Posts Tagged ‘muie’

Mă găsesc într-o perioadă masochistă. În sensul că aleg să citesc cărţi ale unor scriitori care nu mi-au plăcut niciodată. Bukowski e unul dintre ei. Ştiu, dacă zici că nu-ţi place Bukowski, se va spune despre tine în unele cercuri că eşti retrograd, că nu ştii ce-i ăla modernism, că te pişi pe avangardă şi alte rahaturi din astea. Fie. Las’ să fiu io tot ce-i mai rău în materie de receptare critică a autorului ăstuia.

Booon. Deci se ia cartea, se deschide şi se citeşte. Am citit destule porcării la viaţa mea. Una dintre măgăriile pe care am şi dat banii a fost cartea despre soră-sa (Madonna) a lui Christopher Ciccone, apărută la Humanitas. Nici n-am scris despre ea, că n-aveam ce. Ei, şi în cartea aia, fratele vedetei afirma că Madonna de la sfârşitul anilor ’80, pe când era măritată cu Sean Penn (unul dintre cei mai mişto actori, dacă e să fim scrupuloşi), îşi găsea dese motive de ceartă cu soţul ei pe motiv că ăsta îl tot primeşte în casă pe beţivul de Bukowski, cu care Penn a fost mare prieten. Madonna se pare că nu suporta episoadele bahice ale celor doi şi modul în care ştiau să se destrăbăleze după îngurgitarea masivă de alcoale. Aşa că făcea botic. Madonna, nu Bukowski. Şi, ştiind eu că Bukowski a creat alter-ego-ul său în personajul Henry Chinaski, şi mai văzând tot eu că recenta sa apariţie la Polirom se cheamă „Hollywood”, am vrut să văd dacă pot găsi în romanul ăsta micuţ personaje reale. Şi am găsit. Sean Penn din realitate e, în carte, Tom Pell, căsătorit cu „Ramona, faimoasa cântăreaţă pop”. Eh?

În rest, plictiseală cât cuprinde. Personajul principal e un scriitor, căruia i se cere să scrie un scenariu pentru un film. Toată cartea gravitează în jurul acestui subiect, ales ca pretext facil pentru a zugrăvi lumea lipsită de scrupule a cetăţii filmului. Avem de toate: sponsori care nu se ţin de cuvânt, idealişti jalnici care sunt gata să-şi vândă şi casa doar pentru că ei cred într-un proiect, beţivani iluminaţi, curve (mai puţine, totuşi, decât în alte cărţi ale lui Bukowski), bani, afaceri murdare ş.a.m.d. Dar nu rămâi cu nimic după. Adică nici măcar depedeve al stilului literar. Cartea e „minoră”, ca să zic aşa. Nu înţeleg, în ruptul capului, de ce e Bukowski ăsta un aşa mare autor.

Ca să nu mai zic că, din nou, traducerea cărţii e, pe alocuri, ilară. Mi-am făcut o obişnuinţă din a mă uita atent la numele traducătorului, atunci când încep o carte. De data aceasta e vorba despre Cristina Ilie care, la final de roman, o dă în bară în felul următor, care l-ar fi făcut şi pe Bukowski să zâmbească: „o doamnă de la bar se lăuda cum că ea dă (sic!) cel mai bine muie din tot oraşul. Doamna zicea: – Nimeni din oraşul ăsta nu înghite slobozul ca mine!”. Apreciez limbajul argotic, acolo unde e cazul, şi apreciez faptul că traducătoarea ştie ce-i ăla „sloboz”, dar nu ştiu cum dracu’ dă femeia din carte muie. O fi vreo/vreun shemale şi nu ne-am prins noi?

Ah, da, să nu uit: „labagii”, când e articulat cu articol hotărât, se scrie cu trei „i”, deci: „labagiii” au făcut şi-au dres, nu „labagii”. De ţinut minte. Dacă tot umblăm cu fineţuri.

(Charles Bukowski, Hollywood, 300 p., ed. Polirom, 2012, trad. de Cristina Ilie)