Posts Tagged ‘niculescu’

[text apărut în revista , nr.3/2012.]

În literatura română recentă, subiectul comunismului românesc pare a fi inepuizabil. Şi dacă la începutul anilor ’90 miza unor astfel de scrieri era pur terapeutică (a se vedea, de pildă, cărţile lui Paul Goma din acea perioadă, percutante şi sonore, dar irelevante din punct de vedere estetic), în ultima vreme întâlnim, nu fără bucurie sinceră, brodări pur literare în stofa unui trecut sumbru.

Aşa se prezintă şi volumul de povestiri al Veronicăi D. Niculescu, apărut la editura Casa de pariuri literare şi intitulat Roşu, roşu, catifea. Ce avem aici: 15 texte (plus o confesiune finală) independente (deşi străbătute, la răstimp, de câte un element ori personaj recognoscibil dintr-o poveste anterioară), sudate prin însăşi tema pe care o abordează: viaţa cotidiană în comunismul românesc. Este, probabil, cea mai surprinzătoare culegere de micro-nuvele din ultimii ani (aş spune că doar Mihai Mateiu, cu Oameni, apărut la aceeaşi editură, se mai ridică la acelaşi nivel). Scrisul autoarei te cucereşte de la primele pagini; există aici o precizie a metaforei şi un joc al cuvintelor care fac ca până şi cel mai anodin moment al zilei să se transforme într-un spectacol grandios. Sub pana scriitoarei, nicio activitate nu pare banală. Şi nu vorbesc despre vreo tentativă orgolioasă a autoarei de a “înfrumuseţa” artificial un trecut gri şi debusolant (aşa cum se întâmplă în proza marilor nostalgici, pentru care amintirea este mereu prilej de admiraţie nediferenţiată), ci de iscusinţa de a reda clipei strălucirea care a făcut-o unică. Veronica D. Niculescu reuşeşte toate acestea fie prin schimbări radicale de perspectivă narativă (în “Zei”, de exemplu, “povestitorul” nici măcar nu e o fiinţă umană), fie prin construirea unui univers arhetipal pornind de la un element oarecare (într-o altă povestire, personajul feminin e sfătuit să folosească o bucată de sfoară pentru a-şi crea, în vagon, un spaţiu al siguranţei necesare în lupta cu un mediu ostil şi sufocant), fie prin discretele accente de simbolism care construiesc metafore ale revoltei ineficiente (gospodina care găteşte un peşte cu aspect înfiorător şi pe care va fi nevoită să-l mănânce, în ciuda rezervelor) ori prin inserarea unor bucăţi de ludic şi comic amar în istorii de o tristeţe funciară (tentativa de avort folosindu-se un reşou, o cărămidă şi nişte oţet). Peste toate acestea se aşază regeşte stilul inconfundabil al autoarei: un amestec de fluenţă narativă şi frivolitate studiată, o perfectă siguranţă a creionării personajelor laolaltă cu evitarea milimetrică a melodramei facile, un apetit sănătos pentru introspecţie şi valorificarea acesteia în tablouri de o frumuseţe stranie.

Dacă vă întrebaţi de ce mai e necesară o carte care să ne povestească din nou prea-trăitul acelor ani, vă răspunde, în final, însăşi autoarea: pentru ca să nu uităm. “[…] Pentru asta se procedează la înălţatul ciobului de amintire înspre cer”.

(Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea, ed. Casa de pariuri literare, 2012)

Iar m-a pus dracu’ (cine altul?) să mă iau după toate însemnările leşinate ale duduilor blogăriţe. După ce am văzut nu una, ci două, trei, patru laude orgasmice la adresa cărţii ăsteia, mi-am zis să-i dau şi eu o şansă. Rău am făcut. Mda, trebuia să mă gândesc că dacă două fetişcane ameţite cad pe spate când citesc cartea asta şi mai şi scrie, pe coperta ei, că e „New York Times” bestseller, lucrul nu miroase a bine. Dar am citit-o.

Toată gama de clişee despre lumea islamică, despre dorinţa omului simplu de acolo de a fi bun, despre prietenia dintre un bogat şi-un sărman, o melodramă a pierderii şi-a regăsirii, acţiuni demne de filme proaste cu gangsteri, încrengături tâmpite între oameni, care nici nu bănuiau că-s rude şi că, în final, aproape că devin bunicii unul altuia ş.a.m.d., pe toate le găsiţi în „Vânătorii de zmeie”, cartea atât de lăudată a lui Khaled Hosseini.

Cum să spun? Nu mi-a plăcut. Începutul era promiţător, dar, când am bănuit ce va urma, m-a apucat subit greaţa. Cei doi prieteni din copilărie, Amir şi Hassan, provin din lumi diferite: Amir este fiul unui om înstărit, în timp ce Hassan este fiul slugii lor, Ali. Acţiunea se petrece în Afganistan, înainte şi după venirea ruşilor. Adică înainte şi după dezastrul care a mutilat o ţară – până atunci – paşnică. Hobby-ul copiilor este lupta cu zmeiele, un fel de tradiţie la care participă toată lumea şi în urma căreia învingătorul culege nu doar laurii unei victorii, ci şi foarte mult respect de sine. Găsim (se putea?, că doar e un roman hollywood-ian) conflictul psihologic între fiu şi tată, care pare a da mai multă atenţie şi a arăta mai multă apreciere lui Hassan decât lui Amir şi, prin urmare, provoacă mici drame existenţiale în sufletul bietului copil bogat care, deşi asistă la umilirea celui mai bun prieten de o gaşcă de derbedei (are loc un viol homosexual), nu reacţionează şi va avea de suferit o viaţă întreagă din cauza faptului că n-a putut aprecia prietenia lui Hassan etc. Înţelegeţi unde bat? Totul e previzibil şi, mai mult decât atât, acolo unde autorul simte că pierde teren în favoarea banalului, condimentează acţiunea cu întorsături de situaţie care te fac să râzi. Se pare că Hassan e fratele lui Amir, de fapt, pentru că tatăl lui Amir, Baba, a avut o relaţie pasageră cu mama lui, fugită-n lume. Amir emigrează în America, dar se va întoarce pentru some unfinished business. Descoperă că Hassan e mort şi decide să-l adopte pe fiul acestuia. Numai că asistaţi la un film prost de Hollywood: fiul lui Hassan e captiv într-un harem de băieţei condus de… de… (aud? altcineva?) de… aţi ghicit! Tocmai de violatorul lui Hassan! Ei, drăcie, nu v-aţi fi gândit la asta, nu? Nuuuu. Şi se bat, dom’le, ca-ntr-un joc video, cu ochi scoşi, cu fente de Bruce Lee reşapat. Şi Amir îl bate pe nemernic şi scapă în ultima fracţiune de secundă. Pfuai, nene! Şi dup-aia intervine partea grea a adopţiei, că e cu schepsis, nu se poate, legile-s legi etc. Cum adică vine americanu’ borât să ia pruncii afgani? Păi nu se poate. Dar pentru că Amir e un super hero şi umblă cu splina despicată ca să-şi facă dreptate, sunt speranţe. Şi credeţi că e cu happy end? Daaa, pentru că trebuie să mâncăm popcorn în timp ce vedem/citim şi n-am vrea să ne cadă greu la stomac.

Deci nu vă recomand. Decât dacă vi se face dor de „Die Hard” sau filmele diabetice de pe Hallmark. Cartea e o combinaţie între aceste două extreme. Păcat de autor. Condei are, se vede din modul în care descrie realităţi mai puţin rizibile ale Afganistanului şi din felul în care dospeşte povestea. Dacă ar fi făcut-o credibilă, putea fi o carte frumoasă şi înduioşătoare. Dar lui i-a trebuit să aşeze o carpetă peste un tablou promiţător. Şi să pună vreo două bombe dedesubt, ca să se prindă lumea că povestea are şi coaie.

Aproape bullshit, cum vă spuneam.

(Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, ed. Niculescu, 2011, trad. de Mihaela S Oprea-Anton)