Posts Tagged ‘moarte’

Poezia lui Claudiu Komartin nu mai are nevoie de prezentări. În momentul în care am dat peste Circul domestic, am fost uluit de amestecul incredibil între acuitatea aproape străvezie a autorului şi sensibilitatea care, la acelaşi autor, nu se transformă niciodată în melodramă. A fost, pentru mine, una dintre surprizele poetice plăcute ale pepinierei de poeţi ai Cărţii româneşti.

A trecut ceva vreme până am reuşit să citesc Un anotimp în Berceni. Întârzierea nu mi se datorează mie, neapărat. N-am găsit cartea în nicio librărie în care intru (şi asta se întâmplă destul de des), aşa încât mi-a rămas doar varianta comandării ei. Am aşteptat muuult, mult prea muuuult până a sosit. Însă, aşa cum se întâmplă în cazul lucrurilor bune, această aşteptare pare să fi meritat.

Îndrăznesc să spun că, pentru iubitorii liricii lui Komartin, volumul de faţă poate constitui un mic şoc. Atitudinea autorului pendulează, aici, între două extreme: fie duce empatia până la contopirea totală cu obiectul/fiinţa la care se raportează, transformându-şi reacţiile corpului în nişte replici fireşti la zbuciumul de dincolo („carnea mea s-a împletit pe cadrul metalic al patului / în structuri torsionate, formând o reţea / coastele mi-au ieşit prin piele mă privesc în oglindă / mă privesc rânjind prosteşte cu gândul / că semăn puţin cu un cal răstignit” – alien redemption, p.31), fie e o expresie a dezimplicării totale, într-un peisaj în care numai privirea analitică se integrează discret: („[…] înţeleg că, aici, viaţa mea are legătură / mai mult cu ritmurile animalelor mărunte / pe care ţăranii le urăsc sau le tratează cu dispreţ. // Printre ei, mama mea decepţionată / şi tatăl meu îmblânzit – deşi sunt în sfârşit / acasă! – par uneori nişte figuri tragice sub cerul sângeriu / şi nici o scăpare / şi nici o consolare nu le va invada inimile / decât într-un târziu” – Tornando al pases, p.54). Altfel spus, Un anotimp în Berceni nu admite jumătăţile de măsură: o maturitate scrutătoare îi conferă autorului privilegiul de a discerne între acele trăiri care reclamă contopirea sentimentelor şi a afectelor emiţătorului şi ale receptorului şi acelea care, datorită rupturii agresive între realitatea brută şi anticiparea ficţională a minţii autorului, nu necesită decât o fugară privire şi o (minuţioasă, totuşi!) dare de seamă. Dezimplicarea nu e, aşadar, o specie a nepăsării juvenile, ci o asumată poziţie a celui care cunoaşte potenţialul afectiv al peisajului, însă nu-l mai detectează.

Ciclul Poemelor cu tătuca, constituind o importantă parte a volumului, înregistrează aproape cinematografic involuţia degradantă a trupului şi instalarea treptată a morţii celui apropiat. Stilistic vorbind, această parte a volumului e încărcată de o simbolistică neiertătoare, creată nu pentru a separa triumfător viul de aproape-viu, ci din dorinţa autorului de a surprinde neechivoc chipuri ale unei existenţe în descompunere: „Tata-i bolnav, degeaba îi mai aduce mama ligheanul. / Burta-i bolboroseşte şi suspină în graiul ei umed-cleios: / tătuca e-o damigeană în care cineva suflă printr-un furtun / de plastic la 5 dimineaţa” – p.10. Interogările, fără substraturi mistice, au rolul de a face comprehensibilă participarea celui măcinat de boală la spectacolul uimitor al sfârşitului: „Cine se zvârcoleşte mai tare ca tine? / Cine suferă, / cine se dă de ceasul morţii, / cine e mai orb decât tine, mai vanitos, mai smintit? / Stricăciunea îţi lucrează în oase şi nu-i nimeni pe lume / să te poată-ajuta” – p.15.

Poemele din Black butterfly sunt cele mai apropiate, ca ton, de acelea care au format Circul domestic. Claudiu Komartin se întoarce cu duioşie la stilul poemelor de acum 6 ani, revizitând, cu aceeaşi intensitate, vechile „locuri comune”: indiscreţia, amorul scurt, poezia gesturilor şi sensibilitatea corespondenţelor între afect şi efect: „Se deschide o poartă: cu mers potrivit, o tânără / păşeşte în stradă. O priveşti încântat de la geam, / iar ea îţi zâmbeşte. Dispare într-o arcadă, / apoi se arată din nou. // Un dans matinal. Un capriciu. O joacă. // I-ai pune pe frunte frunze de laur. / Foarte încet, prin părul fetei trece o boare de vânt, / ca peste o plajă presărată cu solzi fini de aur.” – Un dans matinal, p.34-35.

Prozaismul unora dintre poemele din La debarcader pierde din ariditate tocmai prin pictarea banalului şi înzestrarea acestuia cu subtilităţi (fatalmente subiective, evident), izvorâte din apetenţa crescută a autorului de a da un plus de sens oricărui eveniment anodin: „îmi pierd mâna prin părul tău / cum se pierde un liliac / în liniile de înaltă tensiune” – Laura, p.60. Dacă erotismului îi scade, aici, forţa plenarităţii, el câştigă, totuşi, mult mai mult prin paralelismul pe care autorul îl stabileşte între gestul îndrăgostitului şi imaginea electrică a firelor de înaltă tensiune. Nu e mai puţin, e mult mai mult. Pentru că poetul, înzestrat cu un curaj exemplar, zugrăveşte aparent necenzurat trăirea în proximitatea imediată a sentimentului. E o scânteie surprinzătoare, nu un foc aşezat.

N-aş fi crezut, iniţial, că un volum de o asemenea densitate, cu o puternică structură eterogenă şi polifonic până la diluţie, m-ar mai putea impresiona. Totuşi, modul în care argumentarea poetică se naşte în fiecare vers şi în fiecare poem, traversând volumul ca un fir nevăzut, dar rezistent, au făcut ca Un anotimp în Berceni să fie, după părerea mea, o culegere de poeme de ţinut aproape, în momentele în care vi se face dor de sunetul poeziei bune. Just in case.

(Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, 72 p., ed. Cartier, 2009)

V-am spus eu cândva că mi se întâmplă să fac pasiuni pentru câte-un autor. De cele mai multe ori, păţesc lucrul ăsta cu autori străini. În momentul în care-i descopăr, mi se pare că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Nu mică mi-a fost mirarea, anul acesta, să constat că şi Dinu Pillat e unul dintre scriitorii cu care rezonez puternic. Îmi place atât de mult scriitura acestui autor, încât îmi pare foarte rău (mă cuprinde o tristeţe iremediabilă, vorba poetului) că a scris atât de puţin. Şi, dacă tot mi se-arată de-un bilanţ, cât de curând, declar aici, pe onoarea mea de pionier, că „Aşteptând ceasul de apoi” este cartea mea preferată pentru 2010.

După ce am citit-o, am căutat prin anticariate şi restul romanelor lui Dinu Pillat. Am găsit doar „Moartea cotidiană”, despre care e vorba în postarea asta. Oricum, nu disper, pentru că pe coperta a patra a romanului „Aşteptând ceasul de apoi” ni se spune că e prima carte din seria de autor Dinu Pillat. Aşadar, cu puţintică răbdare, o să găsesc şi „Tinereţe ciudată”, primul său roman. Cât de curând.

„Moartea cotidiană” prezintă într-o cheie metaforică declinul unei lumi. Familia profesorului Justinian Ionescu nu e decât configurarea în mic a unui univers pe cale de dispariţie: mica burghezie, faţă în faţă cu evoluţia evenimentelor. Nicăieri pe parcursul romanului nu întâlnim vreo referinţă istorică, însă modul în care sunt desenate cele două zile şi o noapte din destinul acestei familii vorbeşte de la sine. Cartea e structurată în 3 părţi („O zi”, „O Noapte”, „O altă zi”), fiecare dintre acestea scoţând în relief morbiditatea lentă a unei vieţi trăite sub semnul rutinei absolute. Aceasta e una din cheile în care poate fi citit romanul: moartea cotidiană nu e nimic altceva decât parcursul mecanic pe care fiecare membru al familiei trebuie să-l parcurgă zilnic, în aşteptarea resemnată a unui final. Justin e căsătorit cu Ana, stâlpul casei, care se priveşte des în oglindă şi care, în lipsa unor activităţi cotidiene fructuoase, rememorează părţi mai mult sau mai puţin fericite din trecutul ei. Au împreună un băiat, Sandu, student, a cărui tentativă de evadare din chingile unui destin anonim se consumă prin gustarea excesului. În postfaţa cărţii, Monica Pillat chiar spune lucrul acesta: că eroii romanului nu au altă scăpare din acest cotidian decât fie lehamitea (cum e cazul lui Justin, căruia îi e lene până şi să salute oamenii pe stradă, în drum spre metrou), fie spargerea tiparelor (cazul lui Sandu, care bea în fiecare seară şi-şi găseşte adăpost pe la câte-o tânără generoasă). Nu există, aşadar, cale de mijloc. Sau, dacă ea există (cum se întâmplă cu Ana), ea e atât de insipidă încât nu-şi află nicio formulă de exprimare exterioară. Hypolit, fratele ciung al lui Justin, este personajul cu rol de spectator, din cauza infirmităţii sale. N-a fost niciodată foarte legat de Justin, trăieşte din mila familiei sale, se dedă la (ne)vinovate jocuri erotice cu slujnica şi cu Ana, care-l refuză scârbită, dialoghează cu cioclul care le este vecin (ameninţarea perpetuă a morţii este prezentă prin acest mic element de simbolism). Nu are nicio răspundere, îşi duce traiul într-o perfectă dependenţă de ambianţa rece a familiei fratelui său.

Toate lucrurile se petrec într-o încetineală bolnăvicioasă. Personajele par să trăiască în inerţia maladivă a unui mecanism care nu ţine cont niciodată de dorinţele celor în care s-a instalat. Nici Justin, nici Ana şi nici Sandu nu par să trăiască gândindu-se la un „mâine”. Cazna fiecărei zile constă în simpla ducere la capăt a ei. Această stare de încremenire totală are aparenţa unei morţi cotidiene.

Totuşi, viaţa membrilor familiei pare zguduită de moartea neaşteptată a lui Justin, petrecută pe când acesta se afla la biroul său. E nevoie de mobilizare, de pansare a rănilor, de o schimbare de optică. Însă, paradoxal, nimic din toate acestea nu se va întâmpla. Într-atât de instalată în structura personajelor e senzaţia inutilităţii castratoare încât nimeni nu va fi pe deplin dislocat din starea iniţială şi repus pe o altă linie. După şocul iniţial, nu mai e loc nici de lacrimi, nici de regrete, nici de suspine. Se revine la viaţa iniţială, ba chiar cu uşoare urme de invidie că Justin, iată, a reuşit să facă o figură frumoasă ieşind din peisajul tern în care-şi târa zilele.

„Moartea cotidiană” e, aşadar, un roman foarte dens, cu multiple paliere interpretative (ceea ce-mi place foarte mult) şi cu un stil literar care face ca până şi o temă de un sumbru imaculat să pară palpitantă. Mă declar, aşadar, fan al lui Dinu Pillat.

P.S. şi, cu această însemnare, iată că am atins pragul magic: e cartea cu numărul 100, de când deţin acest blog. Şi încă n-am împlinit 1 an! 🙂

(Dinu Pillat, Moartea cotidiană, 168 p., ed. Dacia, 1979)

Nu mai e un secret pentru nimeni că sunt vrăjit de Iris Murdoch. Mi-am şi spus că nu mă las până nu citesc tot ce s-a tradus în limba română din opera scriitoarei britanice. Mai am trei cărţi… 🙂

Visul lui Bruno e întrucâtva o meditaţie subtilă asupra morţii, însă nu din perspectivă mioritică (îndreptată înspre ce se întâmplă dincolo), ci din unghiul a ceea ce rămâne în urmă. E o filosofie a restului aici. Bruno e un nonagenar care nu a reuşit în timpul vieţii să şi-l apropie pe Miles, băiatul său. Bruno locuieşte cu ginerele său, Danby, cu o slujnică pe care n-o dă inteligenţa afară din casă, Adelaide, şi cu Nigel, un fel de „home-made mesia”. Bătrânul colecţionează timbre de valoare şi are o pasiune pentru păianjeni, pe care-i urmăreşte fascinat. Bineînţeles că nu la asta se reduce romanul. Aşa cum ne-a obişnuit, Iris Murdoch creează un personaj central în jurul căruia gravitează vieţile celorlalţi. Danby, care fusese căsătorit cu Gwen, se îndrăgosteşte de Lisa, cumnata lui Miles. Miles, la rândul său, căsătorit cu Diana (care are o pasiune pentru Danby) se amorezează de aceeaşi Lisa. Adelaide e doar amanta ocazională a lui Danby, iar când află de sentimentele acestuia pentru o altă femeie, decide să se căsătorească cu Will, fratele geamăn al lui Nigel. Pare complicat. Însă nu e, mai ales că Iris Murdoch are incredibilul talent de a da naştere unor personaje foarte bine individualizate.

Bruno e punctul central. Încercând o reconciliere cu Miles, se simte ataşat de Lisa. Apropierea de aceasta îi dă senzaţia bătrânului că a reparat, cât de cât, relaţia dificilă pe care a avut-o cu fiul său. Rând pe rând, toate personajele îşi trăiesc destinul în funcţie de cel al bătrânului, fără să-şi dea seama că acesta exercită asupra lor o influenţă mult mai mare decât ar fi bănuit-o. Casa impozantă, mereu întunecată, lovită tot mai des de nemiloasa ploaie londoneză, este locul în care protagoniştii iau cele mai curajoase decizii din viaţa lor. Aici îşi scrie Danby scrisoarea către Lisa. Aici se hotărăşte Adelaide să îşi unească destinul cu al lui Will. Aici se joacă Nigel de-a Dumnezeu. Aici se retrage Diana ca să-şi calmeze durerile. Nimeni nu scapă. Rolul lui Bruno nu e altul decât acela de a aranja lucrurile, înainte ca marea cortină să cadă definitiv. Şi chiar dacă nu totul iese conform planului iniţial, satisfacţia e aproape maximă: a încercat.

Ceea ce mi-a plăcut şi mai mult a fost că autoarea nu ne mai conduce, de mânuţă, prin labirintul întortocheat al minţii fiecăruia dintre personaje. E doar un martor care descrie cu acurateţe ce se întâmplă. Fără un scop prestabilit, fără intenţii ascunse. E doar un ochi atent, care mătură încăperile şi ne spune ce întâlneşte în cale. De aceea acţiunea curge lin, intriga e dozată treptat, iar finalul curge, curge, curge… O carte frumoasă.

p.s. despre Visul lui Bruno a mai scris şi Dragoş, aici

(Iris Murdoch, Visul lui Bruno, 402 p., ed. Univers, 1978)

Adevărul e că voiam să scriu despre cartea asta abia mâine. Deja eram în pat când s-a stârnit o furtună din asta, mai rebelă (o fi existând şi furtuni docile? merită meditat asupra subiectului…). Şi, pentru că oricum n-aş fi putut adormi din pricina tunetelor (da, n-am termopane!), m-am gândit să scriu despre romanul ăsta al lui Philip Roth care mi-a plăcut foarte mult.

Bine, hai s-o spunem pe-aia dreaptă: îmi place cum scrie Philip Roth. Mi se pare că face parte din categoria aceea de scriitori care ţi-ar putea descrie, cu farmec, cum paşte o oaie. Asta e a treia carte pe care i-o citesc, după „Sânul” şi „Animal pe moarte„. Tema romanului nu e diferită de aceea prezentată în „Animal pe moarte„. Everyman, căci despre el vorbim, e, aşa cum îi spune şi titulatura, un om oarecare, un orişicine. Romanul începe, ironic, cu momentul morţii acestuia, când în jurul mormântului sunt adunate rudele şi prietenii ori colegii răsposatului. De aici încolo, povestea se leagă din episoade mici, care-l pun pe defunct în legătură cu toate persoanele importante din viaţa lui. Aflăm despre cum a încercat mereu s-o protejeze pe Nancy (fiica lui), despre cum şi-a ratat mariajele (inclusiv cel cu Phoebe), despre desele aventuri extraconjugale, consumate animalic chiar şi pe mocheta din biroul propriu (o, da!), despre relaţia afectivă dintre el şi fratele său câştigător-în-toate, Howie, despre eşecul relaţiei cu cei doi băieţi din primul mariaj etc.

O să spuneţi că, deh, nu e mare lucru. Şi nici nu e. Numai că toată construcţia cărţii vine să potenţeze laturile unui destin ce pare banal, fără a-i ştirbi, prin asta, unicitatea. Adică, nu ştiu cum să spun mai exact…, ceea ce face Philip Roth în cartea asta e să ne asigure, as simple as that, că viaţa merită trăită, indiferent de căderile ei în banal ori de desele mustrări de conştiinţă pe care le poţi încerca pentru că nu ai reuşit să fii un om mai bun.

Pe coperta a patra ni se spune, once again, că avem în faţă o carte care dezvăluie „degradarea trupului sub asaltul nemilos al timpului”. I-auzi! Mie nu aşa mi s-a părut. Sigur că există dese referiri la bolile eroului principal, descrise cu o minuţiozitate maniacală, cu termeni medicali pompoşi şi cu siguranţa unui adevărat specialist în domeniu, însă nu trupul e aici personaj central, ci conştiinţa. Şi, dincolo de ea, conştienţa. Acest Everyman descoperă, în timp, că bătrâneţea nu e un privilegiu, câtă vreme încă eşti suficient de lucid încât s-o conştientizezi. Finalul care se apropie nu poate fi ignorat complet decât după ce se va fi întâmplat. Abia dincolo poţi să faci abstracţie (chiar dacă sună suprarealist) de nedreptatea de a te fi născut şi de luciditatea care te-a însoţit de-a lungul vieţii. Citez din ultimele rânduri ale cărţii: „S-a scufundat simţindu-se departe de-a fi doborât, deloc condamnat, dornic să se împlinească iar, şi cu toate astea nu s-a mai trezit niciodată. Stop cardiac. Nu mai exista, eliberat de existenţă, intrând în neant fără măcar s-o ştie. Exact aşa cum se temuse de la început.”

Aşa că Philip Roth merită, se pare, toată atenţia mea. Poate va deveni următoarea mea obsesie. Între timp s-a oprit şi furtuna.

(Philip Roth, Povestea lui Orişicine, 256 p., ed. Polirom, 2007, trad. de Fraga Cusin)

Dacă o să vă spun că şi acum, la mai bine de 10 minute după încheierea lecturii la cartea lui Tolstoi, eu încă mai am frisoane, o să ziceţi că exagerez. Numai că vă înşelaţi. Nu exagerez deloc.

Moartea lui Ivan Ilici, nuvelă a lui Lev Tolstoi, vorbeşte exact despre ceea ce spune şi tilul său: despre moartea unui individ. Numai că de data aceasta accentul nu cade doar (sau nu atât) asupra mărturiei şocante a degradării fizicului, ci mai ales asupra întrebării (care ajunge exasperantă) „de ce?”.

Ivan Ilici are toate datele pentru a fi socotit un model social demn de urmat. Are o slujbă bună (judecător), are o reputaţie neştirbită de om onest şi la locul lui, are o viaţă de familie care, fără a fi perfectă, se înscrie totuşi în limitele unui rezonabil socialmente recunoscut. Rememorându-şi viaţa, pe patul de moarte, Ivan Ilici îşi dă seama că a trăit în conformitate cu toate regulile de convieţuire scrise şi nescrise. Cu alte cuvinte, nu şi-a bătut joc de viaţa lui. A avut o traiectorie ascendentă, dar lină, a respectat toate regulile bunei-cuviinţe, a dat tuturor senzaţia că este un om integru şi moralmente sănătos. Cu toate acestea, durerea cea mai mare pe care o trăieşte Ivan Ilici nu e neapărat cea fizică, ci aceea izvorâtă din necunoaşterea sensului acestui sfârşit. Şi, pentru că finalul vieţii nu e în puterea de înţelegere a nimănui, Ivan Ilici recurge la o logică simplă, menită să-i clarifice sensul existenţei; de aceea, muribundul începe să-şi pună la îndoială întreaga viaţă, nefiind sigur, nici într-al doisprezecelea ceas, că a făcut „ceea ce trebuie”. Văzut din această perspectivă, finalul vieţii îi apare lui Ivan Ilici ca un fel de pedeapsă pentru că nu a ghicit la timpul potrivit calea pe care trebuia s-o urmeze.

Urletul continuu, zgomotul care însoţeşte ultimele 3 zile din viaţa eroului, e cutremurător. Ţi se face piele de găină citind cum, din disperare, Ivan Ilici recurge la acest gest. Ţipătul răzbate printre rânduri, surprinzător şi autentic deopotrivă, aşa cum numai din pana marilor autori poate ţâşni.

O carte care te pune pe gânduri.

(Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, 124 p., ed. Humanitas, 2010)