Posts Tagged ‘memorii’

Fals-tratat-de-manipulare/ text publicat în revista Zona literară, nr.11-12/2013 /

Parcursul literar al Anei Blandiana, început cu mai bine de 4 decenii în urmă, poate fi considerat cvasi-linear, dacă nu luăm în calcul desele schimbări de perspectivă ale liricii poetice care, însă, s-au referit mereu la o mai largă cuprindere scenografică a aceloraşi idei care au făcut posibilă existenţa uneia dintre cele mai puternice voci poetice ale României postbelice. Altfel spus, în poezia Anei Blandiana se schimbă doar temele, niciodată sensurile lor, metafizice ori morale. Tonul gracil, de o splendidă eleganţă, se mulează perfect pe un soi de răzvrătire perpetuă, având drept cauză credinţa autoarei într-o dreptate de dincolo de faptele noastre simple, egoiste şi, în definitiv, nesemnificative într-un macro-tablou universal.

Şi, în definitiv, însuşi lucrul acesta frapează la Ana Blandiana: imaginea ei, de o tandră sensibilitate, coborâtă cumva din vremuri aşezate, cuminţi şi bine închegate, cu un soi de fragilitate a politeţii trăite ca scop în sine, se completează miraculos cu o forţă incredibilă a cuvântului scris, cu o puternică încredere în necesitatea clarificării unor chestiuni pe cât de simple în aparenţă, pe atât de complicate în fond. Ana Blandiana–scriitoarea este doar, paradoxal, faţeta publică a omului cu acelaşi nume, care-şi trăieşte viaţa între imperativul anagajării social-politice şi acela, mult mai onest şi mai înalt, al datoriei faţă de Poezie.

Cred că acesta este, de fapt, miezul impresionantului volum numit „Fals tratat de manipulare”. Autoarea, într-o înşelătoare carte de memorii („înşelătoare” nu pentru că rememorările ar suferi de primejdia unei retuşări tardive, ci pentru că nerespectarea cronologiei stricte în care s-au petrecut evenimentele sugerează mai degrabă caracterul selectiv al întâmplărilor importante), produce unul dintre cele mai spectaculoase volume confesive din literatura recentă. Faptul că majoritatea capitolelor din carte sunt mărturii sincere ale implicării politice a autoarei în lumea pestriţă şi haotică de după 1990 nu reprezintă, aşa cum s-ar crede, o capitulare de la (horribile dictu!) rostul poetului în cetate, ci mai degrabă prelungirea acestui sens dincolo de pagina albă, dincolo de „patria mea a4” pe care scriitoatea a desenat-o convingător în cel mai recent volum de poeme al său.

Manipularea la care se face referire în cartea Anei Blandiana nu are întotdeauna ca suport o dorinţă a manipulatorului de a dresa conduita manipulatului într-o direcţie precisă; manipularea, în forma ei cea mai insidioasă, nu-şi face simţită prezenţa decât după multă vreme de la producerea ei, ca o confirmare a puterii de a mistifica realitatea, dându-i un contur nerecognoscibil peste timp. De aceea, nu toate experienţele trăite de autoare şi consemnate exemplar în carte sunt privite cu aerul tragic al celui care, azi, se simte înşelat, ci mai degrabă cu maturitatea omului care a înţeles că nu există scăpare absolută. Iar destinul cumplit al persoanelor dragi (accidentul stupid pe care tatăl poetei îl suferă, şi care îi va grăbi moartea, după ce supravieţuise vieţii în detenţie; supremă ironie a sorţii, pe care Ana Blandiana o acceptă cu un fel de resemnare ascetică, tulburătoare şi albă) face parte dintr-o manipulare cu rădăcini oculte, în urma căreia cei rămaşi se simt datori să depună mărturie despre misterele care le-au tulburat existenţa.

Numele ales de Ana Blandiana pentru această carte – combinaţie eterogenă de confesiune intimă, radiografie socială, eseistică şi mici poeme în proză – vine să confirme substratul politic al ultimilor 30 de ani din viaţa autoarei. Înainte de 1989, politicul era doar fondul încărcat de semnificaţii opresive al vieţii tuturor locuitorilor ţării aflate sub pecetea dictaturii; politicul nu era, aşadar, o opţiune liberă, ci un blestem cotidian, o cauză permanentă de suferinţă şi umilinţe. După 1990, el ia forma alegerii benevole (deşi Ana Blandiana nu o resimte în acest fel, ci ca pe o datorie rezultată din mulţii ani în care a crezut că rostul poetului este să tragă cuvenitele semnale de alarmă în faţa derapajelor unei puteri înnebunite de propria aură), iar prin această suprapunere inevitabilă a scriitoarei cu fondatoarea Alianţei Civice se ajunge la o confuzie totală între planuri, de cele mai multe ori autoarea simţind remuşcări crunte pentru că a părăsit masa de scris pentru a ţine discursuri mobilizatoare, din balcoane, în faţa a mii de oameni. Şi, totuşi, o face, dintr-o datorie morală care azi pare desuetă, având în vedere evoluţiile deseori ilare şi absurde ale vieţii publice din România post-dictatură. O recunoaşte însăşi autoarea, într-un capitol rezervat unei arhitecturi a dezamăgirii care creştea pe măsură ce timpul nu confirma speranţele cu care se plecase la drum: „Dar nimeni dintre cei care voiau să ia puterea nu era dispus să se schimbe, nici măcar partidul care a clonat numele Alianţei Civice, realizând una dintre multele confuzii savant construite în epocă pentru a nu se mai putea deosebi binele de rău, ideile de interese, sacrificiile de profituri” (p.310). Dilema optării între societatea de ieri şi cea de azi devine atât de stăruitoare din cauza spectacolului de prost-gust pe care-l dau mai marii zilei, într-o euforie orgiastică şi neruşinată, încât până şi observatorul inocent şi ingenuu al fenomenului oscilează periculos: „Să însemne oare că mă simţeam mai acasă în sfârşitul de dictatură decât în începutul de capitalism?” (p.324) Răspunsul e, evident, negativ în ceea ce o priveşte pe autoare, însă doar simpla existenţă a unei astfel de dileme vorbeşte fără echivoc despre haosul generalizat al societăţii româneşti din primii ani de libertate postdecembristă.

Volumul e parcurs de o stranie şi totuşi familiară senzaţie de asumare a unei inutilităţi postfactum, un fel de recunoaştere târzie a zădărniciei cu care Ana Blandiana şi-a „irosit” ani buni încercând să transmită (să emoţioneze şi să convingă, după propriile-i spuse) mici impulsuri de conduită „firească”, „normală”, într-o societate din care sensul acestora a fost răsturnat. Acum, la vremea amară a retrospectivei, Ana Blandiana are totuşi tăria de a spune răspicat că a fost îndreptăţită şi salvatoare intenţia ei de a rămâne, ca şi până atunci, lipsită de orice fel de vanităţi, de orice soi de orgolii ale puterii: „Când mă gândesc azi la cât de naivă, nepregătită, neinformată, credulă, dezarmată, nepricepută, ignorantă şi chiar pur şi simplu proastă, din punctul de vedere al vieţii şi relaţiilor politice, eram atunci, îmi dau seama că faptul de a fi reuşit să mă sustrag şi să scap din pânza care fusese ţesută în jurul meu îmi apare ca un adevărat miracol” (p.414).

Oarecum inedit ne apare în volum talentul portretistic al autoarei, capabilă să comprime până la conturul esenţial personalităţi dintre cele mai diverse: „Pe pastorul Tőkés mi-l imaginasem mult mai în vârstă. Doamna Cornea era mult mai fragilă decât mi-o închipuisem, deşi îi ştiam de la radio vocea friabilă, de fetiţă, care dădea un caracter oarecum ireal marelui ei curaj”, „[Brucan] cu părul rar şi roşcat pieptănat peste chelie, cu nişte ochi mici şi vicleni, batjocoritori fără să se ascundă, şi cu o strungăreaţă care nu se potrivea cu restul figurii, dar care, paradoxal, atunci când râdea, îl făcea şi mai antipatic”(p.406).

Un stil meticulos de a aşeza ideea în pagină, o modalitate şocantă de a crea atmosfera oricărei epoci pe care o descrie, o atenţie diabolică în demontarea mecanismelor complicate ale unor situaţii-limită, laolaltă cu o plăcere aproape masochistă de a-şi asuma public eşecurile şi neîmplinirile, toate acestea fac din cel mai recent volum al Anei Blandiana cea mai importantă apariţie editorială a lui 2013. Pentru admiratorii mai vechi ai poetei, nu e nicio surpriză. Era firesc ca scriitoarea cu una dintre cele mai omogene şi valoroase creaţii poetice din a doua jumătate a secolului XX din literatura română să nu dea greş nici de data aceasta. Dacă ratarea există undeva, ea trăieşte doar în scenele absurd-comice ori trist-demoralizatoare cuprinse între copertele acestei cărţi de o rară frumuseţe panoramică. Chiar dacă autoarea admite că toată viaţa şi-a dorit să fie singură, soarta i-a înşelat aşteptările şi a aruncat-o în iureşul de nestăvilit al destinului colectiv, pe care ea a încercat, o perioadă, să-l modeleze şi să-l ghideze. Cu ce pierderi, nu vom şti niciodată. Mai ales că, într-un alt impuls de sinceritate dezarmantă, Ana Blandiana ne asigură că a preferat să mizeze mereu pe bunătate, cinste şi corectitudine, asumându-şi de la bun început riscul de a părea naivă, infantil-idealistă şi inocentă: „În general mi s-a părut întotdeauna mai simplu să greşesc imaginându-mi lumea mai bună decât este. Am avut întotdeauna o redusă capacitate de a-mi imagina dimensiunile răului, pentru că n-am fost niciodată în stare să-i înţeleg sensurile şi utilitatea” (p.462).

O carte esenţială, o autoare excepţională, un regal literar.

(Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, ed. Humanitas, 2013)

Anunțuri

cartea-ca-destin-daniel-cristea-enache-in-dialog-cu-dan-c-mihailescu_1_fullsize

În ultima vreme, remarc abundenţa cărţilor de interviuri cu personalităţi mai mult sau mai puţin vizibile ale spaţiului literar românesc. Genul acesta de scriere, atunci când nu e folosit ca simplu instrument de a crea vizibilitate pentru intervievator, are rostul lui intrinsec: anume acela de a da, dacă reuşeşte, o imagine de ansamblu (chiar dacă neomogenă şi formată din mici vanităţi solitare) asupra climatului cultural al unei epoci mărunte, cum e aceea prin care trecem acum. Căci altfel cum mi-aş putea explica punerea între aceleaşi scoarţe generoase a cuminţeniei aşezate şi politic corecte a unui Lucian Dan Teodorovici cu verva ideologic-răzvrătită a unui Vasile Ernu, într-o carte de dialoguri a lui Daniel Cristea-Enache („Literatura de azi”, Polirom, 2013)? Sau eleganţa seniorială a lui Andrei Pleşu cu sălbăticia autoflagelatoare a Angelei Marinescu, într-un volum similar al lui Marius Chivu („Ce-a vrut să spună autorul?”, Polirom, 2013)? Ambele volume amintite au pedanteria utilă de a ex-pune, într-un cadru al convorbirii detaşate, portrete-simbol ale literaturii române actuale, acesta fiindu-le şi scopul iniţial, „mobilul” onest al demersului editorial.

Pe de altă parte, o carte de dialoguri cu o singură persoană (prozator, poet ori critic literar) vine să gâdile aplombul confesiv al intervievatului, care se vede pus astfel la adăpost de pericolul egofil al jurnalului, de farmecul retuşant al monologului cosmetizat. Într-un dialog, părţile se antrenează reciproc, într-un joc al inteligenţelor, al nervilor şi, de foarte multe ori, al răbdării. Iar dacă cei doi protagonişti se numesc Daniel Cristea-Enache şi Dan C. Mihăilescu, spectacolul e garantat. Pe cât de bine îşi joacă primul inocenţa şi naivitatea, pe atât de caustic-prietenos îşi devoalează cel de-al doilea nemulţumirile.

Nu fac un secret din faptul că prima parte a volumului “Cartea ca destin” mi s-a părut împleticită, vag scrâşnită, scrisă cu un patos obositor de Scriitorinc, care aştepta, parcă, întrebarea finală, pentru a pune capăt într-un mod politicos unei corvoade la care s-a înhămat din imposibilitatea sa de a spune nu. După ce e încolţit cu talent de şaman de mai tânărul său preopinent, şuvoiul vorbelor curge necontenit, în unele dintre cele mai frumoase pagini de literatură confesivă pe care le-am citit în ultima vreme. A trebuit, aşadar, un răgaz de acomodare din partea paseistului înrăit, pentru ca instalarea în ceea ce părea la început o postură incomodă să fie realizată. Nu se încearcă evitarea vreunui subiect, însă retractilitatea nativă a lui Dan C. Mihăilescu îl aduce deseori în poziţia de a spune că nu din precauţie exagerată preferă să nu discute o temă ori alta, ci din cauza ororii pe care o resimte pentru orice formă, fie şi benignă, de exhibiţionism. Om al muntelui (în detrimentul mării) şi al teatrului (în defavoarea filmului), Scriitorincul pledează, indirect, pentru o recuperare a firescului, într-o lume obsedată de flama imediatului, de orgasmul instant al prezentului, de perisabilitatea îngrijorătoare a cuviinţei. Conservator prin structură, Dan C. Mihăilescu vorbeşte aici despre turnura estetico-mistică în destinul său pe care a simţit-o descoperindu-l pe Ioan Alexandru, despre primii ani ai căsniciei, când obsesia pentru lucrul bine scris reuşea să estompeze aproape iresponsabil neajunsurile unei perioade istorice tulburi, despre pasiunea pentru călcat, despre copilăria desprinsă parcă dintr-un roman de Dickens, despre pudibonderie, Athos şi cuvânt. Totul dezvăluit în cea mai frumoasă limbă română, în cel mai zemos, rotund şi plastic grai al meleagurilor ăstora, pline de preţiozităţi ridicole şi agramatisme neaoşe. Cred cu tărie că, alături de Andrei Pleşu, Dan C. Mihăilescu este cel mai înzestrat îmblânzitor de vorbe, un adevărat atlet al inovaţiei lexicale, care irumpe din cele mai neaşteptate asocieri, fără ca acestea să-i ştirbească limbii vorbite de el vreo fărâmă din frumuseţea ei uşor arhaică.

Autoritatea stentorală a cuvintelor Scritorincului nu intimidează, aşadar, cititorul, ci îl face pe acesta să înţeleagă forţa de convingere a lucrului bine rostit şi rostuit, fascinanta lui prospeţime şi utila lui prefacere într-un “altceva” apropiat şi familiar. Cu atât mai mult cu cât însuşi Dan C. Mihăilescu, în mediul sufocat de clişee dezonorante şi răsuflate, găseşte cea mai puternică emoţie şi cea mai compact-înţeleaptă pildă în vorbele simple ale bunicii soţiei lui care, la nunta lor, le-a urat: “muică, să vă-ngăduiţi”. E aici o comprimare surprinzătare a tuturor lecţiilor psihologice de compatibilizare, de aducere-împreună, de toleranţă pe care le-ar putea cineva învăţa.

Daniel Cristea-Enache, mai “cuminte” decât de obicei şi evident intimidat de verva şi volubilitatea explozive ale invitatului său, joacă rolul unui discipol aflat într-o relaţie privilegiată cu maestrul. E politicos şi empatic, însă, în egală măsură, nu pierde ocazia de a-şi chestiona intervievatul în legătură cu subiecte riscante ori, la limită, tabu. O face, totuşi, cu deferenţă, cu un bine dozat simţ al măsurii şi cu vizibila preocupare de a-l pune în prim plan pe eroul acestui maraton discur

Dacă volumul “Cartea ca destin” nu e, deci, o lecţie despre literatură, despre scris şi despre viaţa Scriitorincului, e cu siguranţă o mărturie despre bucuria încă netrecută la cele veşnice a convivialităţii, a şuetei inteligente, a investirii în celălalt.

(Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Cartea ca destin, 308 p., ed. Humanitas, 2013)

/ cronică publicată în Literatura de azi /

[text apărut în revista , nr.5/2012]

Prezenţă tonică pe scena culturală românească, Neagu Djuvara a reuşit să capteze atenţia publicului larg practicând un discurs lipsit de morgă academică. Cărţile lui, fie că tratează episoade istorice concrete, fie că prezintă diacronic destinul etnologic al românităţii,  fie că se scaldă în frivolităţile inocente ale ficţiunii cu blânde puseuri de veridic, reuşesc să stârnească în cititori o adeziune fidelă şi nediferenţiată. Volumele lui moş Neagu (cum îi place să se alinte) au tiraje mari (adaptate la specificul locului şi la cvasi-indiferenţa generalizată a românilor pentru această blestemată activitate care e lectura) şi se vând, vorba `ceea, ca pâinea caldă.

De aceea, nu e de mirare că editura Humanitas a ajuns, cu Amintirile din pribegie, la a zecea ediţie. Este, probabil, cartea de căpătâi a istoricului care a împlinit anul acesta 96 de ani. Din punctul meu de vedere, Amintirile constituie cel mai important volum al lui Neagu Djuvara, din cel puţin două motive: primul ar fi acela că autorul nu face aici rabat de la meseria care l-a consacrat, pentru că aventura vieţii sale coincide cu una dintre cele mai tulburi perioade istorice prin care a trecut România şi, inevitabil, descriindu-şi viaţa, autorul nu face altceva decât să se alăture unui destin colectiv aflat într-o malignă derivă; în al doilea rând, cartea are şi o indiscutabilă valoare estetică: Neagu Djuvara este un scriitor iscusit, dincolo de talentul său, recunoscut, de povestitor al trecutului.

Farmecul acestei cărţi constă şi în faptul că ea nu propune o privire diacronică asupra evenimentelor: senzaţia de rememorare necontrolată şi vie e prezentă în fiecare pagină. Nu există acea atenţie pedantă în creionarea cât mai exactă a unor situaţii de viaţă pe care o întâlnim la alţi diarişti, scufundaţi în egocentrism. Neagu Djuvara se bucură realmente să poată împărtăşi câte ceva din multitudinea de experienţe pe care le-a încercat în decursul timpului. Şi are ce povesti, nu glumă: cei 23 de ani petrecuţi în Africa, în calitate de consilier diplomatic în Niger (la Niamey), relaţiile dintre el şi soţia sa (care se rup, la un moment dat, din pricina distanţei), bucuria de a-l putea aduce pe continentul negru şi pe fratele său, Răzvan, tânăr medicinist, imposibilitatea de închegare a unor relaţii durabile cu exponenţii unei societăţi cu foarte multe reticenţe faţă de „europeni” (cei din Niger îi numesc astfel pe toţi cei cu tenul mai deschis decât al lor), portrete uluitoare şi poveşti tragice (Mia Prodan, mama Mariei Björnson, viitoarea mare scenografă), tablourile vivante de viaţă cotidiană într-un teritoriu exotic (cu obiceiuri ciudate şi tradiţii suspecte), dezamăgirea reîntoarcerii în ţară după 1989, precum şi încăpăţânarea de a se reintegra într-o ţară abulică şi rătăcită ş.a.m.d.

Pe scurt: Amintirile din pribegie ale lui Neagu Djuvara sunt un regal al rememorării fruste; ceea ce pentru cititor e simplă istorie reprezintă, pentru autor, pură biografie.

(Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, ed. Humanitas, 2012)