Posts Tagged ‘manolescu’

Din nou, am dat din întâmplare peste cartea asta şi mi-am zis s-o cumpăr. Dar trebuie să mărturisesc ceva, cu riscul de a-i supăra pe fanii lui Nicolae Manolescu: văzând că el este autorul, m-am temut că voi da iarăşi peste o carte alcătuită din bucăţi/fragmente publicate deja prin alte volume. Că am mai păţit-o. Şi n-am vrut să dau banii pe un remix, dacă mă-nţelegeţi.

N-a fost cazul, pentru că ne lămureşte coperta a patra a volumului. Poveşti pentru oameni mari cuprinde, pe lângă fragmente de jurnal ori impresii de lectură (reunite sub titlul Viaţă şi cărţi), povestiri scrise de criticul literar Manolescu, pe parcursul mai multor ani. Iniţiativa e, aşadar, lăudabilă, cu atât mai mult cu cât Manolescu se teme că el a „ratat” în acest gen literar (urmând spusele lui Călinescu, cel care afirma că orice critic literar care se respectă dă rateuri în cel puţin un gen literar) şi vrea, prin urmare, să supună aceste texte atenţiei publice. Aici intervine un paradox, pentru că acelaşi Manolescu spunea, cândva, că nu-l interesează receptarea critică a operei sale. Nu citeşte niciodată recenziile care se fac pe seama volumelor lui. Şi vin să-ntreb: păi, ori vă interesează ce crede lumea, dar atunci acceptaţi şi vă asumaţi critica, ori nu vă interesează, dar atunci n-are rost să publicaţi în volum. Din această dilemă nu putem ieşi.

Povestirile din carte sunt agreabile, ba chiar frumoase, având în permamenţă fiorul unor istorisiri eliadeşti (păţanii inexplicabile, la limita irealului – „Trei întâmplări cu obiecte”, „Ruleta”) sau poveşti în care se simte concepţia deterministă asupra vieţii (destinul nu poate fi schimbat, oamenii trăiesc doar cu iluzia că-l controlează etc.). Mai întâlnim, la fel de reuşite, povestiri în care Manolescu face proba iscusinţei sale în a creiona veridic portrete feminine; există aici monologuri savuroase ale unor femei care se găsesc în momente cruciale ale existenţei („Daţi-mi un sfat”) sau care rememorează, transfigurându-se într-un mod neaşteptat, experienţe trecute („O întâmplare adevărată”). De aici şi bănuiala mea că Nicolae Manolescu se alintă când spune că nu crede că i-au reuşit povestirile (deşi nu neagă că au o oarecare valoare literară, din moment ce le-a şi publicat). Bucăţile din volum sunt piese puternice, bine conturate, de un individualism care face ca volumul să sune uşor eclectic, fără a deranja, totuşi.

Din restul cărţii, care înseamnă notaţii de jurnal ori referiri la cărţi şi autori pe care le-a/i-a citit, mi-au rămas în minte două fragmente la care subscriu total. Talentul acesta de a pune în cuvânt, într-o formă atât de precisă încât simplitatea lucidităţii te ia prin surprindere, mi s-a părut mereu remarcabil. De-aia îmi place, de pildă, Cioran. Dar divaghez. Iată cele două fragmente care mi-au rămas în minte şi la care merită să reflectaţi:

1) „Ticălosul care spune, într-o anumită împrejurare, adevărul îmi provoacă o puternică stare de alarmă interioară: nu pentru că mi s-a părea că adevărul devine mai puţin adevăr, când e rostit de o gură deprinsă cu minciuna, dar pentru că îmi dau seama că până şi adevărul cel mai adevărat poate fi folosit ca un instrument. În gura unui ticălos, adevărul are toate (ne)şansele să nu fie un scop, ci doar un mijloc. Instrumentalizarea adevărului mă îngrozeşte mai mult decât minciuna. Ca să nu mai spun că atunci când un adevăr iese din gura unui nemernic, gurile celor cinstiţi sunt silite să rămână închise. Ticălosul le-a pus un căluş.” (p.202-203)

2) „Am faţă de sentimentalismul din artă o rezervă de natură morală: el reprezintă o agresiune contra libertăţii mele, o încercare de a mă copleşi şi subjuga, de a-mi stoarce sufletul de emoţii; arta adevărată îmi lasă, ea, posibilitatea de a-mi alege singur reacţia: poate fi insinuantă, nu e niciodată tiranică; face din mine un pasionat, nu însă un sclav; îmi trezeşte capacitatea emoţională fără să profite, în chip josnic, de prea umanele mele slăbiciuni.” (p.216-217)

(Nicolae Manolescu, Poveşti pentru oameni mari, 336 p., ed. Maşina de scris, 2011)

M-am gândit îndelung ce titlu să dau postării mele despre cea mai recentă carte a lui Nicolae Manolescu, „Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă”. Primul termen e la locul lui, pentru că, într-adevăr, unele lucruri din carte sunt emoţionante. Nu ştiu dacă al doilea cuvânt ales nu e prea dur, însă dezamăgirea provocată de unele cuvinte scrise aici n-o pot ascunde.

Ce e emoţionant? Pasajele în care Manolescu vorbeşte despre întâlnirile pe care le-a avut, de-a lungul timpului, cu Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii. Există o sensibilitate a mărturisirii pe care n-o bănuiam la criticul din cale-afară de exigent când vine vorba despre cumpănirea valorică a contemporanilor (şi nu numai). Iar cele mai reuşite momente ale cărţii sunt, după părerea mea, acelea în care N.M. rememorează, rezugrăveşte şi, parcă, retrăieşte prietenia pe care a avut-o cu Alexandru Ivasiuc. Mărturia modului în care Manolescu merge să-i identifice cadavrul, printre alte zeci, în urma cutremurului din ’77, e zguduitoare. Pagini de literatură pură, coborâtă din absurdul cotidianului ceauşist.

Ce nu mi-a plăcut? În primul rând, o benignă malonestitate auctorială. Manolescu se autoplagiază „la greu”. Am găsit, în această carte, capitole întregi din cărţi anterioare pe care i le citisem („Lectura pe înţelesul tuturor”, „Andersen cel crud şi alte teme”), nemodificate nici măcar cu o virgulă (chiţibuşar cum sunt, am verificat!). Referirea la „baba lui Călinescu”, prototipul omului simplu care-l compătimeşte pe tânărul intelectual pentru corvoada de a fi nevoit să citească zilnic („Tot mai citeşti, maică?”) nu e nouă, ea apare şi în volumele citate mai sus. La fel cu unele pasaje introspective (deşi autorul e mai zgârcit cu auto-dezvăluirea)… În al doilea rând, dar ăsta e un criteriu pur subiectiv, pe care mi-l asum în întregime, nu mi-a plăcut inaderenţa cu care Manolescu îi priveşte pe unii dintre cei mai importanţi actori literar-politici în piesa postdecembristă. Criticul literar vorbeşte în termeni nu foarte apreciativi despre Corneliu Coposu, pe care îl blamează pentru că, chipurile!, ar pune interesul de partid mai presus de orice interes naţional, despre Doina Cornea („… exemplu de moralitate intransigentă înainte de 1989, personaj demn de compătimire (?!? – n.m.), după aceea”, p.329), despre Ana Blandiana, pe care o acuză, nici mai mult, nici mai puţin, de… invidie, deşi nu e convins, iniţial, dacă e vorba despre invidie în ceea ce priveşte ascensiunea politică ori reuşitele literare etc. Cu siguranţă că Nicolae Manolescu i-a cunoscut pe toţi de mai sus mult mai bine decât aş putea-o eu face vreodată, dar referirea în termeni atât de condescendenţi şi aproape descalificanţi la câteva dintre simbolurile postrevoluţionare, care au schimbat, poate, cândva, cursul istoriei, mi se pare un lucru izvorât dintr-un orgoliu care nu-şi justifică pe de-a-ntregul „rotunjimile”.

Ca să nu mai pomenesc că, la pagina 222, am vrut să mă opresc din citit şi să abandonez, de nervi, lectura întregii cărţi. Eu, care sunt un grammar freak, am dat, la Manolescu, peste următoarea exprimare, pe care mi-e greu s-o includ la categoria greşelilor de redactare (deşi mi-ar fi plăcut s-o pot face): „În sinea mea, mă despărţisem deja de revista la care debutasem ca şi (sic!) cronicar”. No comment.

Am avut în permanenţă senzaţia că această carte trebuie citită cu creionul în mână. Într-atât de plină de evenimente, impresii, lecturi şi interpretări este, încât îţi vine să-ţi asumi cu seriozitate postura de învăţăcel. Şi o spun fără nicio urmă de ironie. Pedagogul Manolescu este, deseori, mai pregnant decât povestitorul cu acelaşi nume. Nu cred nici măcar în cochetăria uşor ipocrită a autorului atunci când afirmă că nu se crede scriitor. Ba să vă credeţi!

În final, vă spun că mi-au reţinut în mod deosebit atenţia următoarele cuvinte: „Inteligenţa îmi întrece sensibilitatea (şi nu mă laud cu asta)” – p.407. Curios. La mine este exact invers. Şi nici eu nu mă laud cu asta.

(Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă, ed. Paralela 45, 2009)

Shopping 3

Posted: 2010/01/04 in Uncategorized
Etichete:, , , , ,

Revelionul mi l-am petrecut undeva pe lângă Cluj, aşa că în data de 2 ianuarie, dimineaţa, am tras o fugă până la cel mai apropiat Mall (deşi urăsc Mall-urile până la sânge), ca să dau buzna într-o librărie, de unde am fost scos (cu forţa!) după vreo oră jumate. Drept e că, dacă mai stăteam prea mult, riscam să-mi dau toţi banii pe cărţi. Am cheltuit, în total, 137 lei. Poate părea mult, însă, având în vedere că eu cheltuiesc, în medie, cam 100 lei pe lună pe cărţi, nu e cine ştie ce. Tocmai se terminase luna cadourilor, nu?

Ce-am cumpărat? Iată (n-o să mai ataşez şi imaginea cărţii, pentru că ea va apărea, oricum, în momentul în care voi scrie despre ea):

  • Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă – deja sunt pe la jumătatea cărţii; impresiile, cât de curând.
  • Jose Saramago, Omul duplicat – presimt ceva, nu spui ce, deocamdată…
  • Adrian Schiop, Zero grade Kelvin – şi aici presimt ceva, exact inversul „simţirii” de mai sus…
  • Vaclav Havel, Scrisori către Olga – ard de nerăbdare s-o citesc şi pe asta.

Dacă credeţi că Iris Murdoch s-ar putea simţi trădată, vă spun eu că n-are de ce. Încă nu mi-am încheiat socotelile cu ea, fiţi siguri. 🙂