Posts Tagged ‘murdoch’

Cu cartea asta se încheie lungul şir al cărţilor lui Iris Murdoch (11 la număr) pe care le-am avut în casă şi pe care, fără excepţie, le-am citit. Dovadă stă lista volumelor citite, unde le puteţi găsi pe toate. Aşadar, am terminat o etapă. Ştiu că mai există în româneşte tradusă şi Prins în mreje, însă, nefiind  reeditată de Polirom, aş găsi-o doar pe la anticariate. La acelea la care am fost n-am avut sorţi de izbândă. Nu-i nimic. Probabil nici n-aş mai putea să citesc ceva scris de Dame Murdoch. Îmi place în continuare, dar m-am plictisit. E ca o relaţie între un bărbat şi-o femeie: ai fluturi în stomac la început, ţi se pare că sexul e fantastic (the best you had! ), dar după 11 cărţi (sic!) deja începi să te saturi. Lucrurile se răresc, nu mai există spontaneitate, totul e întrucâtva previzibil. Mă opresc, că deja mi se pare că vorbesc despre cu totul altceva. 🙂

Ucenicul cel bun, citită în ultima săptămână, urmează îndeaproape reţeta patentată de Iris Murdoch: un tânăr, Edward, care-şi ucide din neatenţie prietenul cel mai bun (de care-l leagă, cum altfel?, şi nişte pulsiuni homosexuale), drogându-l pe ascuns. Urmează remuşcările, încercarea de a găsi confort la tatăl lui pe care abia îl cunoaşte (Jesse Baltram, un pictor bătrân, fost mare crai). Ajunge la locuinţa acestuia (nu ştiu de ce, în romanele lui Murdoch, există mereu câte un personaj care locuieşte în nişte tărâmuri aproape mitice ori mistice, departe de civilizaţie, cu marea la picioare, cu rude care par desprinse din filmele cu bolnavi psihic), unde îl găseşte decrepit, ţinut ostatic de soţia lui, Mama May, şi cele două fiice: Bettina şi Ilona. Bătrânul n-are voie să iasă din cameră, nu pare conştient de ce se întâmplă şi totul e învăluit într-un mister lugubru. Ajutat, fireşte, şi de decorul gotic al poveştii. Asta e o parte a romanului. Îl avem apoi pe tatăl vitreg la lui Edward, Harry, care se încurcă sentimental cu Midge, nevasta psihologului Thomas. Harry mai are un fiu, Stuart, care vrea să-şi ia viaţa în mâini şi să predice religia tuturor necredincioşilor (o pasă mistică de asemenea găsibilă destul de des în romanele lui Murdoch); Meredith, fiul lui Midge şi Thomas, care-şi surprinde mama în adulter, dar nu spune o vorbă; mai sunt personaje secundare, care conferă volum romanului, fără a fi prea importante în derularea poveştii. Complicat. Structura e arborescentă: se pleacă de la o dilemă morală; se încearcă rezolvarea ei pe calea psihologic-facilă a reîntregirii familiei; lucrul eşuează, întrucât Jesse e irecuperabil, astfel încât Edward nu-şi găseşte sprijinul în figura paternă pe care a căutat-o cu disperare. Mai mult decât atât: Jesse moare înecat (probabil că într-una din desele lui escapade în jurul castelului, din neatenţie, cade în râu); îl găseşte Edward, căruia i se adaugă, deci, şi povara grea de a fi a martorul morţii propriului tată. Mama prietenului său, pe care l-a ucis din neatenţie, Mark, îi trimite o serie de scrisori furibunde, care îi cresc anxietatea şi tendinţele de autoflagelare. Conflictul extern e mocnit; cel interior, în schimb, e într-o gradaţie continuă şi sfâşietoare. Finalul romanului aduce un fel de reconciliere tardivă şi fragilă, însă suficientă pentru ca protagoniştii să-şi dorească să ia totul de la zero. Cu mâna pe inimă spun, totuşi, că n-am înţeles semnificaţia titlului. Bănuiesc că Edward ar fi ucenicul cel bun, dar al cui şi cu ce scop, ei bine, lucrul ăsta a rămas un mister total.

Stufos, scris cu o dezordine conceptuală dezarmantă, însă cu atât mai veridică, Ucenicul cel bun e un roman citibil doar pentru cei care sunt deja familiarizaţi cu stilul lui Murdoch. Pentru un neofit, cred că şocul ar fi prea mare, iar plăcerea lecturii – foarte greu truvabilă. Încercaţi, aşadar, pe proprie răspundere.

(Iris Murdoch, Ucenicul cel bun, 648 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Anca Dan)

Am fost puţin dezamăgit de acest roman al lui Iris Murdoch. E a zecea carte pe care i-o citesc autoarei birtanice (pe care o ador de când am descoperit Castelul de nisip), după cum lesne se poate observa consultând această listă. M-am îndreptat curios către Dilema lui Jackson, mai ales pentru că, după ştiinţa mea, e ultima carte a autoarei, scrisă într-o perioadă când, probabil, semnele Alzheimerului care o va doborî 4 ani mai târziu începeau să apară.

Şi zău că n-aş vrea să pun pe seama bolii impresia de împrăştiere pe care mi-a oferit-o citirea cărţii. Romanul e dezlânat, plot-ul imperfect nuanţat (ceea ce nu e deloc stilul lui Murdoch), personajele par decupate din contexte izolate, fără firele nevăzute şi ciudate cu care ne-a obişnuit autoarea în alte cărţi. Ştim doar că se pregăteşte nunta lui Edward cu Marian, supervizată de Benet (arhetipul personajului, atât de prezent în opera lui Murdoch, a cărui principală atribuţie este de a ordona vieţile celorlalţi, aşezându-le într-o rigurozitate care să-i asigure lui liniştea necesară). Nuntă care nu mai are loc, pentru că Marian dispare în preziua evenimentului. De aici încolo, lucrurile o iau razna.

Personaje care se decid să se căsătorească între ele, fără ca cititorul să fie pus în temă în legătură cu existenţa vreunei legături anterioare a acestora, scrisori inexplicabile, un personaj dubios – Jackson, a cărui „dilemă” n-am înţeles-o nici după întoarcerea ultimei file, micro-poveşti gay fără nicio finalitate (Tuan şi Owen se sărută pe la începutul romanului şi… cam atât, nimic nu se mai petrece după aceea, deşi cei doi fac parte integrantă din acest peisaj britanic middle-class), aventuri superficiale, adâncimi psihologice slab creionate (deşi Iris Murdoch e expertă în aşa ceva) ş.a.m.d. Deci, nu.

Am priceput doar că Jackson, valetul lui Benet, e genul acela de personaj care întruchipează bunătatea gratuită. E mereu disponibil, sare în ajutorul tuturor, solicitudinea fiindu-i a doua natură. El este cel care descurcă oarecum iţele întregii poveşti, cu riscul de a-şi pierde slujba (nu mă-ntrebaţi de ce, cred că nici Benet nu ştie exact de ce a vrut să se descotorosească de el când a aflat că vrea să-i ajute pe ceilalţi). Şi poate că dilema lui e aceea a omului care are de ales între a-şi sacrifica bunăstarea în virtutea semenilor şi a rămâne pe mai departe comod, în timp ce lumea din jurul tău se prăbuşeşte. Dar asta nu e nicio dilemă, after all. Adică nu e cu nimic deosebită de alte altor şi altor personaje, murdochiene sau nu.

So, sorry Iris! Îmi placi enorm, dar romanul ăsta e pur şi simplu dezamăgitor. Başca prost tradus. Aşa că o să adaptez zicala aia cu „o minune nu ţine decât trei zile” şi-o să zic că „admiraţia absolută pentru un scriitor durează doar 9 cărţi”. 🙂 A zecea m-a dezamăgit. Mai am una singură în bibliotecă purtând semnătura Iris Murdoch. Însă nu cred că mă apuc de ea prea curând.

(Iris Murdoch, Dilema lui Jackson, 264 p., ed. Univers Enciclopedic, 1998, trad. de Angela Hondru)

Uite ce titlu pompos am dat unei însemnări referitoare la o carte care nici nu mi-a plăcut atât de mult. Iar lucrul ăsta e surprinzător, având în vedere că vorbim, totuşi, despre Iris Murdoch, the one and only. Mi se confirmă, astfel, ideea că nu poţi fi genial în zeci de romane. Mai trebuie să dai şi câte-o carte aşa, mai călduţă care, fără a fi spectaculoasă, reuşeşte, în ciuda acestui fapt, să-ţi capteze atenţia.

Ca la mai toate romanele autoarei britanice, şi în „Capul retezat” cheile de interpretare sunt multiple. M-aş hazarda să fac un joc al pendulării între un registru frivol şi unul cu implicaţii psiho-sociale, dar nu ştiu dacă-mi iese. Hai să vedem. Deci.

Interpretarea vulgară: high-class britanic; curvăsărie cât cuprinde; Martin e căsătorit cu Antonia; Antonia îl înşală cu Palmer, terapeutul ei; Antonia, în acelaşi timp, îl înşală pe Martin şi cu Alexander, fratele lui; Martin nu e fraier, îşi înşală nevasta cu Georgie; Georgie se cuplează, mai târziu, cu Alexander; ba chiar şi cu Palmer, la un moment dat; intră în scenă sora misterioasă a lui Palmer, Honor Klein; pare inaccesibilă, până când Martin, îndrăgostit de ea, o urmăreşte până la ea acasă, unde va descoperi, stupefiat, că are o relaţie incestuoasă cu fratele ei, Palmer; nu vă doare capul încă? Mai aşteptaţi! Georgie, prinsă într-atâtea jocuri pe care nu le înţelege, are o tentativă de suicid. Lumea pare să se împace la căpătâiul ei. Ulterior, ea va pleca cu Palmer în străinătate, iar Martin primeşte vizita promiţătoare a lui Honor, cu care, se pare, va începe o relaţie. Şi gata. Am avut sentimentul, deseori, că trebuie să-mi notez pe o hârtie relaţiile dintre personaje, pentru că deja era vraişte… Mă şi gândeam să fac o planşă, pe care s-o atârn deasupra patului, aşa cum fac copiii cuminţi cu tabelul lui Mendeleev (dacă mă-ntrebaţi de-acum vă spun că eu n-am făcut aşa ceva. Am urât chimia temeinic şi cu spume).

Interpretarea subtilă (mă rog, în funcţie de câtă subtilitate oi fi eu capabil azi): romanul e prezentat ca fiind o „comedie de moravuri”. Nu mi s-a părut, fie şi pentru că metoda de a desena în şarje groase tabloul relaţional între membrii unei societăţi nu înseamnă, neapărat, că aceasta se şi constituie într-o comedie. Mai degrabă e vorba de planuri diferite de a înţelege derapajele etice. Aşa cum există persoane care-şi camuflează micimile etice justificându-le biologic (n-aţi auzit niciodată bărbaţi care-şi înşală soţiile cu scuza că bărbatul e poligam de la natură? Jalnic, i know…), tot aşa, personajele lui Iris Murdoch construiesc un întreg eşafodaj de minciuni sentimentale pentru a-şi legitima opţiunile haotice. Atunci când, de fapt, e vorba despre tentaţia fructului interzis (Martin începe să-şi reiubească soţia abia când află că aceasta îl înşală), eroii vin cu explicaţii de un roz tâmpitor. Totul e, aşadar, permis, câtă vreme argumentarea opţiunilor este consensual acceptată la nivel societal. Până şi relaţia incestuoasă dintre Honor şi Palmer e privită dintr-un unghi afectiv, într-o amnezie totală a caracterului imoral al unei astfel de opţiuni. Cu alte cuvinte, Iris Murdoch sugerează, prin intermediul unor personaje care mie, de data asta, mi s-au părut lovite de streche, că atâta vreme cât într-un cadru micro-global lucrurile aparent mizerabile capătă justificări onorabile, totul trebuie să fie permis. Un mesaj vag hippie, circumscris unei societăţi pe care cu greu ai putea-o bănui că vrea să iasă dintr-un conservatorism bolnăvicios. Nu mă mir, din nou, că Iris Murdoch a stârnit iritări în epocă din cauza subiectelor romanelor ei.

Hai să nu fiu dur: nu zic că nu mi-a plăcut. Spun doar că, în comparaţie cu alte cărţi ale lui Iris Murdoch, aceasta mi s-a părut slăbuţă. Să fi fost „Capul retezat” primul roman al autoarei pe care să-l fi citit, nu cred că m-ar mai fi apucat entuziasmul la care aţi fost cu toţii părtaşi, pe blog, de când am descoperit-o pe fascinanta Iris Murdoch. Dacă, însă, sunteţi răciţi şi condamnaţi la pat, aşa cum sunt eu de o săptămână încoace, romanul ăsta vi se poate părea, pe alocuri, amuzant. Hm, înseamnă că tot o fi avâd ceva legătură cu comedia, after all.

(Iris Murdoch, Capul retezat, 320 p., ed. Polirom, 2007, trad. de Anca-Gabriela Sîrbu)

Nu mai e un secret pentru nimeni că sunt vrăjit de Iris Murdoch. Mi-am şi spus că nu mă las până nu citesc tot ce s-a tradus în limba română din opera scriitoarei britanice. Mai am trei cărţi… 🙂

Visul lui Bruno e întrucâtva o meditaţie subtilă asupra morţii, însă nu din perspectivă mioritică (îndreptată înspre ce se întâmplă dincolo), ci din unghiul a ceea ce rămâne în urmă. E o filosofie a restului aici. Bruno e un nonagenar care nu a reuşit în timpul vieţii să şi-l apropie pe Miles, băiatul său. Bruno locuieşte cu ginerele său, Danby, cu o slujnică pe care n-o dă inteligenţa afară din casă, Adelaide, şi cu Nigel, un fel de „home-made mesia”. Bătrânul colecţionează timbre de valoare şi are o pasiune pentru păianjeni, pe care-i urmăreşte fascinat. Bineînţeles că nu la asta se reduce romanul. Aşa cum ne-a obişnuit, Iris Murdoch creează un personaj central în jurul căruia gravitează vieţile celorlalţi. Danby, care fusese căsătorit cu Gwen, se îndrăgosteşte de Lisa, cumnata lui Miles. Miles, la rândul său, căsătorit cu Diana (care are o pasiune pentru Danby) se amorezează de aceeaşi Lisa. Adelaide e doar amanta ocazională a lui Danby, iar când află de sentimentele acestuia pentru o altă femeie, decide să se căsătorească cu Will, fratele geamăn al lui Nigel. Pare complicat. Însă nu e, mai ales că Iris Murdoch are incredibilul talent de a da naştere unor personaje foarte bine individualizate.

Bruno e punctul central. Încercând o reconciliere cu Miles, se simte ataşat de Lisa. Apropierea de aceasta îi dă senzaţia bătrânului că a reparat, cât de cât, relaţia dificilă pe care a avut-o cu fiul său. Rând pe rând, toate personajele îşi trăiesc destinul în funcţie de cel al bătrânului, fără să-şi dea seama că acesta exercită asupra lor o influenţă mult mai mare decât ar fi bănuit-o. Casa impozantă, mereu întunecată, lovită tot mai des de nemiloasa ploaie londoneză, este locul în care protagoniştii iau cele mai curajoase decizii din viaţa lor. Aici îşi scrie Danby scrisoarea către Lisa. Aici se hotărăşte Adelaide să îşi unească destinul cu al lui Will. Aici se joacă Nigel de-a Dumnezeu. Aici se retrage Diana ca să-şi calmeze durerile. Nimeni nu scapă. Rolul lui Bruno nu e altul decât acela de a aranja lucrurile, înainte ca marea cortină să cadă definitiv. Şi chiar dacă nu totul iese conform planului iniţial, satisfacţia e aproape maximă: a încercat.

Ceea ce mi-a plăcut şi mai mult a fost că autoarea nu ne mai conduce, de mânuţă, prin labirintul întortocheat al minţii fiecăruia dintre personaje. E doar un martor care descrie cu acurateţe ce se întâmplă. Fără un scop prestabilit, fără intenţii ascunse. E doar un ochi atent, care mătură încăperile şi ne spune ce întâlneşte în cale. De aceea acţiunea curge lin, intriga e dozată treptat, iar finalul curge, curge, curge… O carte frumoasă.

p.s. despre Visul lui Bruno a mai scris şi Dragoş, aici

(Iris Murdoch, Visul lui Bruno, 402 p., ed. Univers, 1978)

Se spune despre „Marea, marea” că ar fi cea mai importantă carte a scriitoarei Iris Murdoch. Romanul, apărut în 1978, a şi fost distins cu Booker Prize.

Judecând după viteza cu care am citit voluminoasa carte (672 pagini), s-ar putea spune că şi mie mi-a plăcut enorm. Nu e departe de adevăr, însă eu, fiind un fan deja declarat al autoarei, n-am simţit, în cazul acestui roman, o plăcere mai mare decât citindu-i-le pe celelalte cinci despre care am scris pe blog. Adică, din punctul meu de vedere, e la fel de bun pe cât sunt şi celelalte romane ale lui Iris Murdoch.

Charles Arrowby, o celebritate în lumea teatrului, se retrage într-o casă cu etaj, pe malul mării, pentru a-şi trăi bătrâneţea în tihnă. Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Aflat în acest loc, Charles este pur şi simplu invadat atât de amintirile care nu-i dau pace (copilăria, relaţia cu părinţii, cu mătuşa Estelle, cu vărul său James), cât şi de personaje care fie păreau să fi ieşit cu totul din viaţa lui (Rosina, Lizzie, Hartley – marea lui dragoste), fie îşi fac apariţia într-un mod neaşteptat (Titus). Charles descoperă surprins că Hartley locuieşte în acelaşi sat şi că este căsătorită cu Ben, care se va dovedi a fi un om de o gelozie patologică. Arogându-şi rolul de salvator al lui Hartley din ghearele soţului gelos pe trecutul soţiei sale, Charles o ademeneşte pe Hartley şi, sfidând toate sfaturile venite de la ceilalţi locuitori ai casei, decide s-o păstreze doar pentru el, în ciuda voinţei ei. Charles consideră, într-un delir egoist, că Hartley nu-şi cunoaşte interesul adevărat şi că, deşi ea spune mereu că locul ei e lângă soţ, cel mai bine e ca, într-un semi-prizonierat, ea să-şi dea seama că el e bărbatul ideal pentru viitorul ei. Titus, fiul ei adoptiv, se ataşează de Charles (viceversa e de asemenea valabilă), însă îşi găseşte sfârşitul înecat. Charles decide într-un sfârşit s-o elibereze pe Hartley, care hotărăşte să plece cu Ben în Australia (sau, cel puţin, să dea de înţeles acest lucru).    

Asta ar fi, pe scurt, povestea cărţii. Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, despre un roman al lui Iris Murdoch nu poţi vorbi în câteva rânduri. Există mult mai multe personaje, prinse în intrigi vechi şi totuşi foarte actuale, pasiuni mocnite şi răzbunări ciudate. Peste toate acestea, marea, un martor imens şi tainic, se comportă ca un suveran al locului, care leagă şi dezleagă destine, într-o muţenie deseori exasperantă. Marea poate fi, pe rând, prieten şi duşman, ajutor nesperat şi criminal feroce, calm imperturbabil sau furie sălbatică.

Un lucru ţin să remarc la această carte: există un fel de mitizare exagerată a poveştii. Acest lucru nu derivă doar din simbolistica pe care Charles o ghiceşte în fenomenele din jurul său (monstrul marin, focile prietenoase ori şoaptele valurilor), ci şi în modalitatea uşor neverosimilă în care personajele comunică. Nu înţeleg de ce eroii cărţii, contemporani cu noi, comunică atât de des prin misive, în loc să aleagă calea telefonului, spre pildă. N-ar fi scăzut cu nimic intensitatea trăirilor dacă personajele ar fi fost mai prietenoase cu tehnica modernă. În „Marea, marea” totul pluteşte. Până şi intriga aproape de basm (răpirea şi sechestrarea femeii iubite în micul palat de pe malul mării) pare creată pentru a face legătura între mitologie şi viaţă reală. Există o trecere lentă de la fantezie la palpabil, de la fabulaţie la veridic. Dar ăsta e un lucru pozitiv. Până la urmă, tocmai în asta constă farmecul cărţilor lui Iris Murdoch. Inepuizabila Iris Murdoch. Nesfârşita Iris Murdoch.

(Iris Murdoch, Marea, marea, 672 p., ed. Polirom, 2003)

Cea mai lungă dintre cărţile lui Iris Murdoch pe care le-am citit. Ştiu că o astfel de prezentare n-are niciun pic de relevanţă, dar e primul lucru care-mi vine în minte când mă gândesc la Discipolul.

Iar dacă ăsta e primul lucru that pops in my head, înseamnă că nu e tocmai bine. M-am obişnuit deja cu stilul (şi chiar e stil, în sensul cel mai propriu al termenului) lui Iris Murdoch, care-ţi oferă pe tavă personaje fascinante, în toată goliciunea lor comportamentală. Fără strop de pudoare, autoarea îi dezbracă de secrete pe toţi, de la hotărâta Alex, la sfiosul părinte Bernard. Şi în acest roman ai ocazia unor întâlniri surprinzătoare cu personaje dintre cele mai variate, surprinse în momente cheie ale existenţei lor.

Nu cred că există vreun personaj principal al cărţii. Titlul induce, oarecum, în eroare, pentru că da, George ar fi discipolul (refuzat şi repudiat al) filosofului John Robert Rozanov, însă legătura dintre cei doi (bazată pe ură şi iubire mocnită, neîmpărtăşită) nu este punctul central al cărţii. Mai degrabă cred că e vorba despre relaţia, dubioasă din punctul meu de vedere, între filosof şi nepoata lui, Hattie. N-am înţeles nici până la finalul romanului natura legăturii dintre cei doi. Rozanov îi vorbeşte, la un moment dat, cu lipsa de demnitate a unui june rănit în dragoste, rugând-o insistent să nu-l părăsească, pentru că el, evident, o iubeşte… E cumva tipic pentru Iris Murdoch să adauge tuşe noi şi neonorante unor relaţii care par, până la un punct, fireşti.

Nebunia lui George, dublu complexat (atât din cauza refuzului filosofului de a-l considera un demn urmaş, cât şi de inteligenţa ieşită din comun a soţiei lui George, Stella), face parte integrantă din tablou. George are o tentativă de a-şi ucide soţia, după care aceasta dispare şi nu se reîntoarce decât mult mai târziu în roman, fără să înţelegem (în afara explicaţiei ultrafeminine că i-ar fi fost frică) de ce a recurs la acest gest.

Relaţiile familiale dintre Brian şi Gabriel (personaj feminin), un cuplu aparent banal, dar în care bunătatea uşor tâmpă a nevestei îi provoacă lui Brian remuşcări adânci, se adaugă vieţii turbulente din micul orăşel Ennistone (fictiv, evident), la fel ca legătura pesudo-homosexuală dintre Tom şi Emma (prescurtare de la Emmanuel), care vor ajunge, în final, să se aşeze la casele lor, fiecare cu câte o reprezentantă a sexului opus (Hattie şi Pearl), dar între care exită aceleaşi relaţii echivoce ca între cei doi bărbaţi. Adică nu mai vorbim, propriu-zis, de triunghi amoros, ci de dreptunghi erotic!  

De ce zic unfinished business… Pentru că am simţit că nu s-a spus totul în roman, şi nu pentru că autoarea ar fi vrut să lase suspansul să-şi facă mendrele, ci deoarece, probabil, romanul debutase ca un proiect mult mai ambiţios pe care autoarea ar fi decis, la un moment dat, să-l abandoneze. Unele personaje apar şi dispar fără să aibă vreun rol consistent în evoluţia faptelor (Nesta Wiggins, de pildă), lucru pe care nu l-am mai văzut în romanele anterioare. Până şi finalul cărţii, cu moartea lui Rozanov şi oribirea parţială a lui George, deşi ar fi putut constitui deznodământul izbăvitor, pare scris cu satisfacţia lucrului încheiat, dar nu lămurit.  

Nu zic că această carte m-ar fi decepţionat, nici gând, e o plăcere s-o citeşti, dar îi lipseşte ceva ca să fie o carte-simbol marca Murdoch. Cele 616 pagini se constituie într-un roman al inutilităţii vieţii prescrise, al asumării limitelor proprii, al admiraţiei pentru erudiţie, al iubirii necondiţionate, dar parcă, parcă, n-aş spune că e o carte mare… Sau am devenit eu prea pretenţios?

(Iris Murdoch, Discipolul, 616 p., ed. Polirom, 2007)

Nu puteam termina luna fără să-i mai fac o vizită lui Iris Murdoch. Nu se făcea!

Cartea am terminat-o ieri după-masă, însă mi-a fost atât de lene să scriu despre ea (pentru că imaginile îmi erau încă tatuate în imaginaţie), încât am amânat pentru astăzi. Drept e că nici azi nu mă simt în stare să vorbesc în mod clar despre romanul ăsta, pentru că mi se întâmplă ceea ce păţesc de când am descoperit-o pe autoare: în momentul în care mă apuc să descriu cartea, ea sună banal!

O aşezare laică, aflată în vecinătatea unei mănăstiri, populată, din nou, cu indivizi şi individe bine conturaţi/conturate, o legendă care spune că în momentul în care s-a descoperit păcatul uneia dintre călugăriţe, clopotul imens al mănăstirii a căzut în lac, dexteritatea lui Toby care găseşte clopotul, căsnicia destrămată a soţilor Greenfield (Dora şi Paul), triunghiul soft-gay Michael Meade-Nick Fawley-Toby, Christine, în pragul trecerii de la viaţa „reală” la cea monahală, intrigi, conflicte mocnite, răsturnări de situaţie. Adică tot ce trebuie.

Romanul a fost scris în 1958 (atunci a apărut) şi mă gândesc că temele abordate or fi stârnind ceva rumoare în lumea pudibonzilor. Autoarea se simte la fel de confortabil şi atunci când descrie dramele mărunte ale unei femei care simte că nu-şi mai găseşte locul într-un mariaj (Dora), cât şi atunci când se pune în pielea unui bărbat aflat la maturitate, chinuit de păcatele experienţelor homosexuale din tinereţe. Un singur obiect e capabil, în roman, să declanşeze adevărate drame, isterii şi producerea de întâmplări aproape miraculoase: clopotul. De la el, ca-ntr-un domino incontrolabil, pornesc toate drumurile. Dintre care unele sunt fără nicio ieşire. Ca-n viaţă, ar spune Nelu tractoristu’…

Mi-a plăcut!

(Iris Murdoch, Clopotul, ed. Polirom 2002)

Shopping 4

Posted: 2010/01/19 in Uncategorized
Etichete:, , , ,

că nu e mai plăcută zăbavă ştiu treaba asta mai ştiu şi că „arunc” o groază de bani pe cărţi ştiu şi că o anume persoană nu spui cine mi-a spus că sunt bibliofil ceea ce la prima vedere părea o boală (din categoria zoofil pedofil necrofil şi alte nenorociri) dar dup-aia mi-am dat seama că dacă am o astfel de disease mă pot lăuda că totuşi n-are efecte secundare ştiu şi că aceeaşi persoană mi-ar contrazice drastic această ultimă aserţiune

ba cum să nu existe efecte secundare ar trebui să afli că viaţa e în altă parte că în primul rând frumuseţile lumii sunt în exteriorul tău abia mai apoi în cărţi autorii chiar dacă nu-şi dau seama de la început inserează în propriile cărţi experienţe poate nu directe poate nu palpabile dar în orice caz măcar de nivel fantasmagoric da’ tot experienţe se cheamă or tu năclăieşti în propriul fotoliu pierdut cu câte o bucată de hârtie între degete o cărămidă mai mult sau mai puţin grea din care ieşi din păcate la fel cauţi răspunsuri zici ei asta pe mine mă sperie pentru că credeam că eşti suficient de puternic încât să găseşti în tine resurse nu te mai plânge n-ai de ce ce-ţi lipseşte ce-ţi doreşti ce vrei mai mult eşti binecuvântat hai să mâncăm un pui chinezesc hai să facem dragoste hai să mă ajuţi la o chestie

şi mai ştiu că orice alte cuvinte sunt de prisos mă ridic imediat din scaunul ăsta blestemat de unde scriu lucrurile ăstea dar nu înainte de a vă spune ce-am cumpărat cu ce o să-mi irosesc vremea unde voi căuta în continuare răspunsuri

  • Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul
  • Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49
  • Sylvia Plath, Clopotul de sticlă
  • Iris Murdoch, Discipolul
  • Iris Murdoch, Clopotul
  • Iris Murdoch, Dilema lui Jackson
  • Iris Murdoch, Marea, marea