Posts Tagged ‘mit’

vietile-paralele_1_fullsize[text publicat în revista logo zona literara, nr.3-4/2013]

Florina Ilis e o prezenţă discretă în peisajul literar autohton. Scriitoarea din Cluj s-a remarcat în 2005 cu romanul Cruciada copiilor, care avea să-i aducă o binemeritată consacrare şi care, de asemenea, l-a făcut pe ditamai Nicolae Manolescu să o considere pe autoare o „certitudine” în romanul românesc postedecembrist. Au trecut 7 ani între succesul critic şi de public al romanului sus amintit şi apariţia noii sale cărţi, intitulată Vieţile paralele, o temerară încercare de a repune în discuţie mitul eminescian.

Trebuie să recunoaştem că un demers artistic de o asemenea anvergură suportă nişte riscuri serioase. Romanul Florinei Ilis e, de altfel, foarte greu încadrabil unui singur gen literar. Comentatorii au vorbit, mai degrabă, despre o compoziţie eteroclită, în care documentul oficial s-a împletit într-un mod curajos cu fantezia, cu imaginaţia, cu elemente de teorie a conspiraţiilor şi cu o aproape neobservabilă dispoziţie ludică. Pentru că, în ciuda seriozităţii cu care poate fi tratată o asemenea temă delicată, autoarea nu se dă în lături de la a pigmenta povestea şi cu niscaiva frivolităţi, care însă nu aduc atingere directă intenţiei conceptuale a romanului.

Boala lui Mihai Eminescu a constituit de-a lungul anilor subiect de dezbatere nu doar în presa literară, ci şi – datorită acestei blestemate metehne de a transforma valoarea în mit (intangibil şi inatacabil) – în varii zone extra-literare. Florina Ilis decupează din tot acest haos al interpretării bucăţi pe care le mixează într-un mod ingenios, dar care nu fac altceva decât să readucă în prim plan locurile comune ale unor receptări antume şi postume. Sunt de acord, în această privinţă, cu Marius Chivu care a afirmat că marile calităţi ale romanului (documentarea asiduă, îngemănarea ficţiunii cu realitatea, diversele surse de informare, originalitatea exegezei ş.a.) sunt şi marile lui defecte.

În primul rând, ideea reconstruirii mitului eminescian pornind de la o ficţiune metaliterară cum e aceea a informatorilor chemaţi de peste vreme să studieze comportamentul poetului şi al apropiaţilor săi este, pe cât de inspirată, pe atât de nerelevantă. Cititorul extrage din tot acest noian al acţiunilor doar bucăţile mitice pe care le cunoaşte deja, pentru restul neavând niciun soi de dovadă palpabilă. Florina Ilis reuşeşte, astfel, un lucru incredibil: să atribuie unei realităţi faptice un dubiu fictiv, într-o strădanie inversă de creare a poveştii. Câtă vreme ar fi fost vorba despre o închipuire absolută a unui autor, lucrurile n-ar fi ieşit din schema tipică a unui demers literar. Când însă este vorba despre o tentativă de a potenţa şi de a face lumină în cazul unor chestiuni care plutesc în jurul personalităţii unui poet devenit un „bun naţional”, intenţia onorabilă se pierde într-un hăţiş de artificii stilistice. Personajele secundare sunt oarecum palide, sugerând fie faptul că rolul lor în desluşirea adevărului e nesemnficativ, fie că realitatea dindărătul misiunii lor nu şi-a pierdut nici acum caracterul secret. Elisabeta îşi însuşeşte, de pildă, „învăţămintele de bază ale gândirii marxist-leniniste” (p.269), „citeşte seară de seară romanul Bălăuca”, „se gândeşte la povestea dintre Eminescu şi Veronica Micle” (p.271), pregătindu-se, astfel, pentru operaţiunea de spionare a poetului. Regresia temporală, demnă de un roman SF, e aici doar condiţia necesară pentru realizarea postumă a unui portret convenabil ideologic.

În acest lucru rezidă cel de-al doilea mare pariu al romanului, pe care autoarea pare că l-a pierdut. Preocupată să redea cât mai convingător ampla operaţiune de rescriere a vieţii poetului şi de adaptare a scrisului lui la noile standarde de corectitudine ideologică, autoarei îi scapă tocmai lucrul esenţial, şi anume reliefarea rezultatului acestei mari mistificări şi a implicaţiilor ei directe asupra operei eminesciene. Nu e suficientă, aşadar, numai „regia” unei astfel de răstălmăciri istorice, ci mai ales reverberaţiile literare ale acestei întorsături de situaţie. Evident că autoarea este liberă să propună un scenariu în conformitate cu propria concepţie despre subiectul cărţii, însă, fiind vorba despre o temă unde nu toate ingredientele sunt necunoscute, era necesară, cred, o mai apăsată scoatere în relief a consecinţelor unor acte de reinterpretare politică. Mai ales că, slavă Domnului!, material documentar există din plin. Sunt, totuşi, explicite şi reuşite răbufnirile şefului Direcţiei de Propagandă şi Cultură a CC al PMR: „Procesul de recuperare şi de integrare în patrimoniul cultural a operei lui Eminescu Mihai, de pildă, a scăpat complet de sub control ideologic, existând pericolul unei mitizări […] a imaginii poetului naţional. […] Comitetul pentru „eternizarea” memoriei lui Eminescu şi-a cam depăşit atribuţiile, încurajând un cult exagerat al personalităţii acestuia. Şi, în fond, cine e Eminescu ăsta? […] Este chiar aşa de mare ca Puşkin? […] Unii mi-au mărturisit că Eminescu ar fi fost negricios, păros şi mic de statură, sifilitic şi cam nebun. […] Ca să nu mai spun că era naţionalist şi antisemit. […] Un xenofob care a arătat că principalul pericol pentru naţiunea română îl reprezintă străinii! Cam aşa considerau şi legionarii, nu? […] Când tocmai noi, străinii de bine, împreună cu marea şi puternica familie internaţională marxist-leninistă am făcut din ţara asta o ţară fără de clase sociale, o ţară complet nouă după un model de succes, modelul sovietic!” (p.406-407).

Dorindu-se un roman polifonic, Vieţile paralele conţine şi scene de un erotism bine conturat, adăugând un surplus liric într-un exces de documente autentice şi istorii aride. Povestea de iubire dintre Eminescu şi Veronica Micle e privită detaşat, însă cu dese incursiuni în cochetăria feminină a îndrăgostitei. Tablourile sunt calde, pastişând inspirat parfumul epocii, însă inserarea lor în ecuaţia contabilicească a dosarelor de urmărire provoacă o senzaţie de inactualitate şi de inadecvare. Schimbarea bruscă a registrelor, deşi antrenantă, anihilează parţial euforia sentimentală şi frumuseţea, chiar impură, a afectelor. Uneori, însă, dintr-o prea mare dorinţă de contrabalansare a senzaţiei de documentar scrupulos, autoarea se aruncă în descrieri artificiale, de un gust îndoielnic, căzând într-un regretabil kitsch: „Se îmbătă de miresmele tari ale noii primăveri înspre care îşi deschide larg porţile inimii, intuind ceva din măreţia puterii regenerării cosmice prin care, proaspătă şi sfioasă, ca o fecioară în faţa altarului, natura făcuse să rodească, din nou, sevele.” (p.455). Şi mai grav, întâlnim erori de exprimare inadmisibile la un autor de valoarea Florinei Ilis: „principiul de drept modern al unităţii naţionale, ca şi (sic!) condiţie principală a existenţei unui stat” (p.331-332).

Impresionantă este însă, spre finalul cărţii, metafora swiftiană prin care autoarea redă imaginea judecăţii lui Eminescu de către posteritate. Sunetul sâcâitor pe care îl produce una dintre roţile căruciorului care transportă statuia poetului este o transpunere livrescă a zvonurilor nedrepte care au însoţit întreaga istorie de receptare a vieţii şi operei eminesciene. Atmosfera devine tulburătoare şi aproape mistică în încercarea mulţimii de a evalua, cu instrumente precare, dimensiunea unui geniu. Autoarea oferă aici un tablou năucitor, sumbru şi trist: „Imediat, în sala mare a Ateneului, pe culoarul din dreapta, îşi făcu apariţia un cărucior cu patru roţi. Doi indivizi voinici, după toate aparenţele de la Securitate, îmbrăcaţi în civil, împingeau cu destulă dificultate acel vehicol care, rulând pe mocheta roşie din sală, se dovedi ceva mai puţin zgomotos ca înainte. Totuşi, pesemne că mecanismul uneia dintre roţi nu funcţiona cum trebuie, fiindcă un sunet ascuţit, supărător, continua să se audă […] Dar nu atât neobişnuita apariţie atrase atenţia şi stârni uimirea asistenţei, cât statuia care, bine ancorată cu nişte funii groase, trona nemişcată în căruciorul cu patru roţi. Era o statuie reprezentându-l pe Eminescu aproape nud. În jurul şoldurilor cineva îi înfăşurase, petrecând-o în mai multe rânduri, o pânză albă care-i ajungea până sub genunchi, lăsându-i gambele goale” (p.634).

Demn de respect prin eforturile pe care scriitoarea le-a depus pentru a strânge laolaltă documente, impresii, note de lectură, jurnale, manuscrise, romanul Vieţile paralele îşi ratează grandios ţintele tocmai din pricina unei emfaze şi a unei exhaustivităţi fără discernământ. Cu destule părţi interesante şi valide, cartea îi dă cititorului senzaţia, după parcurgerea celor aproape 700 de pagini, că n-a aflat, de fapt, nimic nou. E o uluitoare pedalare în gol, o imensă punere în scenă a unor elemente disparate şi inedite dar care, însumate, nu răspund niciunei întrebări esenţiale cu care orice cititor onest se înarmează la întâlnirea cu un astfel de proiect livresc. Privim, aşadar, un uriaş mecanism, bine uns şi supradotat, dar care nu produce decât o dâră de fum înecăcios.

(Florina Ilis, Vieţile paralele, 688 p. ed. Cartea românească, 2012)

Celor care, din nou, se aşteaptă să fiu deştept pe blog, le spun să lase orice speranţă. Încerc, pe cât posibil, să fiu smart în textele de cronică literară de prin reviste; aici, în spaţiul ăsta, daţi-mi voie să scriu despre cărţi exact în maniera în care aş face-o dacă aţi veni la mine şi am sta în bucătărie în jurul unui bol cu fistic şi cu nişte ceai pe lângă. Relaxat, adică, fără morgă auctorială, fără limbaje elevate.

Am făcut introducerea asta pentru că prea des mi se spune mai nou (mai ales de când am acceptat, pentru prima oară în viaţa mea, să fac parte dintr-un juriu care acordă un premiu literar pentru cel mai bun roman; e vorba, desigur, despre contestatul „Augustin Frăţilă„) că nu tot ce scriu pe blog e suficient documentat sau elaborat; băi, fraţilor, evident că nu e! Asta o fac, eventual (şi atât cât mă duce mintea şi… tastatura), repet, doar în paginile publicaţiilor care, din inconştienţa redactorilor-şefi (:)) ), mă găzduiesc în paginile lor. În rest, blogul e doar pentru RELUAREA acelor texte (pentru cei care nu pot procura revistele în format print, din varii motive) şi pentru nişte note fulgurante de lectură, referitoare la cărţi care-mi cad în mâini. Şi-mi cam cad, ce să fac.

Bun. Sper că lecţia s-a înţeles. Pentru că azi vin cu o altă lecţie. Este lecţia despre Lucian Boia, care, mie, mi s-a părut mereu un personaj extrem de enigmatic. Cărţile lui sunt, aproape toate, prilej de meditaţie ştiinţifică, nu mă îndoiesc, însă prezenţa lui este foarte discretă în peisajul media autohton. După mintea mea, asta e o dovadă de maturitate. Adică, ce să facă omu’, să meargă la Gâdea care să-l înveţe lecţii de naţionalism de sorginte securistică? Nu. Stă acasă şi scrie. Meditează. Potriveşte cuvinte. Rescrie istoria.

Nu vreau să reduc însă totul la această faţetă a personajului. Mult mai mult decât dialogurile despre cariera sa profesională (destul de liniară, ca să zic aşa, fără salturi spectaculoase ori fapte providenţiale) mi-au plăcut momentele în care istoricul serios dă jos masca şi vorbeşte, timid, despre propria persoană. De aceea îmi plac atât de mult volumele de convorbiri; pentru că, inevitabil, la un moment dat se declanşează acel declic care-l face pe om, iscodit deja binişor, să mai „lase” de la el. Aflăm, din cartea aceasta, despre faptul că niciodată nu l-au preocupat funcţiile, găsind mereu înlocuitori pentru posturi care-i fuseseră oferite lui (unul dintre ele, chiar de Zoe Petre), că nu poate lucra decât solitar, fidel propriului traseu şi că e reticent la orice inovaţie care-l scoate din ritmul propriu (mi-a plăcut, recunosc, pentru că mă regăsesc perfect în descrierile ăstea).

De cealaltă parte, frumos e şi modul dezinvolt în care Lucian Boia vorbeşte despre istorie. Se simte că-şi iubeşte profesia atât de mult, încât i se pare o impietate să-i atribuie contururi clare şi uşor definibile. La un moment dat, chiar o spune: „Dacă istoria ne învaţă ceva, atunci ne învaţă că din trecut nu învăţăm nimic!”. E trist, ştiu, dar e purul adevăr. Uitaţi-vă doar în jur, ca să vedeţi câţi oameni consideră, de pildă, că unele metode de exterminare a unor etnii ar fi necesare, la 60 de ani de la Holocaust. Nu dezvolt.

Tot de la Lucian Boia am aflat că nu trebuie să ne ferim să folosim cuvântul „mituri” atunci când ne referim la personaje istorice care au existat cu adevărat. „Mitul”, în acest caz, nu înseamnă o mistificare a trecutului, ci asumarea faptului că tot ceea ce cunoaştem din el este o formă continuă de reinterpretare a unor fapte cu care niciunii dintre noi nu am fost contemporani. Mihai Viteazul e un mit istoric; dar asta nu înseamnă că e o legendă şi că a fost inventat de o istoriografie generoasă cu trecutul luminos, ci că „realitatea” epocii lui ne ajunge nouă într-un mod mediat, rezultat al filtrării prin sute şi sute de ochi, de urechi, de minţi. Prindeţi voi ideea, că sunteţi isteţi.

Aşadar, un volum de convorbiri foarte plăcut cetitului. Merită digerat integral într-o după-amiază senină, când vecinii se hotărăsc să-şi schimbe geamurile şi ai nevoie de ceva care să-ţi ia gândul de la sunetele aferente acestei operaţiuni necesare (zic ei, încercând să te convingă să faci la fel).

(Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia, Istoriile mele, 216 p., ed. Humanitas, 2012)