă, umor şi erudiţie. Foarţă are o oralitate drăcească, o „şmecherie” a replicii cu care întoarce, mereu, discuţia către zone care-i sunt confortabile. Numai că nici Robert nu e de ici, de colea: iscodirea poetului se face insidios, în paşi mărunţi, fără insistenţe incomode. Poveştile lui Foarţă sunt, întotdeauna, creionate minimalist, avându-se în vedere un context care, oricât ar părea de arid, capătă o aură ludică, graţie maestrului. Foarţă povesteşte despre cum a ajuns să scrie versurile pentru Phoenix (la început, nici măcar nu ştia cum e linia melodică, i se dădea o hârtie pe care erau trecute silabele şi notate accentele din interiorul cuvintelor. În acest stil cvasi-rebusistic a reuşit să scrie el celebrele versuri, la îndemnul şi rugămintea lui Andrei Ujică, prieten cu membrii formaţiei), despre soţia lui, Ildiko, cu care traduce cărţi, despre modul în care i s-a părut mereu că nu are ce căuta în funcţii publice (şi-a dat demisia din funcţia de director al teatrului, după ce se insistase multă vreme s-o accepte) , despre pasiunea pentru pictat, pentru pian, despre felul în care-şi scrie cărţile, despre recunoaşterea publică ş.a.m.d.

O carte agreabilă. Un dialog amical şi empatic.

(Robert Şerban, Şerban Foarţă, Naraţiunea de a fi, 168 p., ed. Humanitas, 2013)

Am observat că, treptat, cărţile lui Gabriel Liiceanu devin tot mai sumbre pe măsură ce trece timpul. Şi scriitura capătă tot mai dese accente personale. Nu puţini au fost aceia care s-au arătat contrariaţi de mărturisirile deloc pudice din Scrisori către fiul meu. Aceiaşi cititori vor avea, în schimb, plăcerea descoperirii unei cărţi cu adevărat frumoase.

Întâlnire cu un necunoscut are de toate. Şi e normal să fie aşa, din moment ce în paginile ei se croieşte, pe nesimţite, destinul unui om mereu scindat între datoria pe care o simte faţă de contemporanii săi (în desele ipostaze pe care le-a încercat de-a lungul vieţii: scriitor, editor, filosof, voce publică, profesor etc.) şi descoperirea uimitoare a eului, care nu întotdeauna (sau rareori) consună cu imaginea proiectată în exterior. Ceea ce reuşeşte Gabriel Liiceanu în această carte este să-şi creioneze, cu acribia oricărui întemeietor de sistem, conturul. Aparentul haos al ideilor, al amintirilor ori al senzaţiilor descrise dă o imagine de ansamblu asupra vieţii înseşi, trăită frenetic nu după o schemă prestabilită (deşi ne-ar plăcea la nebunie lucrul ăsta), ci în inerţia misterioasă a fiecărei zile, în matca unei kinezii aiuritoare. De aici impresia de dezordine, de rest, de dislocare perpetuă.

Cartea e construită după o reţetă simplă: fără capitole, fără titluri, fără prefeţe ori postfeţe. Succesiunea fragmentelor nu pare să urmeze o logică anume, ci să dea dovada unei minţi în continuu balans, a unei conştiinţe într-o eternă dispoziţie angajantă. Multitudinea temelor abordate subliniază acest fapt: autorul vorbeşte atât despre relaţia cu familia sa, cât şi despre marasmul moral creat de comunism şi lăsat de acesta, purulent, în urmă, despre viaţa printre cărţi, despre diferenţa esenţială între „tată” şi „părinte”, despre Noica şi Ionescu, despre „Ierunci” şi Păunescu, despre micile defecte care-l fac pe sobrul Liiceanu să pară unul dintre noi, despre spaimele şi fricile acestuia, despre raporturile sale cu fericirea şi cu moartea ş.a.m.d.

Nici redundanţa, ca o caracteristică a acestui tip de scriere „cotidiană”, nesistematizată, nu lipseşte din unele pasaje ale cărţii. Liiceanu ne spune, uneori, acelaşi lucru, cu alte cuvinte, la doar câteva pagini distanţă. De exemplu, nu există nicio diferenţă esenţială de mesaj între următoarele două fragmente: „Niciun succes nu te poate sminti, atâta vreme cât păstrezi intactă conştiinţa insuficienţei tale.” (p.38); „De câte ori cineva te laudă, te simţi impostor. Şi asta pentru că, fiind singurul care-ţi vezi fapta de dinăuntru, îi ştii neîmplinirea”. (p.76).

Tendinţa lui Liiceanu de a se autodezvălui e atât de puternică, încât până şi micile apucături maniacale ne sunt redate cu un firesc de neegalat. Autorul ne povesteşte cum îl enervează că nu întotdeauna găseşte „sincronia perfectă” la micul dejun (însemnând dorinţa de a termina ultima bucată de pâine deodată cu ultima înghiţitură de suc şi de cafea, fără a rămâne nimic după ce unul dintre aceste alimente se va terminat – p.213), precum şi obsesia de a egala, ca durată, operaţiunea bărbieritului cu aceea a prăjitului pâinii în toaster (p.306). Naturaleţea unor astfel de confesiuni face din cartea lui Liiceanu o mărturie vie, dincolo de sobrietatea stilistică a scriiturii. Pentru că, s-o spunem deschis, Liiceanu e un estet al frazei, dar şi un bun conducător al cititorului, care se simte captiv în lumea filosofului. Eu, cel puţin, n-am putut lăsa cartea din mână până nu am epuizat-o. Iar acum stă, inertă şi cu paginile obosite, pe masă, fără să mai scoată un singur cuvânt.   

N-aş vrea să spun că am detectat şi mici accese megalomanice, pentru că, oricum, acestea pălesc în comparaţie cu frumuseţea intenţiilor autorului. N-am vrut să cred, de pildă, că Liiceanu sugerează că Noica a devenit celebru (sau, oricum, cunoscut publicului larg, dincolo de acela de „nişă”) graţie Jurnalului de la Păltiniş („Ca legendă şi <bun public>, Păltinişul şi ilustrul său locuitor au fost inventate de Jurnalul de la Păltiniş. Fără el, Noica ar fi fost o figură impozantă a istoriei filozofiei româneşti, dar nicidecum un personaj istoric ridicat la rang de simbol”- p.79). Refuz să cred într-un asemenea scenariu, pentru că asta ar însemna să admit că în conştiinţa românească valorile nu se pot desprinde singure din marea massă a anonimului generalizat, ci doar prin mijlocitori „calificaţi”. Ar fi echivalentul recunoaşterii unui handicap al selecţiei la nivelul unui întreg popor. Sigur, nu neg că Jurnalul de la Păltiniş are meritele sale în popularizarea mitului lui Noica, însă la fel de mult vreau să cred că simbolul Noica ar fi izbucnit la fel de viu şi de viguros, după ani şi ani, şi fără acest mic exerciţiu de publicitate.

În rest, cartea este de o rară frumuseţe. Stilul autorului de a pune în pagină nebuloasa, nedumerirea şi disperarea este motivul principal pentru care această carte merită citită. Referindu-se chiar la stil, Liiceanu vorbeşte despre nesăbuinţa unui Al. Paleologu de a reproşa operei cioraniene că, dincolo de „stil”, nu transmite nimic, banalul absolut al ideilor fiind copleşitor. Or, ne spune Liiceanu, tocmai în stil stă marea artă a scrisului; important, la un roman, nu e povestea în sine, ci modalitatea prin care ea este adusă la cunoştinţa cititorului, invenţiile stilistice prin care ea poate fi absorbită de cel care o parcurge. 

De ce am zis că asta e „ultima carte”? Pentru că, judecând după densitatea trăirilor puse în pagină, după policromia fertilă a gândului şi multitudinea dubiilor exprimate de-a lungul unei întregi vieţi, nu cred că se mai poate spune ceva. Liiceanu însuşi îşi încheie cartea cu următoarele cuvinte: „Notând ba una, ba alta, mi-am <devorat> toată viaţa. A venit momentul să mă opresc”. Sper, totuşi, ca autorul să se răzgândească.

(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, 372 p., ed. Humanitas, 2010)