Am observat că, treptat, cărţile lui Gabriel Liiceanu devin tot mai sumbre pe măsură ce trece timpul. Şi scriitura capătă tot mai dese accente personale. Nu puţini au fost aceia care s-au arătat contrariaţi de mărturisirile deloc pudice din Scrisori către fiul meu. Aceiaşi cititori vor avea, în schimb, plăcerea descoperirii unei cărţi cu adevărat frumoase.
Întâlnire cu un necunoscut are de toate. Şi e normal să fie aşa, din moment ce în paginile ei se croieşte, pe nesimţite, destinul unui om mereu scindat între datoria pe care o simte faţă de contemporanii săi (în desele ipostaze pe care le-a încercat de-a lungul vieţii: scriitor, editor, filosof, voce publică, profesor etc.) şi descoperirea uimitoare a eului, care nu întotdeauna (sau rareori) consună cu imaginea proiectată în exterior. Ceea ce reuşeşte Gabriel Liiceanu în această carte este să-şi creioneze, cu acribia oricărui întemeietor de sistem, conturul. Aparentul haos al ideilor, al amintirilor ori al senzaţiilor descrise dă o imagine de ansamblu asupra vieţii înseşi, trăită frenetic nu după o schemă prestabilită (deşi ne-ar plăcea la nebunie lucrul ăsta), ci în inerţia misterioasă a fiecărei zile, în matca unei kinezii aiuritoare. De aici impresia de dezordine, de rest, de dislocare perpetuă.
Cartea e construită după o reţetă simplă: fără capitole, fără titluri, fără prefeţe ori postfeţe. Succesiunea fragmentelor nu pare să urmeze o logică anume, ci să dea dovada unei minţi în continuu balans, a unei conştiinţe într-o eternă dispoziţie angajantă. Multitudinea temelor abordate subliniază acest fapt: autorul vorbeşte atât despre relaţia cu familia sa, cât şi despre marasmul moral creat de comunism şi lăsat de acesta, purulent, în urmă, despre viaţa printre cărţi, despre diferenţa esenţială între „tată” şi „părinte”, despre Noica şi Ionescu, despre „Ierunci” şi Păunescu, despre micile defecte care-l fac pe sobrul Liiceanu să pară unul dintre noi, despre spaimele şi fricile acestuia, despre raporturile sale cu fericirea şi cu moartea ş.a.m.d.
Nici redundanţa, ca o caracteristică a acestui tip de scriere „cotidiană”, nesistematizată, nu lipseşte din unele pasaje ale cărţii. Liiceanu ne spune, uneori, acelaşi lucru, cu alte cuvinte, la doar câteva pagini distanţă. De exemplu, nu există nicio diferenţă esenţială de mesaj între următoarele două fragmente: „Niciun succes nu te poate sminti, atâta vreme cât păstrezi intactă conştiinţa insuficienţei tale.” (p.38); „De câte ori cineva te laudă, te simţi impostor. Şi asta pentru că, fiind singurul care-ţi vezi fapta de dinăuntru, îi ştii neîmplinirea”. (p.76).
Tendinţa lui Liiceanu de a se autodezvălui e atât de puternică, încât până şi micile apucături maniacale ne sunt redate cu un firesc de neegalat. Autorul ne povesteşte cum îl enervează că nu întotdeauna găseşte „sincronia perfectă” la micul dejun (însemnând dorinţa de a termina ultima bucată de pâine deodată cu ultima înghiţitură de suc şi de cafea, fără a rămâne nimic după ce unul dintre aceste alimente se va terminat – p.213), precum şi obsesia de a egala, ca durată, operaţiunea bărbieritului cu aceea a prăjitului pâinii în toaster (p.306). Naturaleţea unor astfel de confesiuni face din cartea lui Liiceanu o mărturie vie, dincolo de sobrietatea stilistică a scriiturii. Pentru că, s-o spunem deschis, Liiceanu e un estet al frazei, dar şi un bun conducător al cititorului, care se simte captiv în lumea filosofului. Eu, cel puţin, n-am putut lăsa cartea din mână până nu am epuizat-o. Iar acum stă, inertă şi cu paginile obosite, pe masă, fără să mai scoată un singur cuvânt.
N-aş vrea să spun că am detectat şi mici accese megalomanice, pentru că, oricum, acestea pălesc în comparaţie cu frumuseţea intenţiilor autorului. N-am vrut să cred, de pildă, că Liiceanu sugerează că Noica a devenit celebru (sau, oricum, cunoscut publicului larg, dincolo de acela de „nişă”) graţie Jurnalului de la Păltiniş („Ca legendă şi <bun public>, Păltinişul şi ilustrul său locuitor au fost inventate de Jurnalul de la Păltiniş. Fără el, Noica ar fi fost o figură impozantă a istoriei filozofiei româneşti, dar nicidecum un personaj istoric ridicat la rang de simbol”- p.79). Refuz să cred într-un asemenea scenariu, pentru că asta ar însemna să admit că în conştiinţa românească valorile nu se pot desprinde singure din marea massă a anonimului generalizat, ci doar prin mijlocitori „calificaţi”. Ar fi echivalentul recunoaşterii unui handicap al selecţiei la nivelul unui întreg popor. Sigur, nu neg că Jurnalul de la Păltiniş are meritele sale în popularizarea mitului lui Noica, însă la fel de mult vreau să cred că simbolul Noica ar fi izbucnit la fel de viu şi de viguros, după ani şi ani, şi fără acest mic exerciţiu de publicitate.
În rest, cartea este de o rară frumuseţe. Stilul autorului de a pune în pagină nebuloasa, nedumerirea şi disperarea este motivul principal pentru care această carte merită citită. Referindu-se chiar la stil, Liiceanu vorbeşte despre nesăbuinţa unui Al. Paleologu de a reproşa operei cioraniene că, dincolo de „stil”, nu transmite nimic, banalul absolut al ideilor fiind copleşitor. Or, ne spune Liiceanu, tocmai în stil stă marea artă a scrisului; important, la un roman, nu e povestea în sine, ci modalitatea prin care ea este adusă la cunoştinţa cititorului, invenţiile stilistice prin care ea poate fi absorbită de cel care o parcurge.
De ce am zis că asta e „ultima carte”? Pentru că, judecând după densitatea trăirilor puse în pagină, după policromia fertilă a gândului şi multitudinea dubiilor exprimate de-a lungul unei întregi vieţi, nu cred că se mai poate spune ceva. Liiceanu însuşi îşi încheie cartea cu următoarele cuvinte: „Notând ba una, ba alta, mi-am <devorat> toată viaţa. A venit momentul să mă opresc”. Sper, totuşi, ca autorul să se răzgândească.
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, 372 p., ed. Humanitas, 2010)
Cu cărţile pe faţă 