Posts Tagged ‘nemira’

Ceea ce scrie Nicolae Manolescu în Istoria… sa, referitor la literatura poliţistă şi de suspans, e uşor descumpănitor. Ideea de bază a fragmentului cu pricina (pentru că despre un fragment vorbim, criticul literar fiind ferm convins că, din punctul de vedere al valorii literare, această nişă este inexistentă) este aceea a unui paradox: cum de nu avem mai mulţi scriitori (se subînţelege: buni) de cărţi de acest gen, din moment ce aşteptările publicului sunt mari (supoziţie bazată pe observarea succesului de care se bucură, în România, ecranizările unor romane ale Agathei Christie ori serialele tv de gen)? Cred că Manolescu porneşte de la o eronată percepţie estetică asupra acestui gen de literatură. Şi o spun şi de ce: după părerea criticului, Rodica Ojog-Braşoveanu este nulă din punct de vedere literar. Citindu-i „Moartea semnează indescifrabil”, am rămas cu impresia că lucrurile nu stau tocmai aşa.

*continuarea textului, pe , cu un clic aici.

(Rodica Ojog-Braşoveanu, Moartea semnează indescifrabil, ed. Nemira, 2011)

Pentru mine, întâlnirea cu o carte a lui Stephen King are ceva din emoţia cu care priveşti un nefericit dispus să-şi rişte viaţa la un joc de genul ruletei ruseşti. Poate sună ciudat, însă eu sunt genul de cititor care nu cade pe spate la o carte doar pentru faptul că autorul acesteia ar fi cel mai tare pe felia lui. Încerc să mă „resetez” în faţa fiecărui volum pe care-l deschid, de parcă nici nu m-ar interesa sub semnătura cui a apărut. În faţa unei cărţi noi sunt un om liber. Şi privilegiul ăsta nu mi-l poate lua nimeni.

De data aceasta, totuşi, vigilenţa mea a părut să piardă din intensitate după primele pagini ale romanului. „Dolores Claiborne” este o carte atât de bine scrisă şi atât de armonios construită, încât după lectura ei nu prea ai ce reproşuri să-i faci. Eu, cârcotaş din fire şi cititor foarte exigent, am o singură obiecţie de adus. Dar despre asta, mai târziu.

Continuarea, pe suspans.ro.

(Stephen King, Dolores Claiborne, 240 p., ed. Nemira, 2009, trad. de Carmen Toader)

…sau Dick Tracy, dacă vi se pare mai şic. Cam aşa „arată” romanul lui Raymond Chandler, „Adio, iubito!”. Nu e uşor lucru să îmbraci în haine clasice o poveste din această categorie. Lui Raymond Chandler i-a reuşit. Detectivul Philip Marlowe are o eleganţă aparte atât în stilul de viaţă pe care şi l-a ales (chiar dacă e presărat cu unele excese), cât şi în iscusinţa de a ieşi abil din toate situaţiile problematice.

Raymond Chandler e considerat unul dintre cei mai buni scriitori de romane poliţiste ai secolului XX. Încadrarea aceasta n-are absolut nicio relevanţă pentru iubitorii genului, care sunt oricum greu de dus cu zăhărelul atunci când vine vorba despre literatura de suspans. Numele autorului nu e, în sine, o garanţie a succesului cărţii. Asta cu atât mai mult cu cât literatura poliţistă nu se reduce la calofilie şi la stârnirea facilă a unor emoţii primare, aşa cum o face, de exemplu, literatura soft ori cea de consum. Unicitatea lui Raymond Chandler stă, paradoxal, mai degrabă în „clasicismul” acţiunii decât în reinventarea genului.

Citiţi mai departe recenzia pe site-ul revistei suspans.ro, dând clic aici.

(Raymond Chandler, Adio, iubito!, 290 p., ed. Nemira 2010, trad. de Mircea Pricăjan)

Nu mă entuziasmez uşor în faţa literaturii horror, SF ori fantasy, pentru că mi se pare că, aici, libertatea autorului e atât de mare (nu trebuie să ţină cont nici măcar de legile fizicii, dacă n-are chef…), încât lipsa de previzibilitate a acţiunii poate fi deturnată în orice direcţie, ducând, deseori, la crearea artificială ori bruscă a unor situaţii menite să-ţi provoace fie fiori de groază, fie stări de nelinişte.

De aceea, n-am crezut că „Duma Key” îmi va plăcea prea mult. Adevărul este că, de multe ori, mă incită tomurile groase şi că terminarea unei astfel de cărţi (peste 600 de pagini) se constituie, pentru mine, într-o izbândă. Ambiţia a fost cu atât mai mare aici cu cât, repet, nu sunt un mare fan al literaturii de acest fel (dintr-o naivă, probabil, ignoranţă. În afară de H.G. Wells cu al său „Om invizibil”, nu ştiu să mai fi trecut prin vreun autor de felul ăsta, dacă nu-i includem aici pe Huxley ori Orwell…) Dincolo de povestea în sine, ceea ce face din „Duma Key” a lui Stephen King o carte bună este şi construcţia sub formă de  puzzle a acesteia. Asişti, neputincios, la derularea unor detalii cu care nu ştii exact ce să faci. Însă totul prinde un contur coerent pe măsură ce te apropii de finalul cărţii, unde suspansul e dozat cu meticulozitatea specifică lui King.

Edgar Freemantle, om de succes în industria imobiliară, suferă un grav accident, în urma căruia rămâne fără braţul drept. Mutilarea fizică are repercusiuni şi asupra sănătăţii mintale a victimei, care e cuprinsă de episoade brutale de violenţă domestică, având-o ca ţintă pe soţia sa, Pam. La sugestia unui psihiatru, decide să-şi schimbe radical viaţa, într-o încercare de a restabili ordinea pierdută. Pentru aceasta, se mută pe Duma Key, la capătul mării, unde va descoperi, cu timpul, că o catastrofă poate funcţiona compensatoriu: lipsirea de un braţ îţi poate aduce, ca bonus, un talent nebănuit. Edgar Freemantle se apucă de pictat. De aici încolo, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Ceea ce părea iniţial un dar divin se dovedeşte a fi un blestem pentru cel care, din cauza forţei magice a pictrurilor sale, va provoca, involuntar, un lung şir de catastrofe celor dragi. Nu voi spune ce se întâmplă, va trebui s-o descoperiţi singuri, dacă veţi avea curiozitatea să citiţi cartea.

Ceea ce pot să spun, în schimb, este că pentru mine cartea a reprezentat o surpriză plăcută. Pentru că mi se întâmplă destul de rar să mă apropii de o carte cu sfială şi să descopăr că ar fi trebuit, poate, s-o fac mai demult. Recunosc, totuşi, că e genul de carte care te „vrăjeşte” doar atâta vreme cât o citeşti. În momentul în care închizi cartea, revenirea cu picioarele pe pământ e atât de brutală încât pare că n-ai fost plecat, de fapt, nicărieri. Nimic nu trece dincolo de pagină. E o sărbătoare a orelor pe care le petreci citind pur şi simplu cartea. Şi atât. Însă pentru plăcerea cu care se citeşlte acest roman şi pentru curiozitatea pe care ţi-o provoacă, îl recomand tuturor cititorilor de literatură mainstream care vor să vadă şi altceva. O linişte a apelor, tulburată de cine nici nu te aştepţi…

(Stephen King, Duma Key, 626 p., ed. Nemira, 2008, trad. de Mircea Pricăjan)

M-am apucat de Stephen King cu o oarecare sfială, care n-a fost provocată de ideea că mă întâlneam cu unul dintre cel mai bine vânduţi autori contemporani, ci mai ales de persistenţa unei anumite prejudecăţi, conform căreia tot ceea ce ţine de zona SF, fantasy, horror se află, oarecum, într-o „margine” a literaturii.

De aceea, prima carte scrisă de King pe care am ales s-o citesc este „Misterul regelui. Despre scris”, care nu e un roman propriu-zis, nici carte de memorii (deşi seamănă cu aşa ceva), ci o incursiune sinceră şi deschisă în lumea creaţiei autorului.

Mi-a plăcut mult partea de CV deşi, aşa cum spuneam cuiva, unele referiri prea dese la visul american (puştanul nedisciplinat şi obrăznicuţ care ajunge star) mi se par, deja, obositoare. Stephen King a avut ceea ce aş numi an ordinary american life, ce s-ar traduce prin: copilărie zbuciumată, tinereţe alimentată cu alcool şi droguri (autorul ne şi spune, la un moment dat, că a trebuit să-şi scrie una dintre cărţi avându-şi nasul înfundat cu bucăţi de vată, ca să oprească sângerarea provocată de prizarea cocainei), o căsnicie fericită, construită cu o veche prietenă şi confident de nădejde (cititorul său ideal, după propriile-i mărturisiri).

„Trusa cu scule”, partea care vorbeşte direct despre meşteşugul scrisului, mi s-a părut foarte… hmmm… didactică, însă nu într-un mod supărător. Stephen King are virtuţi certe de pedagog. Ţi-l şi imaginezi, într-o cămaşă cadrilată şi jeanşi, aşezat neglijent pe un colţ de catedră, vorbindu-ţi şi fermecându-te totodată. Nu există secrete, ne spune maestrul. Există doar multă muncă (scris şi citit), la care se adaugă o anumită acuitate a simţurilor, atât de necesară ca să prinzi poveştile care se desfăşoară chiar sub ochii tăi. O simplă plimbare, contemplarea unui fapt banal pot să formeze anumite conexiuni în capul tău, capabile să creeze povestea. Alte regului ale inspiraţiei nu sunt.

Există şi multe ghidări de ordin metodologic. Ni se şi dă o mostră de scriere,, după care ne este prezentată aceeaşi schiţă, modificată (ce va deveni, ulterior, scenariul filmului 1408), tocmai în ideea de a observa că este necesar să treci prin text de cel puţin 2 ori (King recomandă 3 revizuiri) înainte să-i dai drumul în lume. Chestiunile subiective, care ţin exclusiv de gustul literar al autorului, trebuie luate cu precauţie. Adică: înţeleg că o supraîncărcare a textului cu fraze şi explicaţii inutile e nefericită, dar nu sunt pe deplin de acord cu ceea ce aş numi dezbrăcarea textului de metaforă. Stephen King n-are timp de adverbe, spre pildă. Tot ce este în plus faţă de scheletul textului trebuie, în viziunea lui, eliminat. Lucru ciudat, având în vedere că majoritatea cărţilor lui depăşesc binişor 5-600 de pagini… E un fel de utilitarism literar aici; literatura e înţeleasă ca remediu imediat, ca refugiu instantaneu, ca vindecare urgentă. Nu bombă cu efect întârziat, ci scânteie.

Partea ultimă a cărţii vorbeşte despre accidentul pe care King l-a suferit chiar în timp ce scria cartea de faţă. Sunt pagini cinematografice, în care te simţi, cumva, ca într-un serial de televiziune gen „E.R.”… Există şi aici suspans, culoare, dramatism. Ceea ce nu e puţin lucru.

Motivul pentru care mi-au trebuit mai multe zile să citesc cartea n-are de-a face cu volumul în sine. Pur şi simplu s-a nimerit să fie o săptămână mai grea. Şi zic asta ca să nu se înţeleagă că „Despre scris” nu mi-a făcut plăcere. Dimpotrivă. Şi cred cu tărie că lucrul ăsta se datorează şi traducerii lui Mircea Pricăjan (bravos, amigo!), care reuşeşte aici să treacă dincolo de barierele lingvistice şi să transforme în lecţie românească un curs american despre scris. E nevoie de o anumită inventivitate aici, dar mai ales de o con-simţire cu stilul autorului, pe care M.P. l-a exersat deja cu asupra de măsură… Deci, congrats!

Dacă, însă, am vorbit despre gusturile literare ale autorului, aici s-ar putea să am oarecare obiecţii. Înţeleg să-ţi placă William Golding ori Ian McEwan, dar să-l numeşti pe Nelson DeMille un „mare scriitor” mi se pare cam mult… În orice caz, cartea de faţă a fost suficient de plăcută ca să nu-mi pară rău că am citit-o şi îndeajuns de interesantă ca să mă facă, pe mai departe, curios în ceea ce priveşte scrierile lui Stephen King. Ceea ce e, cred, rostul oricărei cărţi de pe lumea asta. Aşa că, yay!

(Stephen King, Misterul regelui. Despre scris, 288 p., ed. Nemira, 2007)