Posts Tagged ‘murakami’

aleargaCând am văzut titlul ultimei cărți a Anei Maria Sandu, gândul mi-a fugit rapid către volumul lui Haruki Murakami, „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” (care e chiar amintit, în treacăt, în „Aleargă”). Era acolo o pledoarie oarecum cazonă pentru mișcare, o radiografie meticuloasă a evoluției grupelor de mușchi, antrenați mereu și mereu pentru a-l ajuta pe mândrul lor posesor să-și doboare recordurile obținute până atunci. Pentru un admirator al scrisului lui Murakami, cartea acestuia era o surpriză mai degrabă neplăcută: autorul poveștilor fantastice dintr-o Japonie sfâșiată între ultra-tehnologism și conservatorismul mitic al tradițiilor le apărea acum ca un individ ambițios până la suferință, un mic „satrap” al propriului corp, un om care și-a făcut din rezistența fizică un modus vivendi. Nimic din ingeniozitatea fecundă a autorului nu se mai regăsea în acel autoportret egofil și vanitos al challenger-ului.

În schimb, „Aleargă”, cel mai recent volum al Anei Maria Sandu, este o surpriză cât se poate de frumoasă a acestui sfârșit de an. Mi se întâmplă de foarte multe ori ca, atunci când citesc o carte despre care mi-am propus să scriu, să parcurg textul cu un creion în mână, pentru a sublinia eventualele pasaje demne de reținut. În cazul acestui volum, primele două capitole mi-a venit să le subliniez în întregime.

Autoarea are tendința de a împacheta imaginile în propoziții scurte, perfect aplicate pe osatura unor senzații ivite din contemplarea unui spectacol al derizoriului. Nimic din lipsa de organizare epică a „romanului” (dacă se poate numi roman) nu părea să anunțe această revărsare naivă de subînțelesuri ale banalului. Ana Maria Sandu își însoțește pseudo-meditațiile despre lume cu o inocență care doar pare fortuită, ea fiind, de fapt, rezultatul unei inadaptări voluntare la „mersul lucrurilor”. Fuga, sugestivă, nu mai este doar o relație a alergătorului cu propriul corp (în chiar debutul cărții: „Corpul e singurul meu animal de companie. Îl îngrijesc, îl hrănesc, dar încă n-am ajuns să-i vorbesc”), ci doar singura metodă care poate să atribuie rutinei un strop de nebunie eliberatoare. Personajul Anei Maria Sandu își propune, evident, să alerge sub pretextul grijii pentru sănătatea proprie, însă scopurile se rescriu pe măsură ce beneficiile acestui nou exercițiu sunt tot mai multe și tot mai diverse. Fuga devine factorul coagulant, bucățica aceea de timp propriu care dă un sens ulterior haosului cu care personajul se întâlnește în fiecare zi.

Complicitatea care se naște între alergători, pe aleile înguste ori mai largi ale parcului (în funcție de sufletele care le parcurg fantomatic), este reconfortantă doar atâta vreme cât ea rămâne la nivelul unor gesturi de simplă recunoaștere, de solidaritate subtilă, de încredere blândă: „Oriunde, în orice parc din lumea asta, niște oameni aleargă. Dimineața, la prânz și seara. Sunt o părticică din acest cârd de neliniștiți”. Cu toate acestea, asumarea identității distincte, odată comuniunea creată, ia forma izolării în propria lume sonoră, ca în spatele unui paravan self-made: „Cei mai mulți suntem prevăzuți cu iPod-uri și căști pentru că nu vrem să rămânem singuri prea mult” (p. 54).

Chiar dacă pare roman, „Aleargă” e, din punctul meu de vedere, un lung poem în proză. Episoadele narative nu se consumă niciodată complet, autoarea preferând să extragă din epicul lor materia primă pentru sugestia metatextuală (de exemplu, imaginea tăcerilor care se așază la masă ca niște pisici mari și blânde). Din această privință, remarc aproprierea stilistică atât de minimalismul elegant al Marianei Marin, cât și de tăietura sadică și clară a Hertei Müller: „Vom îmbătrâni pe muțește, fără să scoatem nici un zgomot. Ne vom ascunde în propriile noastre piei lăsate, care vor părea niște haine prea lungi și purtate. Cicatricele vor rămâne la locul lor, nemișcate și surâzătoare. Niște fermoare surâzătoare și vesele” (p. 94)

Întâlnirile cu prietenii, experiențele livrești, visele ciudate și opace, toate sunt legate între ele de acest flagel al dorinței de așezare liniară, de punere-în-rând, de cuprindere a lor într-un algoritm inteligibil, pe care personajul Anei Maria Sandu îl găsește reprezentat (chiar dacă metaforic) în exercițiul fugii. Ea reprezintă, deci, firul călăuzitor, mișcarea menită să imprime experiențelor mentale o anume ordine liniștitoare. Rolul ei devine, astfel, aproape „igienic”, dincolo de beneficiile fizice arhi-cunoscute și deja clișeizate până la disoluție.

Chiar dacă ultimul capitol e dezamorsant și pe alocuri confuz, reducând din forța imagologică a cărții, „Aleargă” este un volum bine scris; ușor inegal valoric, născând și mici imperfecțiuni, el rămâne totuși una dintre cele mai bune cărți de proză ale sfârșitului de an.

(Ana Maria Sandu, „Aleargă”, ed. Polirom, colecția Ego.proză, 2013)

/ text apărut în Literatura de azi /

Anunțuri

iubiri_caraghioase_kundera

farame-de-viata_26115_1_1350485209

anna gavaldaincautarea.3d_4

M-am hotărât să-mi comprim atât de mult scrisul pe marginea câte unei cărţi despre care nu trebuie să bag o cronică în vreo revistă, încât cred că voi ajunge aici, pe blog, să scriu texte de vreo 3-4 cuvinte despre volumele pe care le citesc. Sau chiar să ajung, într-un stil deja patentat de alţii, să emit doar câte-o onomatopee sugestivă, gen „puah!”, „aiaiai!”, „pfuu”, „ole!” etc. Vedem.

*

Kundera este, cred, cel mai bun promotor al unei foarte light psihologii erotice masculine. Toate povestirile din „Iubiri caraghioase” – scrise fluent şi captivant – gravitează în jurul unei mici obsesii ori pulsiuni care trebuie „vărsată” în cadrul unei poveşti cu foarte complicate implicaţii erotico-senzuale. Nu intru în detalii. Dar dacă don’şoarele vor să afle cum gândesc porcii de bărbaţi după ce le fut şi pleacă, Milan Kundera poate oferi câteva explicaţii mulţumitoare.

(Milan Kundera, Iubiri caraghioase, 268 p., ed. Humanitas, 2011, trad. de Jean Grosu)

*

Despre Zeruya Shalev am mai scris. Am spus atunci că-mi place mult scriitura acestei autoare, care încearcă să formeze adevărate epopei „sentimentale” prin intermediul unei arte literare de invidiat. Însă, obişnuit deja cu stilul inconfundabil al scriitoarei, romanul ăsta nu mi s-a mai părut cine-ştie-ce. Pe copertă scrie că e vorba despre „relaţiile dintre părinţi şi copii”. Fals. Este un roman care reflectă viaţa unor oameni rătăciţi. Şi sigur că explicaţia psihologic-facilă este că toate baiurile care ne macină nervii la maturitate au legătură cu modul în care ne-am raportat în copilărie la părinţi. Aiurea. Fiica bătrânei Hemda, deşi căsătorită şi cu o fiică adolescentă, vrea să mai adopte un copil, ca să simtă că are în cine să-şi investească sentimentele; fiul bătrânei Hemda, prins într-o căsătorie cu o femeie dominantă şi hotărâtă, se amorezează de o femeie care-i arată că lucrurile simple sunt cele mai importante etc. Deci, un roman scris bine, dar cu nişte teme nu foarte originale.

(Zeruya Shalev, Fărâme de viaţă, 480 p., ed. Polirom, 2012, trad. de Ioana Petridean)

*

Romanul Annei Gavalda are o structură asemănătoare (de fapt simetrică) celui de mai sus. Dacă în povestea Zeruyei Shalev personajele vor să se desprindă de un trecut personificat de o mamă bătrână şi bolnavă, Gavalda ţese destinele unor personaje diferite ca preocupări şi cultură (un boem, un motociclist/chelner şi o pictoriţă naivă) în jurul vieţii bunicii celui de-al doilea. Cei patru vor ajunge să locuiască împreună într-o ambianţă în care fiecare trebuie să-şi adapteze pornirile la mofturile şi tabieturile celorlalţi. Un roman uşurel, dinamic, dar fără prea mari pretenţii. Nu l-aş reciti.

(Anna Gavalda, Împreună, 496 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Iustina Croitoru)

*

Murakami… Da, mă reîntorc la Murakami ori de câte ori vreau să citesc ceva rapid şi care să-mi gâdile imaginaţia. Pentru că el este realmente genul de autor care poate să „creeze” în faţa (sau în spatele?) ochilor o lume proaspătă şi incitantă. Din ce am citit eu până acum, „1Q84” mi s-a părut cartea lui cea mai bună. Însă nici „În căutarea oii fantastice” nu e de ici, de colea. Un roman fantastic, în care se îmbină rigurozitatea unei căutări detectivistice cu emoţia aflării unor secrete vag esoterice. E vorba despre suflete călătoare, regrete ale peirderii, trauma lipsei de identitate ş.a.m.d. Un roman foarte bun de citit în zile ploioase.

(Haruki Murakami, În căutarea oii fantastice, 324 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Andreea Sion)

Haruki-Murakami__Dans-dans-dans-130Cine a fost suficient de curios încât să găsească trăsături comune romanelor japoneze ale ultimei jumătăţi de secol cu siguranţă a observat că mai toţi autorii tratează, în cel puţin una dintre cărţile lor, tema dispariţiei. Fie că e vorba despre nevastă, soră, mamă, tată, vecin, animal de companie ori prieten, romanele cu priză la public conţin, neapărat, măcar o aluzie la genul acesta de excludere forţată din peisajul, altfel tern, al vieţii eroului principal. Iar dacă vorbim despre Haruki Murakami (artificial plasat, an de an, pe lista candidaţilor cu şanse reale la Nobel, autorul neîntrunind niciuna dintre condiţiile lăsate cu limbă de moarte de bătrânul Alfred), fanii acestui scriitor vor şti exact la ce mă refer.

(Haruki Murakami, Dans dans dans, 480 p., ed. Polirom, 2012)

[continuarea, în nr.4/2013 al revistadesuspanslogo, cu un clic aici]

Cel de-al treilea (şi ultimul) volum al romanului lui Murakami („1Q84”) aduce o schimbare de abordare a firului epic. Dacă în precedentele volume aveam o acţiune bicefală (urmărind, în paralel, destinele celor două personaje principale, Aomame şi Tengo, aflate într-o corelare abia perceptibilă, însă tot mai pronunţată pe măsură ce înaintăm cu lectura), ultima parte a trilogiei ne prezintă un personaj nou, Ushikawa, al cărui rost este acela de a investiga, la cererea sectei Liderului ucis de Aomame, dedesubturile crimei. E specific romanelor lui Murakami să combine frumuseţea stranie a fantasticului cu acurateţea investigării detectivistice, fără ca prin acest artificiu cartea să se transforme dintr-o fascinantă epopee într-un roman poliţist de duzină.

– continuarea textului, pe , cu un clic aici.

(Haruki Murakami ― 1Q84 (III), trad. de Iuliana Oprina şi Florin Oprina, ed. Polirom, 2012)

Aş spune chestiuni ciudate şi de nerostit. Dar, pentru că ideal ar fi să fiu sincer cu ceea ce scriu, o să vă şi spun ce am de spus. Nu mi s-a întâmplat niciodată cu vreun autor contemporan ceea ce mi se întâmplă cu Murakami. Şi anume să fiu cufundat în lectură şi să mă las pătruns de poveste atât de puternic, încât, ridicând brusc ochii din carte, să văd că lumea din jurul meu are o altă culoare. Că acoperişul clădirii de vizavi, care mi se părea un cărămiziu palid, e, de fapt, un roşu aprins. Că pomii pe care-i ştiam verzi şi cuminte-fremătători sunt, în realitatea de după Murakami, nişte falnici martori taciturni şi suspicioşi, camuflaţi sub haina naturii inofensive. Că, în sfârşit, soarele nu gâdilă nediferenţiat trecătorii, ci după o logică intrinsecă, tainică şi revelatoare. Asta mi se întâmplă citind 1Q84.

continuarea textului, pe site-ul revistei , cu un clic aici.

(Haruki Murakami, 1Q84 (II), ed. Polirom, 2011, trad. de Iuliana Oprina şi Florin Oprina)

Asta trebuie să fie cea mai atipică scriere Murakami din câte am citit eu până acum. Şi n-au fost chiar puţine. Cu ceva vreme în urmă, am luat la rând mai multe romane ale scriitorului japonez („La sud de graniţă, la vest de soare”, „Cronica păsării-arc” – my fave, „Pădurea norvegiană”, „Iubita mea, Sputnik”, „În noapte”), precum şi volumul de nuvele/povestiri „Salcia oarbă, fata adormită”. Mi-au plăcut, pentru că aduceau un ceva aparte, probabil derivând din stilul diferit de viaţă al personajelor şi din misterele aparţinând parcă altor lumi.

„Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” e un volum mai degrabă confesiv, care însă nu atinge laturi ale psihologiei personale a autorului, ci prezintă într-un mod pe care l-aş numi aproape „amical” constructul unei pasiuni: alergatul, joggingul. Haruki Murakami apare ca un tip extraordinar de ambiţios, care-şi urmează ţelurile indiferent de cât de absurde sau minore pot ele părea în ochii celorlalţi. Nu e nimic ficţional în această carte. Murakami ne povesteşte despre desele maratoane la care a participat (dacă nu mă înşel, în postfaţă ne spune că a ajuns la vreo 25), precum şi despre întregul proces al antrenării, al pregătirii în vederea acestui scop. Nu e indiferent ce pantofi ne alegem, ce sol folosim pentru alergat, ce timp al zilei ş.a.m.d.

Mi-e foarte greu să înţeleg cum de s-a născut o carte cu acest subiect. Să fi fost eu cel care ar fi trebuit să scrie aşa ceva, cred că volumul rezultat n-ar fi depăşit (cu toată divagaţia aferentă) mai mult de 25 de pagini. Murakami, în schimb, reuşeşte să vorbească (ăsta e sentimentul) despre alergat în acelaşi mod în care s-ar antrena pentru maraton: treptat, ambiţios, cu atenţie la detalii, construind pic cu pic performanţa. Ni se destănuie şi cum găseşte mereu timp pentru alergat, indiferent de cât de solicitant îi este programul zilnic, despre îngrijorările care îl cuprind atunci când observă că-l lasă genunchii ş.a.m.d.

Ceea ce am observat la Murakami este că, cel puţin în volumul de faţă, îşi contemplă deseori corpul având o curiozitate copilărească. Aproape că „vorbeşte” cu muşchii, cu tendoanele, cu oasele. Le iubeşte, le ceartă, le sprijină, aşteaptă de la ele succese nebănuite… Există o scenă care-mi aminteşte de Liiceanu (acela din „Scrisori către fiul meu”), unde H.M. ne spune cum s-a studiat, gol, în oglindă, la vârsta de 16 ani şi, găsind cel puţin 27 de defecte, s-a hotărât să se oprească din contabilizat. Şi, dacă micile imperfecţiuni exterioare sunt vizibile, Murakami ajunge la concluzia că acelea interioare sunt cu mult mai numeroase şi, prin urmare, acceptarea proprie este premisa necesară pentru a-ţi îmbunătăţi viaţa. Aşa decide că trebuie să alerge. Şi, se pare, nu doar fizic i-a profitat acest lucru. Autorul crede cu tărie că acest hobby l-a ajutat şi în scris, pentru că o astfel de caznă îţi ordonează gândurile şi îţi educă puterea de concentrare.

Iar faptul că a ajuns să alerge 100 km într-o singură zi mi se pare atât de neverosimil, încât mi-e jenă să spun că eu alerg doar 4 km, în cele mai bune zile ale mele…

(Haruki MurakamiAutoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, 240 p., ed. Polirom, trad. din limba japoneză de Iuliana Oprina, 2009)