Posts Tagged ‘marino’

gabriel-andreescu_141991_1_1357653989

naratiunea-robert-serban-189975

Alte două cărţi: Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Gabriel Andreescu) şi Naraţiunea de a fi, volumul de convorbiri dintre Şerban Foarţă şi Robert Şerban.

*

Nu prea ştiu ce să spun despre prima carte. Mă miră dorinţa unor autori de a face încă lumină în nebuloasa comunismului românesc. Mă miră în sens bun. Că majoritatea oamenilor cu care discut se arată foarte neinteresaţi de aspectele ăstea. Că să lăsăm trecutul, că să ne vedem de ale noastre, că morţii cu morţii şi viii cu viii. Numai că tocmai aci e buba: de multe ori, viii nu se pot simţi prea bine din cauza altor vii, care în trecut s-au arătat foarte dispuşi să le arate celorlalţi calea dreaptă către comunismul victorios şi luminos.

Despre Gabriel Andreescu nu am o părere bine conturată. Sunt realmente suprins să constat cum un om care are disponibilitatea de a căuta asiduu şi de a fi atât de meticulos în a-şi susţine punctele de vedere în volumul de faţă a putut fi atât de lejer când l-a acuzat, fără probe, pe Andrei Pleşu de colaboraţionism. Pun lucrul acesta doar pe seama unei antipatii personale a lui Andreescu pentru Pleşu. Cartea despre care vorbesc e foarte bine documentată, cu trimiteri multiple şi utile, bazată pe o cercetare minuţioasă. Aşa că, din acest punct de vedere, bravo autorului.

Cărturarii pe care-i are în vedere G. Andreescu sunt din sfera creatorilor care, la un moment dat, au colaborat cu Securitatea. Demersul lui Andreescu e lăudabil: el nu face altceva decât fie să nuanţeze luările de poziţie prea tranşante, fie, dimpotrivă, să stabilească net o anume direcţie, în locurile în care percepţia publică părea să se mulţumească cu o vagă „scăldare” a lucrurilor. Sunt sigur că va stârni pasiuni şi replici, mai ales că se ocupă şi de nume al căror destin antedecembrist e delicat.

Lucrul cel mai greu este, aici, să poţi face abstracţie de personalitatea scriitorului avut în discuţie. Uneori, acest lucru e imposibil. Andreescu susţine, de pildă, că Breban nu poate fi aşezat în „galeria” colaboratorilor, pentru că, în cazul acestuia, amprenta personală inconfundabilă şi megalomania sa creatoare erau atât de ieşite din comun, încât până şi relaţia lui cu Securitatea poate fi pusă între paranteze. Discuţiile lui cu Pleşiţă nu au, conform literei legii de deconspirare, caracterul unor delaţiuni. Rămâne, totuşi, întrebarea cum a fost posibil ca un Breban să fie în relaţii atât de cordiale cu un nefrecventabil ca Pleşiţă.

Încercări de „spălare” a păcatelor mai face Andreescu şi în legătură cu Adrian Marino. În ceea ce-i priveşte pe Nicolae Balotă şi pe Alexandru Paleologu, autorul pune faţă în faţă distorsiunile de receptare a vinovăţiei lor. Dacă despre Balotă se scriu azi lucruri „grele” (deşi, după cum arată Andreescu, lucrurile nu sunt, nici aici, foarte clare), în cazul lui Paleologu avem parte de o ciudată imaculare, pe care G. Andreescu o pune mai întâi pe seama recunoaşterii de către acesta a colaborării cu Securitatea iar, mai apoi, pe seama unor motivaţii politice şi culturale. Deşi au avut un traseu similar, susţine G.A., balotă a fost privit după revoluţie ca un turnător ordinar, iar Paleologu – ca o victimă. Asta ca să nu uităm detaliul foarte important că Paleologu a fost plătit de Securitate pentru notele sale. Oarecum apropiată este părerea autorului referitoare la Noica, un om care, după descrierea din volum, a fost de o indulgenţă nefirească faţă de ororile comunismului şi faţă de instituţia care l-a servit. Poveste lungă. Sunt sigur că-l poate apăra mult mai bine (şi a şi făcut-o, în câteva rânduri) Gabriel Liiceanu.

Şi-am zis că nu mă lungesc. Volumul e realmente pasionant. Scris cu vervă, cu atenţie, cu acribie, e un adevărat eveniment editorial. Cel puţin mie aşa îmi pare. Mă despart, însă, de autor atunci când minimalizează aportul colaboratorilor în mecanismul uriaş al terorii. Ni se sugerează că ar trebui blamat şi miliţianul, nu doar cel care-l informează. De acord, cu o singură remarcă: miliţianul îşi făcea, să zicem, datoria, la locul de muncă, pe când un informator odios cum a fost Alex Mihai Stoenescu („marele” istoric de azi) informa de bunăvoie. Se şi dă în carte exemplul acestuia care, văzând că un ins fotografiază celebrele cozi ceauşiste de pe vremuri, dă fuguţa la primul miliţian, cu pâra. Un astfel de individ a ocupat, după 90, ce ironie!, poziţia de secretar de redacţie la Viitorul românesc, revista Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici! Sau Rodica Stănoiu, „Sanda”, celebra turnătoare care a fost vicepreşedintă a Ligii pentru Drepturile Omului. Şi ministru al Justiţiei. Dar astea-s detalii.

Uf! M-am enervat. 🙂 Vreau să spun doar atât: cartea asta nu face lumină, aşa cum ne-am aştepta; detaliile pe care le aduce sunt de natură să-ţi nască încă şi mai multe întrebări. Iar ăsta e un lucru pozitiv, dacă însă mai ai răbdarea să asculţi, în astfel de chestiuni, şi nuanţările necesare. Eu nu credeam c-o mai am. M-am înşelat.

(Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, 304 p., ed. Polirom, 2013)

*

Şi-un volum mai uşurel. Aşa ziceam eu! L-am citit de cum mi-a ajuns în mâini, pentru că ştiam c-o să-mi placă. Robert Şerban este unul dintre poeţii mei contemporani preferaţi, iar Foarţă are deja statutul unui poet care nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Acuma, în treacăt fie spus, vă zic un secret: eu apreciez la Foarţă mai ales geometria extraordinară a versurilor sale, ingeniozităţile lingvistice, şotronul amuzant al combinaţiilor lexicale, însă nu detectez aici, neapărat, o poezie mare. Să-mi fie cu iertare. Rimează! Apreciez valoarea literară a textelor sale şi sunt de acord că e unul dintre cei mai importanţi poeţi pe care-i avem, însă nu se numără printre primii 3 ai mei, ca să zic aşa. Ăsta e, recunosc, un defect personal, poate, şi o chestiune de gust. Dar să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului.

Şi avem ce-i da, nu glumă! Cele 8 interviuri pe care Robert i le-a luat de-a lungul anilor sunt adevărate spectacole de inteligenţă, umor şi erudiţie. Foarţă are o oralitate drăcească, o „şmecherie” a replicii cu care întoarce, mereu, discuţia către zone care-i sunt confortabile. Numai că nici Robert nu e de ici, de colea: iscodirea poetului se face insidios, în paşi mărunţi, fără insistenţe incomode. Poveştile lui Foarţă sunt, întotdeauna, creionate minimalist, avându-se în vedere un context care, oricât ar părea de arid, capătă o aură ludică, graţie maestrului. Foarţă povesteşte despre cum a ajuns să scrie versurile pentru Phoenix (la început, nici măcar nu ştia cum e linia melodică, i se dădea o hârtie pe care erau trecute silabele şi notate accentele din interiorul cuvintelor. În acest stil cvasi-rebusistic a reuşit să scrie el celebrele versuri, la îndemnul şi rugămintea lui Andrei Ujică, prieten cu membrii formaţiei), despre soţia lui, Ildiko, cu care traduce cărţi, despre modul în care i s-a părut mereu că nu are ce căuta în funcţii publice (şi-a dat demisia din funcţia de director al teatrului, după ce se insistase multă vreme s-o accepte) , despre pasiunea pentru pictat, pentru pian, despre felul în care-şi scrie cărţile, despre recunoaşterea publică ş.a.m.d.

O carte agreabilă. Un dialog amical şi empatic.

(Robert Şerban, Şerban Foarţă, Naraţiunea de a fi, 168 p., ed. Humanitas, 2013)

Una dintre cele mai proaste cărţi pe care le-am citit până acum este „Viaţa unui om singur”, a lui Adrian Marino.

Acest fapt e cu atât mai surprinzător cu cât eu sunt un mare amator de literatură confesivă, de memorialistică şi diaristică. Însă tomul impresionant (numai prin volum) al cărturarului ieşean paraşutat în Cluj este descumpănitor.

În primul rând, nu am înţeles nici acum care a fost scopul real al acestei cărţi şi, mai ales, de ce autorul a ţinut ca aceste memorii să-i fie publicate la 5 ani de la decesul lui. Nu vreau să mizez pe ideea laşităţii, atât de vehiculată în presa din ultima vreme, referitor la apariţia cărţii, însă teribilismele jenante şi veninul purulent al tonului nu justificau eleganţa unui astfel de mister de nepătruns. Şi nici nu cred că întreaga carte se reduce la a-i înjura pe cei (nu puţini!) care nu i-au apreciat calităţile intelectuale sau meritele de cercetător al ideii de literatură.

Cartea se constituie într-o eternă tânguială pe marginea neînţelegerii cu care autorul a fost primit în lumea culturală ori literară românească. Şi cred, cu toată convingerea, că Adrian Marino a suferit de masochism: i-a plăcut la nebunie postura de geniu neînţeles, de „neomologat” deschizător de drumuri. Alex Ştefănescu scrie foarte corect despre Marino în Istoria… sa, referindu-se la obsesia autorului clujean de a i se recunoaşte pionieratul în diferite materii (hermeneutica lui Eliade ori biografia lui Macedonski): criticul literar spune că primordialitatea nu înseamnă neapărat şi calitate ori valoare; e ca şi cum ar trebui să-i fim recunoscători lui Bolintineanu că a scris înaintea lui Eminescu despre… Lună! 

Marino e egoist, egocentrist, narcisist şi nedelicat. Toate personalităţile culturale cad victimă dispreţului său, din diverse motive. Cu puţine excepţii (Sorin Antohi, Stelian Tănase, Ana Blandiana ş.a.), autorul îi dispreţuieşte cu dărnicie pe toţi aceia care fie nu-i împărtăşesc convingerile, fie nu-l aclamează pentru meritele sale incontestabile. Din punctul meu de vedere, singurele motive pentru care A. Marino ar trebui respectat sunt detenţia şi instituirea domiciliului obligatoriu (în Lăteşti, Bărăgan). În rest, activitatea sa editorială (despre care repetă de nenumărate ori că e şi cea mai cea, şi cea mai tradusă în străinătate, şi cea mai serioasă, şi cea mai documentată), nepusă în discuţie aşa cum şi-ar fi dorit autorul (din motive, poate, evidente), dă naştere unor frustrări inimaginabile pentru un om care, totuşi, susţine că a trăit o viaţă întreagă în lumea spiritului.

Foarte interesant e şi modul în care Marino se dezice de literatură. Singur declară că nu-i place ficţiunea, că nu citeşte mai deloc literatură ori critică literară. Cu toate acestea, se arată consternat că unuia şi altuia (Cornel Regman, Nicolae Balotă) li se acordă premii literare! Păi… ori citeşti literatură şi critică, şi atunci te exprimi în cunoştinţă de cauză, ori nu citeşti aşa ceva şi prin urmare n-ai de unde şti cine merită aprecieri şi cine nu. Simplu! Şi de-ar fi numai atât…

Sunt greţoase referirile la Noica, la Păltiniş (deşi, aşa cum arăta Liiceanu într-o scrisoare deschisă către Pleşu, Marino s-a gudurat pe lângă Noica, în aceeaşi măsură în care-l lingea pe Dumitru Popescu-Dumnezeu), la mafia editorilor, care i-ar sabota creaţia, la politica postdecembristă care, vezi dumneata, nu-l merită, pentru că el este, cu o cochetărie scandaloasă, „naiv” şi prea bun pentru marasmul ideologic etc. E mizantrop declarat, ursuz fără remuşcări, izolat benevol (un capitol se şi cheamă „Izolarea definitivă”, ca-ntr-un film prost pentru adolescenţi tâmpiţi), însă un spirit luminat, pe care contemporanii nu-l merită. Conchid că, poate, Marino nu s-a născut nici în locul, nici la timpul potrivit.

Cartea e foarte prost scrisă. Autorul are greşeli jenante de stilistică, de aşezare a gândurilor în ordine, de coerenţă. Abundenţă de ghilimele al căror rost, evident, autorul nu-l pricepe (ajunge să pună între ghilimele chiar şi sintagma „pe cuvânt de onoare”! Ce mostră de umor involuntar şi de ironie revelatoare…), exprimări absurde de genul „o nedreptate profund neonestă” (există şi nedreptate… onestă?!), virgule între propoziţii principale şi completive directe, lipsa preopoziţie „pe” când e vorba de acuzativ, citarea eronată a unor titluri („Apel la lichele”, în loc de „Apel către lichele”) etc etc. Catastrofă. 

Şi, după ce că volumul e doar un imens auto-pupat în dos, autorul mai are şi… inadecvarea (ca să folosesc eufemisme) să declare, către finalul cărţii (p.518), următoarele: „Omul nu este o creatură frumoasă. Iar când are şi preocupări literare, el se dezlănţuie în toată „splendoarea” sa: egoist, egocentric, megaloman, narcisist, plin de invidie şi resentimente”. Toata atributele acestea i se potrivesc, ca o mănuşă, lui Adrian Marino.

Aş putea continua mult şi bine să vorbesc despre cartea asta, însă nu vreau să plictisesc. Deşi e preferabil să vă plictisiţi aceste 3 minute, cât vă ia să citiţi textul de faţă, decât să urmăriţi, şi mai plictisiţi, delirul megalomanic al unui frustrat cultural, pe parcursul a peste 500 de pagini… Cartea e tristă, foarte tristă, însă nu pentru că simţi o sim-patie cu trăirile autorului, ci pentru că îţi dai seama, uluit şi resemnat, că pe unii cultura nu i-a ajutat la nimic. La absolut nimic.

O carte pe care n-o voi reciti niciodată.

(Adrian Marino, Viaţa unui om singur, 528 p., ed. Polirom, 2010)