Posts Tagged ‘matei brunul’

Astăzi se decernează premiul (în valoare de 10.00 de euro) pentru romanul anului 2011. Cu alte cuvinte, premiul literar „Augustin Frăţilă”. Câştigătorul va fi cunoscut în această seară, după numărarea voturilor celor 20 de membri ai celui de-al doilea juriu. Însă pentru că am observat că mai mulţi colegi de juriu şi-au făcut publice opţiunile, mi le voi face şi eu, mai ales că avusesem această idee încă din momentul în care s-a zvonit că lucrurile vor deveni tulburi. Voi reveni, probabil, într-o postare ulterioară cu impresii generale despre acest concurs atât de contestat.

Deci, punctele mele merg aşa:

Matei Brunul (Lucian Dan Teodorovici) – 5 puncte – un roman bun, despre care am scris pe larg aici, într-o cronică apărută în revista Zona literară. Nu revin. Găsiţi acolo motivarea.

Ploile amare (Alexandru Vlad) – 4 puncte – o carte impresionantă, scrisă ireproşabil (deşi aş avea câte ceva de obiectat cu privire la redactarea defectuoasă pe alocuri), cu personaje bine conturate, cu o atmosferă sumbră şi tandru-ironică, îmbinate într-o poveste despre disperare, coabitarea cu dezastrul şi despre restul indefinibil al umanităţii din noi în momente de cumpănă ale istoriei. Un sat românesc cotropit de ape, în anii ’70 ai secolului trecut, un micro-univers simbolic şi o prefigurare sumbră a sfârşitului unei lumi.

Viaţa lui Kostas Venetis (Octavian Soviany) – 3 puncte – un fals roman picaresc, perfect structurat, cu o limbă românească bogată, suculentă şi vie, cu întâmplări desprinse din Decameron şi 1001 de nopţi, cu eroi coborâţi din Dumas şi Kazantzakis, cu intertextualism, cu dileme etice surprinse dintr-un unghi compasional, cu autoflagelări, cu schimbări bruşte de decor şi tradiţii (Italia, Grecia, România, Turcia  ş.a.m.d.), ce să mai: un regal al desfrâului şi al imaginaţiei. O combinaţie riscantă, dar uluitoare şi reuşită, de postmodernism şi legendă.

Fem (Magda Cârneci) – 2 puncte – aici am acordat 2 puncte nu pentru că volumul Magdei Cârneci n-ar fi meritat mai mult, ci din două motive: unul ar fi acela că am fost nevoit să aşez cărţile într-o ordine valorică, neavând posibilitatea să dau acelaşi punctaj mai multor cărţi; al doilea ar fi acela că, din punctul meu de vedere, cartea autoarei se circumscrie destul de greu rigorilor romaneşti: e un volum închegat, sensibil şi introspectiv, având ca pretext un lung şir de misive adresate de iubită fostului iubit. E o colecţie de crochiuri, de radiografii sincere, de mici cochetării duioase, dublate de o brutală confruntare cu eul şi cu evoluţia acestuia. O carte frumoasă, scrisă admirabil, fără putinţă de tăgadă.

Emoţia (Mirela Stănciulescu) – 1 punct – rar mi-a fost dat să descopăr o discrepanţă atât de uriaşă între recomandarea entuziastă de pe coperta a patra şi conţinutul mai mult decât modest al volumului. Emoţia este un roman care pendulează perpetuu între romanţios şi ridicol. O peltea nedigerabilă, de un prost gust desăvârşit, cu naivităţi puerile şi întâmplări rizibile, cu onirism ratat şi prezumţios, laolaltă cu o realitate transfigurată stângaci şi neconvingător. Ca să nu mai pomenim de năstruşnicia facilă şi uluitoare de interpretare a sensurilor unor termeni pentru a smulge o ambiguitate fără niciun fel de substrat metaforic ori inteligibil (prima parte a romanului se cheamă Clara minte, şi nu e cum credeţi voi – substantiv propriu şi verb -, ci, aţi ghicit abia acum: adjectiv şi substantiv comun; personajul Clara are, vezi dumneata, mintea clară). Nu-mi pot explica în niciun fel cum de a ajuns între finaliste un roman care, din punct de vedere literar, e o catastrofă.

LATER EDIT: Premiul cel mare, anunţat în această seară, a mers către, fie-mi gura aurită, Matei BrunulLucian Dan Teodorovici. Am avut, deci, mână bună. Felicitări, Lucian!

*cronică publicată în revista , nr.5-6/2012.

Premiul pentru Proză al revistei „Observator cultural”, Premiul Naţional de Proză – „Ziarul de Iaşi”, Premiul Publicului la Gala Industriei de Carte „Bun de Tipar”/ „Evenimentul zilei”,  Cartea anului – „Contrafort”; iată câteva motive care vă pot intimida la întâlnirea cu Matei Brunul, care este, de departe, cea mai bună carte de până acum a lui Lucian Dan Teodorovici. Această izbândă remarcabilă se poate constitui şi într-o foarte subtilă ocazie de depresie pentru autor, întrucât îi va fi nespus de greu să egaleze performanţa acestui roman, o tulburătoare radiografie a comunismului românesc şi a resorturilor care l-au făcut posibil.

Modalitatea de raportare a scriitorilor români la oroarea care a fost totalitarismul de tip comunist a cunoscut două forme de manifestare: pe de o parte, un autobiografism brutal, tăios şi neconciliant; pe de altă parte, o satiră amară, o camuflare tonică a dezastrului, cu scop voit terapeutic. O variantă intermediară ar fi doar lirizarea metatextuală a realităţii, aşa cum a făcut-o Ana Blandiana în cutremurătorul ei Sertar cu aplauze, o carte aproape ignorată (pe nedrept!) de critica noastră literară. În acest context, cartea lui Lucian Dan Teodorovici se aşază cu hotărâre pe un drum prea puţin bătătorit în literatura română de după ’90. Autorul propune, aşadar, o nouă metodică în descifrarea utilă a istoriei: înlocuirea biografismului cu brodarea ficţională în marginea unui trecut comun. Romanul respectă perfect acest artificiu conceptual şi de construcţie. Zig-zagul fulminant între real şi ficţiune e prezent mai ales în relatarea experienţei carcerale: “Elena şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Tatăl său, asigurându-l că, în România, se va bucura de protecţia celor doi. Iar acum, fostul ministru era mort, în timp ce soţia acestuia se afla în vreo închisoare. Ca a lui” (p.234). Ceea ce pentru personajul Matei Brunul este doar relatare factuală, pentru alţii devine realitatea cruntă. Amintesc aici emoţionanta carte a unei apropiate a cuplului Pătrăşcanu, Lena Constante, (Evadarea tăcută), unde se fac nenumărate referiri la procesul în care a fost inculpat fostul lider comunist, laolaltă cu familia sa şi cu prietenii ori colegii săi. Chiar şi această benignă proximitate a unor detalii istorice trăite şi relatate de alţii fac din personajul lui Teodorovici un adevărat simbol al efectelor absurdului totalitar.

În plus, Lucian Dan Teodorovici are o grijă pedantă în selectarea unei recuzite pe măsură. Scenografia, poate prea metaforizată pentru gustul unora, reprezintă o reflexie în mic a macro-tragediei. Matei Brunul este un păpuşar amnezic, care-şi confecţionează un amic de suferinţă (Vasilache) şi care, nefiind aliniabil unui traseu cunoscut, devine materie manipulabilă prin excelenţă. Pentru că trecutul îi joacă feste (Matei nu-şi poate aminti nimic din ultimii douăzeci de ani), prezentul poate fi redesenat după bunul plac al îngerului păzitor de tip nou: tovarăşul Bojin, desemnat responsabil cu reeducarea în spirit socialist a oii rătăcite. Un personaj oarecum secundar este Eliza, diafană şi discretă, iubita lui Matei, care, însă, nu poate scăpa întru totul de pervertirea lumii noi în care a avut nenorocul să se nască. Rolul ei evoluează surprinzător în desfăşurarea acţiunii, lăsând impresia că tăvălugul propagandistic şi frica generalizată sunt capabile să schimbe complet caractere şi destine. Într-o societate aiuritoare şi debusolată, singurii imaculaţi sunt fie cei fără memorie, fie cei neînsufleţiţi. Matei Brunul şi Vasilache fac, aşadar, o pereche perfectă.

La fel ca orice alt proiect ambiţios, şi tentativa de a-l transforma pe Matei Brunul într-un “om nou” cunoaşte mai multe trepte. În primul rand, ideologia sapă cel mai bine în tărâmurile ignoranţei absolute. Şi ce alt obiect mai lesne modelabil să-ţi doreşti decât insul cu mintea absentă, golită de sâmburele oricărei mici împotriviri? Individul lipsit de propria istorie este, deci, gata să absoarbă nediferenţiat dogme, obiceiuri cotidiene, norme noi de conduită, într-o candidă complicitate cu autorii siniştri ai terorii: “O boală ca a Brunului era chiar o binecuvântare, aşa i-a spus (Bojin, n.m.), dacă stai şi te gândeşti bine. De ce să aibă amintirile unor întâmplări care-l făcuseră s-ajungă la închisoare? Trecutul nu mai conta. Răspunsurile ţineau doar de viitor. De perspectivă. Iar din ele Brunul a înţeles că va fi ajutat. […] Omul nu mai poate fi singur, căci e parte a unui întreg care gândeşte şi acţionează întotdeauna ca un întreg” (p.358). Treptat, în mintea celui obişnuit să i se spună că e pe drumul cel bun încep să se nască îndoielile, însă acestea sunt curmate brusc în momentul în care forţa de sugestie a proteguitorului îl ajută să pactizeze fără drept de apel cu viitorul luminos care i se deschide, generos, în faţă: “Până la urmă, totul, absolut totul era o minciună, nu numai acele lucruri pe care apucase sau pe care ar fi vrut să le scrie, chinuit, pe hârtia aruncată cocoloş la coşul de gunoi. Şi totuşi, tocmai pentru că erau prea multe, tocmai pentru că erau atât de legate între ele, tocmai pentru că împreună făceau un soi de adevăr, sau măcar sunau a adevăr atunci când îi fuseseră oferite ca explicaţii de tovarăşul Bojin, nu mai putea să se revolte din pricina lor” (p.328). Şi, ca totul să fie sumbru şi fără ieşire, suntem martorii schiţării unui foarte insidios mic univers kafkian, unde individualitatea răzvrătirii eventuale se topeşte sub greutatea liniştii forţate: “Înnebunea aşa, între ziduri, fără să vorbească cu nimeni. Şi mai ales îl înnebunea gândul că nu-şi amintea nimic, trecuseră luni şi nu-şi amintea absolut nimic. De ce era închis? Asta era întrebarea care-l chinuia cel mai tare, o întrebare la care gardienii refuzaseră să-i răspundă. Toţi refuzaseră să-i răspundă” (p.347). Pasul următor, resemnarea şi capitularea în faţa monstruozităţii, pare aproape sigur.

Autorul romanului mizează în permanenţă pe o complicitate tandră a cititorului cu eroul său principal. Empatizarea devine inevitabilă. Metodele prin care Lucian Dan Teodorovici reuşeşte acest lucru fac parte din arsenalul oricărui mare autor: o atenţie milimetrică la gradarea tensiunii, o fluidizare responsabilă a acţiunii, o dozare eficace a elementului inedit, împletirea veridică a detaliilor fictive cu acelea veridice, crearea unui anti-erou care impresionează mai degrabă prin naivitate şi modestie decât printr-un curaj nebun şi, nu în ultimul rand, conferirea unei aure ludice pasiunii lui Matei. Pentru că Vasilache nu reprezintă doar liantul necesar prin care Brunul păstrează legătura cu singura realitate ale cărei reguli le cunoaşte, ci şi un mod imatur-copilăresc – dar cu atât mai înduioşător – de a traversa intact o lume ostilă, tulbure şi necunoscută. Lucian Dan Teodorovici a dat, aşadar, prin Matei Brunul, un extraordinar roman al recuperării conştiinţelor.

Finalul romanului prezintă, într-o manieră tulburător-cinematografică, un tablou al triumfului disperării asupra lucidităţii. Matei Brunul ratează magistral revenirea la o normalitate uitată, preferând să adulmece pe mai departe limitele unei siguranţe groteşti şi umilitoare, dar care i-a devenit între timp familiară. Această adbicare de la libertate are explicaţii care trec dincolo de ADN-ul izolat al unui individ oarecare; ea îşi găseşte germenii în uriaşul mecanism al dezumanizării treptate la care a fost supus orice ins  contemporan cu un timp al vitregirii. Istoria hâdă, care calcă totul în picioare, castrând individualul în virtutea unei omogenizări al cărei substrat este frica, este cea care-l transformă iremediabil pe Matei Brunul dintr-un anonim cu onoare şi convingeri etice sănătoase într-un produs perfect al degradării programate.

Fără dubii, o carte de primă mână.

(Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, ed. Polirom, 2011)