Posts Tagged ‘nebunie’

Da, iar mi s-a întâmplat. De data asta cu un bărbat, că ultima oară m-am îndrăgostit de Iris Murdoch (şi încă nu mi-a trecut complet). Deci omu’ ăsta, Eugenides (am căutat pe iutub şi pe gugăl să văd cum i se pronunţă numele, acuma m-am lămurit, dar nu vă spun, ca să vă chinuiţi olecuţă), e un scriitor american. Banal, nu? Ei bine, nu! E un scriitor excepţional, din categoria ălora care te smulg iresponsabil din programul tău zilnic, te trântesc în fotoliu şi nu te mai lasă să te ridici decât dacă-i musai să micţionezi (ca să nu zic mai urât, că iar mă urechează doamnele care nu pot să creadă că un cronicar literar la reviste serioase poate vorbi ca un vizitiu nemulţumit de emanaţiile dosului calului).

Intriga matrimonială e un roman care urmăreşte destinele a trei tineri, colegi de… universitate. Madeleine e personajul principal, o fată din ceea ce se cheamă o familie bună, care are relaţii de prietenie sau uneori mai mult decât atât cu Mitchell (un tip foarte classy, în sensul ăla postmodern al termenului, nu-mi cereţi să detaliez), cât şi cu Leonard (student strălucit la Biologie, dar cu grave probleme psihice). Mitchell va călători mult, împreună cu un prieten, parcă pentru a-şi scoate din minte experienţele din colegiu, Leonard va fi cel care se agaţă cu disperare de confecţionarea unui spaţiu de linişte, trăgând-o în această cursă chiar pe Madeleine, ajunsă în situaţia de a-şi pune viaţa on hold ca să aibă grijă de bărbatul bolnav pe care-l iubeşte. Iar am senzaţia aia: că, povestindu-vă, fac o mare nedreptate cărţii. Eugenides e un fantastic creator de atmosferă. Şi nu doar atât. Mi se pare că talentul lui enorm constă în faptul că reuşeşte să te facă părtaş la acţiune. Eu n-am mai păţit aşa ceva de foarte multă vreme, şi anume să mă trezesc mai devreme cu o oră ca să mai pot citi câteva pagini.

Cea mai mişto parte a volumului e aceea care descrie, într-un mod halucinant de veridic şi absolutely shocking, evoluţia bolii lui Leonard, de la apatia nevinovată iniţială, până la internarea la sanatoriu, evadările bahice, fuga, violenţa domestică, discuţiile filosofice despre tot şi toate, inapetenţa pentru viaţa de cuplu, relaţionările cu semenii, transformarea trupului în uma tratamentului cu litiu. Sunt, probabil, cele mai reuşite pagini despre nebunie pe care le-am citit vreodată.

Jeffrey Eugenides pare un arhitec scrupulos, care aşază unul peste altul, tacticos, straturi ale acţiunii, astfel încât să nu te plictiseşti niciodată. E un lucru ciudat, pentru că, dacă deschizi cartea la întâmplare, nu-ţi dai seama că te afli în prezenţa unei bijuterii. Intriga creşte din aproape-nimic; povestea creşte din propria desfăşurare, într-un stil care-l face pe autorul american un virtuoz al manipulării: nici nu-ţi mai dai seama de câte ore zaci ca o legumă, cu cartea în braţe. Mare lucru.

Sunt complet knocked down. N-am mai văzut aşa ceva de multă vreme. Jeffrey Eugenides, bravo, băiete! Mă declar fan. M-am şi apucat, degrabă, de Middlesex, romanul lui recompensat cu un Pulitzer. Şi sunt la fel de entuziasmat. Deocamdată. Aşa că o să mă iertaţi dacă nu vă spun chestii în detaliu despre Intriga matrimonială. Vă dau cuvântul meu că vă va plăcea. Dacă mă înşel, vă dau eu banii înapoi. 🙂

(Jeffrey Eugenides, Intriga matrimonială, 456 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Dana Crăciun)

Eu v-am spus că, de la o vreme încoace, m-am dilit. Adică îmi place să citesc teatru. Nu ştiu de ce nu mă duc să-l văd, c-ar fi mai simplu şi, cred, mai util.

Ah, dar staţi! În cazul de faţă, sigur e mai ok să citesc piesele decât să mă duc să le văd jucate. Pentru că trebuie să trec graniţa ca să le văd puse în scenă. Prin „bunăvoinţa” distinsei Marie-France Ionesco, piesele de teatru ale tatălui ei, Eugen Ionescu, nu mai pot fi jucate în limba română. De ce? Dumnezeu ştie. Nu ştiu dacă a revenit asupra acestei stupide decizii care m-a uimit acum ceva vreme. Eh, nu e chiar atât de drastic. Din câte ştiu, piesele lui Ionesco s-au mai jucat la noi, dar în franceză. Ca să-nţeleagă şi ăla din Caracal despre ce e vorba în frază…

Ăsta e punctul cel mai greu: să spui despre ce e vorba. Piesele astea fac parte, după capul meu, din genul ăla de literatură care trebuie mai întâi simţit şi abia mai apoi înţeles. Şi-mi face mare plăcere, atunci când un ins mai necitit mă întreabă „despre ce e” cartea aia pe care o am în mâini, să-i zic, fără să mint, „habar n-am! Da’-i aşa de mişto…”. Cam asta e reacţia pe care am avut-o.  Plus hohote de râs.

„Cântăreaţa cheală”. Hmm. N-apare în piesă decât amintită în treacăt; ni se spune că-şi poartă frizura la fel. Lol. Familiile care se vizitează îşi încrucişează replicile de atâtea ori încât ameţeşti. „Lecţia” e dramă. Profesorul nu se mai poate abţine şi face ce trebuie să facă orice dascăl unui elev care nu prinde din prima schepsisul cursului: îl omoară. Ce atâta delicateţe, ce atâtea curricula, ce political correctness şi drepturile elevului? Poc! Lol again. „Scaunele” sunt cuminţi. Numai zumzetul vizitatorilor invizibili le tulbură. Asta e piesa cea mai tare. Bătrânii ăia care sar pe geam în şuşotelile celor care şi-au aşezat dosul pe scaune sunt geniali. Şi bolnavi deopotrivă. Şi politicoşi. Şi suspicioşi. Şi de toate. Ca noi toţi. 

E o lume nebună în scriitura lui Ionesco. Numai că aici niciodată nebuniile nu par întâmplătoare. Nu caut să mă dau rotund şi să spun că am înţeles toate nuanţele şi dedesubturile. Ci că te însoţeşte permanent senzaţia că aşa trebuie să fie. Până şi replicile aparent idioate vin firesc în piesele astea. Adică nu-i ca la Urmuz. Şi nici iarna nu-i ca vara. Ah, ce personaj mişto ionescian ar fi ieşit din ăsta ultimu’!

(Eugene Ionesco, Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele, Regele moare , 240 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Vlad Russo şi Vlad Zografi)

Am spus la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, că intenţionez să mă specializez în literatura feminină de secol XX. Însă amatorismul meu în materie e uşor detectabil dacă mă gândesc că, deocamdată, n-am citit-o pe Virginia Woolf, care e mama lor… Sau nu e?

Clopotul de sticlă al Sylviei Plath, din punctul meu de vedere, dobândeşte subit valoarea literară a confesiunii lipsită de ficţiune numai dacă povestea eroinei (Esther) se confundă cu destinul tragic al autoarei. Altfel, ar fi o simplă carte despre depresie şi despre iluzia permanentă a învingerii ei. Citindu-i însă şi biografia, constaţi că Esther e una şi aceeaşi persoană (na, argoul juridic…) cu poeta americană Sylvia Plath, măcinată de boală într-o asemenea măsură încât nici măcar luciditatea ascuţită a minţii ei nu poate decât să conştientizeze adâncimile depresiei. Mintea nu poate lupta cu propriii demoni; poate, eventual, să-i domine temporar, dar ineficient.

Esther, la fel ca S.P., câştigă un concurs al unei reviste de modă, în urma căruia are privilegiul de a locui în New York pentru câteva săptămâni, loc al decadenţei, al vieţii de noapte, al lipsei scrupulelor, cu atât mai vivante cu cât personajul principal suferă de un provincialism cronic. Izbirea violentă de experienţele din The Big Apple, combinată cu o maladivă reconsiderare a calităţilor proprii şi cu o deficitară încredere în sine, o aduc pe Esther în pragul nebuniei. Un pas mai lipseşte până la schimbarea totală a cotidianului. Esther va fi internată într-un azil, i se vor administra calmante, va fi supusă terapiei cu şocuri electrice, în intenţia (uşor ridicolă în viziunea personajului principal) unei vindecări miraculoase.

Nu lipsesc nici personajele secundare, care întregesc un tablou al macro-nebuniei mijlocului de secol 20. Femei obsedate de ascensiunea socială, bărbaţi captivi în virilitatea lor dovedibilă oricând şi oriunde, părinţi absenţi ori prietene inutile (Joan, care, la rândul ei, se sinucide), un amic din tinereţe şi pseudo-iubit (Buddy Willard) care e mai preocupat de a-şi confirma perpetuu nevinovăţia în raport cu femeile pe care le aduce la exasperare decât de sănătatea mentală a acestora etc.

Finalul romanului e deschis. Însă numai aparent. Lui Esther, externată din azil, i se cere să vină la o ultimă consultare cu medicii psihiatri, pentru a vedea dacă însănătoşirea e reală au ba. Sfârşitul cărţii ne-o prezintă pe Esther păşind stânjenită în camera unde urma să aibă loc consultaţia. Nu ştim, aşadar, dacă i se dă undă verde. Din biografia autoarei ştim, însă, că finalul nu e aici, deşi e dureros de aproape. Sylvia Plath iese din azil, publică romanul Clopotul de sticlă la începutul anului 1963, iar la 11 februarie al aceluiaşi an se sinucide.

(Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, ed. Polirom, 2003)