Nu prea îmi plac clişeele atunci când vine vorba despre autori. Însă trebuie să recunosc că uneori o prea mare admiraţie colectivă pentru vreun scriitor are darul de a mă inhiba. Când îi citesc o carte şi văd că nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ea, tind să mă autoblamez: fie n-am fost eu suficient de smart, fie n-a fost timpul potrivit, fie îmi era capul în altă parte ş.a.m.d. Adică mi-e cumva greu să spun: „dom’le, e un bullshit!„.
Dar, pentru că 2012 mi-a adus un oarecare curaj (aşa zic eu acum, cine ştie câte laşităţi o să-mi mai dea târcoale până în decembrie), o s-o zic răspicat: NU MI-A PLĂCUT Cartea de nisip a lui Borges. Reveniţi-vă din leşin şi o să-ncerc să vă explic de ce. În primul rând, n-am înţeles dorinţa autorului de a justifica (într-o manieră foarte… pop) stilistica volumului: „Povestirile sunt spuse simplu, deşi ele nu sunt deloc simple; pentru că nu există lucruri simple în univers; totul este complex. Eu le deghizez în povestiri simple.” Mi-ar fi plăcut ca autorul să aibă încredere în mine că pot detecta complexitatea unui mesaj într-o povestire scrisă simplu. Trecem peste.
În al doilea rând, cu toată tentativa de simplificare a mesajului, Borges nu reuşeşte aici să fie prietenos. Volumul e omogen, e adevărat, însă această omogenitate se naşte în vecinătatea unor texte care transmit mult mai puţin decât a intenţionat autorul lor. Se prea poate ca substratul nuvelelor să fi prins un cheag consistent în mintea scriitorului, atunci când acesta a făcut transferul dinspre concept către concretul imagistic, însă eu n-am resimţit suficient de tare concreteţea unei eventuale concluzii. Repet: pentru că ştiu că e vorba despre Borges, probabil că nu m-am raportat într-un mod adecvat la substanţa cărţii.
N-o să pot spune, fireşte, că nu mi-a plăcut nimic. Borges e un povestitor iscusit. Problema mea a fost aceea că de câte ori începeam o nouă povestire îmi propuneam să rămân atent şi captiv până la următoarea, însă nu ştiu ce duh al Crăciunului (probabil Grinch) îmi confisca plăcerea asta şi nu terminam ceea ce aveam de terminat fără un căscat prelung şi fără conştientizarea ideii că autorul m-a pierdut undeva pe drum. E un ermetism călduţ aici, asociat cu un elitism de viţă nouă, în bucăţi epice preteţioase, cu vag miros baroc. Adică nu pe gustul meu.
Unele povestiri m-au pus, totuşi, pe gânduri, fără ca prin asta să mi se pară că am atins un nivel nou al înţelepciunii (ar fi şi greu, sunt geniu din născare). Tema dublului, în povestirea Celălalt, e o metaforă care vine să sublinieze nu atât repetabilitatea păcătoasă a timpurilor, ci previzibilitatea şi liniştea regăsirii aproapelui, al celui-care-ne-seamănă. E vorba şi despre suspiciunea cu care întâmpinăm ineditul unor păţanii cotidiene, nelăsându-ne prea uşor convinşi de validitatea ontologică a întâlnirilor formatoare. Toate astea dintr-o vigilenţă prost canalizată, după capul meu. E lungă discuţia.
Mi-a plăcut mult Oglinda şi masca, pentru că pledează, cu o naivitate specifică geniilor, pentru reinstaurarea poeziei ca metodă sigură de măsurare a frumosului. Ştiu că sună aiurea, dar aşa este. Perfecţiunea unui mesaj poate conţine în ea atât de mult frumos, încât devine inutilizabilă de către (dacă nu chiar periculoasă pentru) cei din jur. E o sugestie platoniciană aici, care mi-a plăcut. Cuprinderea ideii într-o frază (sau, în cazul poveştii, într-un vers) poate produce efectul unei totale înstrăinări de lume, pentru că după ce ai avut acces la nemurire, nu mai vezi rostul scăldării în mediocritatea ciclică a zilelor. După ce guşti frumuseţea nu mai poţi trăi cu dezamăgirea pepetuă a mizeriei înconjurătoare. De aceea e periculoasă poezia în doze mici: pentru că dacă se înfăţişează în splendoarea ei doar unor iniţiaţi solitari, aceştia nu vor avea altă cale de salvare decât evadarea. Nu putem lucra decât cu o regretabilă dihotomie: fie pierim toţi, fie ne salvăm toţi prin cuvânt. Dar, cum lucrul acesta e utopic, ne rămâne să „fugim” de frumuseţe, pentru că ea este, conform lui Borges, un „dar neîngăduit oamenilor”.
Deci, nu a fost o carte care să mă impresioneze. Cu mici excepţii. Voiam mai mult. Maybe next time.
(Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, 144 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Cristina Hăulică şi Andrei Ionescu)
Cu cărţile pe faţă 