Posts Tagged ‘mihailescu’

Prima carte pe care mi-a dat-o taică-meu s-o citesc a fost, dacă nu mă-nşel, „Aventurile lui Gordon Pym” a lui E.A. Poe. Iar maică-mea, pe când eram în clasa a doua sau a treia (cam devreme, totuşi) mi-a pus în braţe „20.000 de leghe sub mări” a lui Jules Verne. Nici Poe, nici J. Verne nu mi-au plăcut atunci. În legătură cu Jules Verne am dezvoltat o temeinică reticenţă, de care n-am scăpat nici azi. Pe Poe îl mai citesc uneori, noaptea.

Cam despre asta e vorba în cartea de faţă. Dan C. Mihăilescu adună o seamă de oameni de diverse profesii (actori, pictori, scriitori, filosofi, politicieni, medici ş.a.m.d.) care vorbesc despre cărţile care i-au făcut oameni. Sunt câteva titluri care se repetă (cum ar fi „Insula misterioasă” a lui Jules Verne) şi altele care, spre surprinderea mea, lipsesc cu desăvârşire („Don Quijote”, de pildă). Măcar am mai scăpat de grija că n-am citit tot ce ar fi trebuit… Dacă şi la case mai mari se întâmplă asta, eu de ce să nu fiu scutit? 🙂

Semnatarii din carte vorbesc despre lecturile care le-au îndrumat paşii, care le-au educat sentimentele şi care le-au ghidat gândirea. Unele mărturii sunt emoţionante (Ana Blandiana vorbeşte despre ezitarea cu care a deschis acele camere interzise, pline cu cărţi, aflate în vecinătatea casei lor de la Oradea), altele vorbesc despre o duioasă disperare a neîmplinirii cerinţelor unui cititor adevărat (Gabriel Liiceanu, uimit de lista lungă de opuri obligatorii pe care Noica i le dă de citit pe parcursul unei singure veri), altele surprind prin mesajul eliptic (Victor Rebengiuc ne spune, cu un ton amar, că, până acum câţiva ani, mai citea şi ziare, pe lângă Llosa, Hemingway ori Marquez).

Ce e de reţinut: în special ideea că nu există lecturi care, eo ipso, să fie obligatorii; că fiecare carte trece prin alte mâini, care o primesc atunci când mintea care le pune în mişcare e deschisă pentru nou; că a recomanda o lectură cuiva e un act de maximă responsabilitate, gest care trebuie să ţină cont de temperamentul, vârsta, preocupările şi structura sufletească ale destinatarului.

Dintre micro-eseurile celora care au contribuit la realizarea acestui volum (Manolescu, Alex. Ştefănescu, Neagu Djuvara, Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Andrei Cornea, Livius Ciocârlie ş.a.) mi-au plăcut în special textele lui Mihai Măniuţiu şi Ioana Pârvulescu.

Două lucruri mi s-au părut importante aici: 1) ideea, de o frumuseţe poetică rară, că speranţa ultimă a oricărui muritor iubitor de lectură e aceea de a se metamorfoza într-o carte, expresie a comprimării simbolice şi definitive a viului: „… dar cum aş putea să încetez a mă gândi la cărţi ca la nişte fiinţe vii când eu însămi nu-mi doresc altceva, în timp, decât să devin nimic mai mult, dar nimic mai puţin decât o carte?” (Ana Blandiana, p.20). 2) extirparea fricii că nu ai citit tot ceea ce trebuia citit, bazată pe ideea că fiecare cuvânt poate însemna lucruri diferite pentru fiecare om, la fiecare vârstă a acestuia: „Nu trebuie să-ţi fie ruşine că n-ai citit la timp cărţi esenţiale, că n-ai citit „tot” ce trebuie citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, cosanguin cu evoluţia sa interioară, cu nevoile şi întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri şi devansări specifice” (Andrei Pleşu, p.112).

O carte frumoasă, un util îndrumar de lectură sau prilej de rememorare a unor poveşti despre care credeai că ţi-au ieşit complet din minte.

(Dan C. Mihăilescu – editor -, Cărţile care ne-au făcut oameni, 144 p., ed. Humanitas, 2010)

E foarte greu, bănuiesc, să mai poţi scrie ceva original despre atletul disperării care a fost Emil Cioran. Dacă înainte de 1990 exista un soi de tăcere vinovată în ceea ce priveşte opera scriitorului român stabilit în capitala Franţei, după revoluţie a izbucnit o explozie compensatorie. Şi, pentru că în privinţa lucrărilor ştiinţifice referitoare la acest subiect nu mă pot pronunţa, cu atât mai nimerit mi s-a părut să citesc cartea unui înfocat cioranian, adică Dan C. Mihăilescu.

Numai că, spre surprinderea mea, în aparenţă e foarte puţină „căldură” în ceea ce scrie DCM. Cartea îşi propune, de fapt, o analiză a scrisorilor pe care Emil Cioran le-a scris de-a lungul vieţii. DCM chiar ne spune că la Cioran trăirea elaborată care face deliciul cărţilor sale e dublată la fel de strălucit de forţa expresivă extraordinară a epistolelor sale. E ca şi cum în Cioran ar sta la pândă două personalităţi la fel de virulente, care-şi caută în permanenţă solul fertil pentru a se dezlănţui. Unde se desparte DCM de Cioran e în următoarea chestiune: Cioran consideră că, din cauza amarului pe care un scriitor trebuie să-l toarne în opera sa, viaţa sa dinafara filelor trebuie să fie senină şi plăcută (de aici, uneori, tonul nerecognoscibil al unor scrisori cioraniene); DCM, de cealaltă parte, susţine că, din contră, calmul şi deliberarea lucidă ar trebui să fie soclul pe care se clădeşte fiecare rând scris cu destinaţia posterităţii. Mai sunt şi alte „divergenţe”, însă mi-e prea lene să mă lupt cu amândoi deodată… 🙂

De ce zic că e greu să vorbesc despre cartea asta: pentru că nu ştiu către cine să mă îndrept. E ca o partitură cântată de două voci distincte, care, împreună, mai falsează uneori (ca-n exemplul de mai sus), dar care îşi propun, aparent, să meargă împreună pe mai departe. Care e vocea principală? A pictorului dezastrului sau a nondocilului său discipol neoficial? A lucidului până la autodistrugere sau a celui pătruns de morbul ludicului şi al relativismului curios? A celui care pledează pentru bucuria unei dureri fizice care să te transfigureze sau a celui care-şi priveşte cu duioşie micul handicap de vorbire?

Mai departe: care dintre „Ciorani” e aici erou principal? Cel din scrisorile viril-prieteneşti către amicii din alte ţări sau cel topit după Friedgard Thoma în misive de un lirism greu de conceput pentru fanii săi? Cel din „Sunt scârbit de duşmani mai vechi, care-mi reproşează şi acum convingeri din tinereţe. Acelaşi lucru mi se întâmplă, din păcate, şi dincolo de ocean! Ce tâmpenie! Nu poţi scăpa de trecut, mai ales de un anume trecut” (p.74, scrisoare către Relu Cioran) sau cel jucăuş-trivial din „am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că a vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră” (către F. Thoma, p.116)? Răspunsul e simplu: despre amândoi e vorba aici.

Chiar dacă stilul în care a fost scrisă cartea e detaşat, studiat-inaderent, se simte de departe că Dan C. Mihăilescu, dintr-o mare dragoste, a vrut doar să-l „umanizeze” pe Cioran în ochii acelora care cred că scriitorul n-a fost altceva decât întruparea puroiului extincţiei şi al durerii ca formă de spiritualitate. Prin aducerea în faţă, într-o sinteză subţirică (dar aplicată, aş zice, fără fandări inutile), a scrisorilor diverse pe care Cioran, spirit prin excelenţă comunicativ (iată alt paradox!), le-a scris apropiaţilor săi şi prin rememorarea caldă a întâlnirilor pariziene cu maestrul scepticismului, Dan C. Mihăilescu reuşeşte să creeze  o aură magică în jurul unei personalităţi atât de complexe încât nu i-au ajuns cuvintele din două limbi ca să-şi cuprindă în totalitate, cathartic şi eliberat de angoase, propriile tragedii.

(Dan C. Mihăilescu, Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, 152 p., ed. Humanitas, 2010)

desertulpentrutotdeauna-3520Dacă tot am recitit, acum câteva zile, „Apărarea lui Galilei”, m-am gândit ca sâmbăta ce tocmai a trecut să mi-o umplu cu recitirea „Deşertului pentru totdeauna”, tulburătoarea mărturisire a lui Octavian Paler.

Cartea, apărută în 2001, este croită pe acelaşi model ca alte cărţi ale scriitorului (cum ar fi, de pildă, „Autoportret într-o oglindă spartă”). Construită pe bucăţi, confesiunea capătă acurateţe, pentru că dă senzaţia unei rememorări fără cenzuri anterioare. Autorul ne povesteşte, cu egală emoţie, despre Lisa, despre venirea la Bucureşti (moment în care s-a simţit ca un sălbatic ciudat printre burghezii de la Liceul „Spiru Haret”), despre relaţia cu tatăl său (pe care l-a venerat în tăcere) şi cu mama sa (o femeie simplă, care în toată viaţa ei n-a citit alte cărţi decât Biblia şi o culegere de rugăciuni), despre singurătate şi cochetarea cu ideea sinuciderii, despre boala care l-am împins către scrierea acestei cărţi, despre vară şi senzaţiile pe care i le provoacă, despre obsesia deşertului, a nisipului şi a mării, despre „unchiul George” (graţie căruia a obţinut statutul de bursier al liceului), despre cufundarea în lectură ca refugiu.

Ediţia aceasta a Poliromului se deschide cu un cuvânt înainte al lui Dan C. Mihăilescu. Lui îi aparţine sintagma „aristocraţie rurală”, cu referire directă la Octavian Paler. Sunt de acord cu D.C.M. atunci când afirmă că Paler îşi priveşte defectele doar aparent într-un mod demascator. De fapt, scriitorul cere îngăduinţă, folosindu-şi cusururile nu pentru a-şi face un proces de conştiinţă, ci pentru a-şi justifica neputinţele şi ezitările. Altfel spus, există o anume cochetărie în felul în care Octavian Paler face un inventar al minusurilor care-i grevează personalitatea. Le priveşte cu duioşie, mai degrabă decât cu resentiment. Ajunge chiar, la sfârşitul vieţii, să le considere indispensabile traseului pe care l-a parcurs şi în legătură cu care nu e sigur nici acum dacă se constituie într-o biografie sau într-un destin.

O carte remarcabilă, scrisă într-un moment în care conştientizarea inutilităţilor de peste timp reprezintă singurul exerciţiu bărbătesc şi motivant în faţa inevitabilului. Probabil mă voi întoarce la ea, redescoperind-o mereu alta, mereu proaspătă.

(Octavian Paler, Deşertul pentru totdeauna, ed. Polirom, 2009)

*reading in progress: Kurt Vonnegut, Bun venit printre maimuţe