Oe

Am citit cu destulă uşurinţă cele două cărţi despre care scriu azi. Am mai spus şi cu alte ocazii că-mi cam place literatura japoneză, deşi mă feresc, în general, să etichetez atât de… „larg” câte-o literatură întreagă. Ar fi ca şi cum aş spune că îmi place literatura română aşa, în ansamblu. Şi nu e corect. Dar, na, cu japonezii am cam nimerit-o, să zic. Îmi plac: Haruki Murakami, Taichi Yamada, Junichiro Tanizaki, Yasunari Kawabata, Kazuo Ishiguro (mă rog, asta dacă nu-l considerăm britanic prin adopţie) şi nu-mi plac, poate surprinzător, Yukio Mishima, Ryu Murakami, Kobo Abe. Acuma, că l-am citit şi pe Kenzaburo Oe, lucrurile se complică şi mai tare. Una dintre cărţi mi-a plăcut, cealaltă nu. 🙂

Mi-a plăcut nu mult, ci foarte mult, „O experienţă personală”. Drama unui om care se vede pus în faţa faptului împlinit: i se naşte un copil cu o gravă malformaţie craniană care îl va transforma într-o legumă. Tragismul poveştii e uluitor sugerat de autor. Personajul principal (Bird, profesor) caută să se „conecteze” la viaţă cu singurele resurse pe care le mai are la dispoziţie: un jemanfişism teribil, un desfrâu riguros (personajul feminin, bine conturat şi credibil, e prezenţa din umbră, melancolică dar şi având un traseu propriu) şi o eternă punere în temă a problemei. Substratul deloc neglijabil al poveştii e lupta surdă dintre un eticism social, bine înfipt în conştiinţe, şi vigoarea tinerească şi tonică a instinctului de conservare. Personajul nostru se simte ruşinat atunci când îşi dă seama că, de fapt, îşi doreşte ca fiul său să nu supravieţuiască; şi nu neapărat pentru că acel copil va creşte văduvit de orice fel de plăcere „lumească”, ci pentru că tatălui i se pare o pedeapsă nedreaptă să fie supus la caznele creşterii unui astfel de urmaş. Oe foloseşte, în roman, povestea propriei vieţi, pentru că el însuşi este părintele unui copil grav bolnav. Îmi venea în minte, recurent, ceea ce spune Cioran în interviul dat lui Liiceanu, şi anume că orice formă de confesiune are un sens terapeutic: tot ceea ce este ex-primat devine diminuat ca intensitate. Probabil că pe asta a mizat şi Kenzaburo Oe când a scris cărţile acestea, mai ales că declară, cu sinceritate, că experienţele personale (voila!) sunt singurele care pot fi transformate perfect în ceea ce un cititor oarecare ar considera ficţiune. Modul în care autorul sugerează remuşcarea lui Bird este de o empatie rară (este evident şi de ce). Personajul principal ajunge chiar să se identifice, ontologic, cu fiul său, căruia îi preia din gesturi, într-un mod involuntar şi înfricoşător:

În clipa când uşa se închise, lui Bird îi păru rău că nu-şi exprimase încă o dată dorinţa, fără echivoc. Mergând pe coridor, îşi duse mâinile în spatele urechilor şi începu să-şi frece pielea capului chiar sub linia tunsorii cu partea cărnoasă a degetelor mari. Treptat, se lăsă pe spate ca un arc, de parcă ar fi avut o greutate mare atârnată de cap. Un minut mai târziu, se opri brusc realizând că imita gesturile copilului şi aruncă o privire nervoasă în jur. La un colţ al coridorului, lângă o ţâşnitoare, două femei de la maternitate se uitau fără expresie în direcţia lui. Simţindu-şi stomacul în fierbere, Bird se îndreptă către aripa principală şi o luă la fugă

Celălalt roman care mi-a căzut sub ochi, „O viaţă liniştită”, dezbate cam aceleaşi probleme. O tânără, Ma-Chan, este lăsată de părinţi să aibă grijă de fratele ei, un retardat genial, cât timp ei pleacă în America, din motive profesionale (tatăl familiei este profesor şi trebuie să ţină nişte conferinţe acolo). Însă aici n-am mai regăsit căldura din „O experienţă personală”. Ma-Chan este naratoarea, iar povestea se leagă greu, în episoade sincopate, fără un suflu coerent care să închege frânturile de viaţă. Asistăm la orele de pian, la întâlniri misterioase cu străini obsedaţi sexual, însă nu transpare, din toate aceste bucăţi de puzzle, o temă bine sudată ori o obsesie convingătoare. Nici măcar ca frescă socială n-am putut-o considera: e prea săracă în detalii de acest gen. Deci, nu.

Una caldă, una rece, aşadar. Oricum, un autor care merită toată atenţia. N-a primit Nobelul degeaba.

( Kenzaburo Oe, O experienţă personală, 250 p., editura Art, 2012, trad. de Roman Paşca; O viaţă liniştită, 224 p., ed. Rao, 2006, trad. de Anca I. Focşeneanu)

Don’t worry, be happy

Ăsta e exact genul de carte pe care eu o consider „estivală”: uşurică, accesibilă, fără mari pretenţii, scrisă simplu şi pe înţelesul oricui. E drept că, la o privire mai atentă, observi că Russell a scris-o acum 80 de ani şi că, din această cauză, unele lucruri din carte par niţel depăşite (mai ales pasajele referitoare la condiţia femeii). Şi poate de aici senzaţia de simplitate sau, mai grav, de om care-şi închipuie că a inventat roata.

Lucrul cel mai ciudat este că, pe coperta I, scrie că ne aflăm în faţa unei cărţi de filozofie. Or, dacă e aşa, înseamnă că oamenii din curtea blocului meu, care vara se strâng seară de seară pe o băncuţă şi dezbat problemele lumii sunt echivalenţii lui Hegel şi Nietzsche. Nu. Cartea de faţă este un neconvenţional manual de psihologie. Mai exact, care propune scheletul unei psihologii elementare a fericirii. Nu sunt reţete stufoase, ci mici artificii pe care autorul le livrează cititorilor pentru a-şi însenina viaţa.

E şi o lucrare „tehnică”, pentru că autorul, laureat Nobel, face o delimitare didactică între cauzele nefericii şi cele ale fericirii. Din prima categorie fac parte competiţia (şi anxietatea colaterală a neîmplinirii; e vorba despre o boală generală a secolului trecut şi a acestuia, care induce indivizilor ideea că poziţia socială, dobândită printr-o continuă întrecere cu ceilalţi, reprezintă premisa clară a fericirii), plictisul (pentru că acesta provoacă senzaţia inutilităţii), oboseala, invidia, mania persecuţiei, frica de opinia publică (mai precis: stigmatizarea, având ca efect îndepărtarea de „modelul” general acceptat de societate). De cealaltă parte, printre izvoarele de fericire se numără pofta de viaţă (duuh!), afecţiunea, familia, munca (asta e mai greu de crezut la prima vedere, dar Russell face o demonstraţie interesantă care răstoarnă percepţia generală), interesele impersonale. Toate bune şi frumoase, doar că mi s-a părut, citind cartea, că dobândirea fericirii ţine într-o mult mai mare măsură de o anume conformaţie spirituală şi sufletească decât de respectarea cu stricteţe a unui algoritm care s-o asigure. Adică dacă nu eşti înzestrat cu un anume optimism, cu un mod particular de a gestiona eşecurile, n-ai făcut nimic. Cu toate lecţiile şi intenţiile bune ale unui autor sau ale altuia.

Deci, aşa cum spuneam, e o carte care merită citită, fie şi pentru că îţi dă un anume sentiment al liniştii. Lucrurile nu sunt, adică, pierdute. Numai că, din ceea ce povesteşte Bertrand Russell aici, ar părea că nu prea avem niciodată motive temeinice de nefericire. O avea dreptate. Dar simte cineva aşa?

(Bertrand Russell, În căutarea fericirii, 224 p., ed. Humanitas, trad. de S.G. Drăgan)

Obsesia

Orhan Pamuk scrie aici romanul unei mari obsesii. Dacă mă va contrazice cineva, îl voi lăsa s-o facă, dar eu rămân la ideea mea. Cred că trăirea în exces a oricărei manifestări afective e o maladie, o obsesie adicătelea. Poate fi frumoasă, poate fi redată exemplar, într-o carte de o frumuseţe neîndoielnică (aşa cum e şi „Muzeul inocenţei”), da’ tot obsesie se cheamă. Am zis!

Kemal Bey e un bărbat bine poziţionat în viaţa socială a Istanbulului anilor ’70, îndrăgostit nebuneşte de o verişoară îndepărtată (atât de îndepărtată încât legătura de sânge e aproape diluată, ajungând total nesemnificativă), pe numele ei Fusun, vânzătoare la un magazin de lucruri femeieşti. Kemal e logodit cu Sibel, însă are o legătură extraconjugală cu această Fusun, consumată în vizitele pe care cei doi le fac în blocul Compasiunea (sic!). Of, acum îmi dau seama că ceea ce vă spun eu aici sună vulgar, însă ar trebui să citiţi cartea ca să înţelegeţi pe deplin de ce avem în mâini un roman tulburător. Fusun dispare la un moment dat din peisaj, dat fiind faptul că un bine înrădăcinat conservatorism al culturii lor, laolaltă cu plăcerea indeniabilă a sporovăielii mici, a bârfei care desfiinţează destine, o fac să-i fie ruşine de această legătură imorală, cu atât mai mult cu cât „morala” zice că femeile turce musai să se mărite fecioare. Kemal Bey vizitează zilnic apartamentul din blocul Comapsiunea, pentru a-şi aminti de clipele petrecute cu Fusun. Toate aceste rememorări calde sunt înlesnite de contactul personajului nostru cu obiecte care aparţineau sau care au fost atinse de Fusun. Nu vă spun prea multe. Ideea e următoarea: Kemal Bey o regăseşte pe Fusun, care e măritată cu Feridun, un mărunt ins din lumea filmului turcesc, decis să-şi transforme nevasta în stea de cinema. Va căuta ajutorul financiar al lui Kemal Bey care, fericit că în felul ăsta îşi mai poate ostoi dorul de Fusun, îl va oferi necondiţionat. Va face vizite zilnice în locuinţa acestora din Cukurcuma, devenind, într-un fel, membru al familiei, alături de tanti Nesibe şi Tarik Bey (părinţii lui Fusun). În tot acest timp, ideea muzeului inocenţei prind contur în mintea lui Kemal Bey. La fiecare vizită a sa în casa iubitei lui, el va sustrage discret câte un obiect, pentru a-l adăuga colecţiei impresionante de bunuri care au aparţinut acesteia. Va fi un fel de furt… tacit, consimţit de locuitorii casei, care cunoşteau obsesia (vedeţi?) lui Kemal Bey, acceptând-o ca atare. În sfârşit, Kemal şi Fusun ajung din nou împreună, după un divorţ corect al acesteia de Feridun, însă destinul lor comun le este curmat brusc, printr-o întâmplare neprevăzută şi tragică, despre care însă nu vă voi povesti. Kemal Bey, rămas singur, va colinda peste 5000 de muzee, pentru a găsi idei bune pentru propriul său muzeu, un sanctuar închinat iubitei lui. E multă melodramă aici, e şi mult tragism, însă Kemal Bey are scuza omului pentru care urmărirea unui ideal reprezintă însăşi fericirea, aşa după cum o spune în capitolul final al cărţii. Bucuria de a urmări un scop, de a-l atinge în câteva rânduri şi de a simţi gustul victoriei reprezintă pentru eroul nostru însuşi sensul vieţii. De aceea, nu orice înfrângere parţială înseamnă evadarea din configuraţia unei soarte ideale, ci, din contră, reprezintă imboldul de a gusta fiecare clipă a fericirii, în momentul în care ea îţi este livrată cu dărnicie. Citiţi cartea, că altfel sună a filosofie banală.

Orhan Pamuk m-a surprins plăcut. Nu-l mai citisem pe autorul distins cu Nobelul pentru literatură în 2006. Nu sunt de acord, însă, că romanul „Muzeul inocenţei” are influenţe proustiene. De ce ar avea? Doar pentru că personajul îşi retrăieşte clipele de extaz graţie unor obiecte care-i aduc aminte de acestea? Păi aşa, şi Creangă e un fel de Proust, că şi el când vedea pisici se gândea cum crăpau mâţele copilăriei lui când se jucau cu motoceii legaţi de stâlpul hornului! Nu înţeleg de ce unii cronicari consideră că legitimarea valorică a unui autor trebuie să se facă prin detectarea unor mimetisme între scrierile lui şi ale unor înaintaşi iluştri. Nu sunt de acord cu asta. Mie Pamuk mi se pare original. Şi da, un mare scriitor.

Iar cartea aceasta merită citită şi pentru că dă o imagine coerentă a Istanbulului (şi a Turciei, prin ricoşeu) din ultimii 30-40 de ani. Se găsesc aici toate clişeele sociale pe care le întâlnim în societăţile balcanice, descrieri ale unor relaţii interpersonale similare cu ceea ce trăim noi, zi de zi, precum şi o impresionantă frescă a orientului urban. Fie şi pentru asta, şi merită să vă cufundaţi în povestea lui Fusun şi a lui Kemal Bey. Sau doar a lui Kemal Bey. Sau a voastră, de fapt. Cel puţin aşa crede autorul. Iar eu zic că are dreptate.

(Orhan Pamuk, Muzeul inocenţei, 640 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Luminiţa Munteanu)

Week-end cu Coetzee

„Epoca de fier”, romanul nobelizatului J.M. Coetzee (am căutat serios, acuma câţiva ani, să aflu cum se pronunţă numele ăsta, după ce-i citisem romanul Disgrace, apărut tot la Humanitas, cu titlul „Dezonoare”), a fost cartea care m-a acaparat vineri. Şi ieri, un pic, pentru că n-am putut-o termina în seara în care am început-o. Nu pentru c-aş fi lazy, ci pentru că am reînceput să mă uit, pe net, la un serial care mi-a plăcut mai demult şi pe care am ţinut neapărat să-l revăd (e vorba de „Oz”). Nerelevant, dar atât de mult îmi place să fiu nerelevant duminica… Nici nu vă puteţi închipui.

Anyway, romanul ăsta are ceva simbolistică facilă prin el, atâta cât să simţi că autorul îţi face cu ochiul şi să te bucuri, în sinea ta, că uite!, dom’le, am prins ideea! E vorba despre o femeie, bolnavă de cancer, care trăieşte în tumultoasa Africă de sud, măcinată de conflicte rasiale şi războaie locale. Boala care-i roade trupul avansează pe măsură ce relaţiile din afara corpului devin tot mai complicate şi mai dramatice. Întregul roman e contruit sub forma unei scrisori pe care femeia o scrie fiicei ei, plecată de ani buni în America, prin care o ţine la curent cu ceea ce i se întâmplă. În curtea casei ei îşi găseşte adăpost un homles, dl. Vercueil, împreună cu câinele său. Florence e femeia din casă, care îşi creşte cei trei copii (Hope şi Beauty, fetiţele, şi Bheki, băiatul cel mare) într-un climat ostil. Bheki se împrieteneşte cu un băiat de vârsta lui, împreună cu care, într-un act de bravadă puerilă, doreşte să demonstreze că negrii (n-o să zic în veci „oameni de culoare”, bleah!) au dreptul să fie trataţi pe picior de egalitate cu albii. Abuzul autorităţilor, obtuzitatea instituţională şi complicitatea murdară a poliţiei cu asupritorii sunt detaliate în carte, deşi uneori gradul lor de neverosimil atinge cote înalte. Pentru mine, care vin dintr-un stat ce nu e străin (sau n-a fost, cel puţin în anii comunismului) de acte reprobabile din partea autorităţilor, acţiunile din roman au fost cât de cât credibile. Însă mă gândesc ce mutră o fi făcut, la lectura cărţii, vreun cetăţean suedez, să zicem, complet rupt de realitatea unor astfel de practici. Cred că ar fi încadrat degrabă romanul la sefeuri… Bheki moare împuşcat, se încearcă muşamalizarea cazului; eroina noastră vede, cu disperare, cum lumea din jurul ei se prăbuşeşte, aidoma vieţii ei, e victima unui abuz din partea unor copii ai străzii (care-i bagă un băţ în gură, ca să verifice dacă nu are „dinţi de aur”, pe care i-ar putea smulge şi vinde ulterior). E o întreagă nebunie aici, un fel de anarhie cu voie de la împărăţie, care persistă pe tot parcursul romanului.

E şi un pic de tandreţe, nu zic nu, însă scriitura e tenebroasă, e grea, e sufocantă. Nu abundenţa detaliilor oboseşte aici (pentru că nici nu se exagerează cu livrarea lor), ci apăsătoarea atmosferă care se degajă din insecuritatea zilnică şi din preocupările disperate ale personajelor. Chiar şi când tac ori beau ceai, aceştia par străbătuţi de fiorul neprevăzutului, destinele lor fiind suspendate într-o lume a incertitudinii, unde până şi moartea capătă valenţe tulburi (se vorbeşte prea puţin despre victimele încăierărilor, poliţiştii având o înţelegere subterană chiar cu spitalele din zonă). O lume nebună, ce să mai…

Şi o carte care nu m-a dat pe spate, after all. Dar tre’ să recunosc că nici nu eram în dispoziţia de a fi pus la orizontală atât de uşor. 🙂 Romanul merită citit fie şi pentru a intra în ecuaţia complicată a unei societăţi care pare să funcţioneze după alte reguli decât lumea civilizată, fără a fi, completamente, lipsită de unele din avantajele acesteia. O ţară între două extreme, căutându-şi febril izbăvirea. Şi o femeie muribundă, care încearcă să înţeleagă mersul istoriei contemplându-şi, neputincioasă, împuţinarea.

(J.M. Coetzee, Epoca de fier, 200 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Irina Horea)

Un dialog

Despre un dialog este vorba. Între Mario Vargas LLosa şi Gabriel Liiceanu. Să nu creadă cineva – Doamne, fereşte! – că m-am apucat de Llosa abia acum, după ce am aflat, ca tot omu’, c-a luat Nobelul pentru literatură. Acum vreo 5 ani m-a apucat o „perioadă Llosa”, care a durat câteva săptămâni, în care am citit numai cărţi scrise de romancierul peruvian. Îmi părea că am descoperit ceva nou. Pentru mine, aşa şi era. Am luat pe rând „Oraşul şi câinii”, „Mătuşa Julia şi condeierul”, „Paradisul de după colţ”, „Scrisori către un tânăr romancier” ş.a. Sigur, reiese din această sumară listare că am ratat, deocamdată, marile sale romane („Conversaţie la catedrală”, „Războiul sfârşitului lumii”), pe care le am în bibliotecă. Vor urma şi ele. Şi altele, presupun.

Înapoi la chestiune: n-am înţeles de ce s-a ales titlul acesta („Chipuri ale răului în lumea de astăzi”) pentru această micro-carte (care putea foarte bine să nu fie deloc, conţinutul ei nu justifică editarea unui volum; Humanitasul putea să întocmească o broşurică şi s-o vândă în librării, la un preţ mai accesibil) nu se referă decât într-o foarte mică măsură la hibele societăţii contemporane (detectează doar comunismul şi nazismul ca făcând parte din această categorie). Iar partea aceasta din carte reprezintă foarte puţin din discuţia publică pe care au purtat-o cei doi interlocutori.

Altminteri, e o plăcere să-l asculţi pe Llosa. Aflăm de pildă, că autoritarismul tatălui său l-a făcut să se refugieze în lectură, primul pas în transformarea sa în scriitor. Apoi, că rostul literaturii şi al artelor, în genere, e acela de a descătuşa forţele malefice şi perverse pe care fiecare om le are în el. De aceea, susţine Llosa, literatura trebuie să fie prin excelenţă liberă. Ea trebuie să ofere celui care o „atacă” suficiente motive de plăcere astfel încât pulsiunile distructive ale individului să-şi poată găsi defularea. Arta, deci, ajută omul să-şi trăiască fantasmele fără a-i răni pe cei din jur. Literatura e spaţiul privilegiat al utopiei, locul în care visele cele mai nebuneşti şi cele mai îndrăzneţe iau naştere în mod real, în mintea celui care citeşte, dându-i, astfel, şansa de a-şi exersa şi părţile întunecate. Şi avem un exemplu în chiar cartea sa, „Elogiu mamei vitrege”, ori în memoriile marchizului de Sade. Mai departe, tot Llosa ne vorbeşte despre nevoia înnăscută a omului de a făuri utopii, sete care poate da naştere, uneori, barbariilor cu faţă umană care au fost comunismul şi nazismul.

Mi-a plăcut (deşi mi-e greu s-o aplic) şi teoria separării absolute între persoana scriitorului (care poate fi un bădăran, un pervers ori un criminal) şi calitatea ori perenitatea lucrurilor pe care acesta le zămisleşte. Ideea e frumoasă şi oarecum romantică: ar însemna că scriitorul e doar un receptor şi un transmiţător, prin intermediul geniului său, al unor învăţăminte care vin de undeva de mai sus. De aceea nu se poate desfiinţa, cu argumente valide, opera unui scriitor doar pentru că acesta era criminal, de pildă. E foarte greu, în schimb, să faci această distincţie atunci când ai cazuri concrete în faţă (eu, spre pildă, n-am niciun respect pentru Eugen Barbu şi, din această cauză, mi-e foarte greu, dar nu imposibil, să admit că e un autor bun). But that’s just me.

Vizita lui Llosa în România, din 2005, a avut loc, deci, cu 5 ani înainte ca acestuia să i se decerneze Nobelul. Cu atât mai interesantă devine opinia lui în legătură cu acest subiect, plasată către finalul cărţii de faţă: „Cred că scriitorii nu trebuie să vorbească de premiul Nobel; un asemenea gând le face rău. Dacă ei încep să-şi dorească prea mult premiul Nobel şi s-o arate, proza le sărăceşte, în general. E foarte important ca scriitorii să-şi păstreze libertatea, independenţa, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie. În acest caz, premiile sunt bine-venite şi trebuie să-i copleşească. Dacă însă îşi pierd libertatea, nu există premiu care să le poată reda talentul.” (p.80).

(Mario Vargas Llosa  în dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale răului în lumea de astăzi, 104 p., ed. Humanitas, 2010)

Nobelul hăituit

Atmosferă gri. Blocuri ceauşiste. Rufe spânzurate la ferestre. Haine ponosite, umblând somnambule pe stradă. Pisici înfometate. Şefi libidinoşi. Comitetul Central. Sex în fabrică. Furtul sub fustă. Picioare de vulpe retezate. Unul câte unul. Securitate. Intimidare. Violarea intimităţii.

Chei misterioase. Adina. Învăţătoare dârză. O Herta mai cuminte. Nu vrea să colaboreze. Ejectare. Societatea nu poate trăi cu măsele stricate. Ilie, soldatul cu iarba în gură. Pavel şi Paul. Clara, prietena fără prieteni. Laşa. Turnătoarea. Spăşita. Prea târziu.

Apartament cuprins de îngheţ. Mingea copiilor rămasă între crengile copacului din faţă. Ceaţa peste tot. Cozile de la carne. Bărbaţi mici, cu bâte groase. Pitici bine intenţionaţi. Cântecele obscene. Mizerie. Portarul vigilent. Soarele care nu arde.

Satul uitat de lume. Câini. Gâşte. Zgomot care să estompeze sunetul gloanţelor. Care sună ca o cracă ruptă. Numai că un pic altfel. Nuntă interzisă. Meseni speriaţi. Perdele multe. Grele. Etanş. Fiecare cu pizda mă-sii.

Decembrie. Da, acela. Elicopterul salvator. Decolare în cerul alb-gri. Liniştea de după. Focul cu cravate. Cu poza cu onduleul lucios al dictatorului. Mă, v-am iubit ca o mamă. Ruşine! Târgovişte. Doi bătrâni căzuţi lângă un zid. Baticul într-o parte. Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale. Foarte bine. Poc! 

2009. Stockholm. Nobel pentru literatură. Herta Müller. Chip alb ca varul. Încadrat de bucle negre ca smoala. Zâmbet stingher. Nu ştiu ce să spun. Surprindere. Lăsaţi-mă să mă gândesc un pic. O să-mi închid telefoanele. Reveniţi peste două zile. Lăsaţi-mă să respir un pic. Nu mă hăituiţi. Nu fiţi vulpi. 

(Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, ed. Humanitas, 2009)