Posts Tagged ‘mama’

text apărut în revista , nr.9/2012

Nu sunt prea mulţi poeţii tineri de la noi care să se încumete să construiască un volum de poezie cu un surplus de fluenţă epică. E o trăsătură pregnantă a poeziei de după 2000 să-şi refuze cu obstinaţie orice tentativă a eului liric (iată, nu mă feresc de termenii aceştia) de a-şi exhiba angoasele într-o scenografie care să depăşească un contur aflat într-o convenabilă proximitate. Şi nici măcar nu e un lucru rău, pentru că (şi asta se va vedea la judecata de apoi a poeziei milenariste, dacă aşa ceva va exista) generaţia de care vorbesc a dat câteva bucăţi valabile estetic conform oricărei exigenţe valorice.

În condiţiile acestea, volumul lui Marius Chivu, Vântureasa de plastic, reprezintă o surpriză de proporţii. Apariţia acestei cărţi este dovada cea mai clară că biografismul structurat inteligent într-un proiect liric poate produce poezie pură. Pentru că aici nu mai vorbim despre tendinţa postmodernă a egotismului ca scop în sine, ci despre experienţa dureroasă şi vie, transpusă în pagină cu delicateţe şi empatie, a unei traume. Pe nesimţite, ceea ce ar reclama un ton virulent, îndreptat cu patimă fracturistă către nedreptatea socială şi neajunsurile consumismului, se metamorfozează într-un duios şi tulburător tablou al neputinţei.

Pretextul dramatic al poeziei lui Chivu este postura imposibilă a fiului pus în faţa faptului împlinit: îmbolnăvirea gravă a mamei şi, inevitabil, evoluţia către finalul previzibil. Poetul construieşte cu atenţie un muzeu al obiectelor, un edificiu afectiv, care face posibilă comunicarea chiar şi în momentele în care calea clasică a vorbei pare insignifiantă şi castratoare de sens: „învelit într-o bucăţică de hârtie / în portofelul ei / am găsit un petic textil / cât unghia // pentru ce-l păstra? / şi cum se numea materialul fustelor / din anii ’70 / sau cântecul acela al lui gianni morandi / cum făcuse pasiunea pentru laurence olivier… // (îmi vin în cap numai lucruri pe care nu le mai ştie) // atâtea vor rămâne nespuse între noi / atâtea au rămas / nerostite în ea / dar acum ştim că două braţe / sunt oricum prea multe pentru / o îmbrăţişare” (p.28). Cuvintele rostite într-un trecut confortabil apar acum într-o altă lumină: preocupările materne care păreau, iniţial, a vorbi despre lucruri pe care orice tânăr furios le repudiază capătă acum o culoare caldă, dând un sens mai grav adevărurilor celor mai banale: „eşti băiat cuminte şi sufletist / însoară-te / e vremea, aşa e bine / ştii că am dreptate, când n-am avut / fă doi copii şi unul după altul / mai târziu nu vei avea drag să-i creşti / cât mai trăiesc vă voi ajuta / doar ştii cum e la noi / bunicii cresc nepoţii şi copiii au grijă de părinţi / nu râde de mine, treaba ta / faci cum ştii / dar aşa sunt mamele…” (p.29). Decăderea trupească este privită cu o detaşare morbidă, care însă, paradoxal, este expresia cea mai înaltă a unei sensibilităţi profunde; fiul neputincios de la căpătâiul mamei nu poate decât să întregistreze, cu conştiinciozitate, transformările la care este supus trupul ros de boală al mamei, iar procedeul aproape rece al acestei sumare inventarieri devine emblema refuzului de a pricepe rostul cosmic al acestei distrugeri lente: „mâna de cauciuc / umărul ieşind ca un nod / braţul subţiat / cravată de carne şifonată / atârnând într-o parte // degete chircite / încheietura strânsă peste noapte / în chingi / gura strâmbă / pleoape ermetice… // închisă în globul etanş al muţeniei / ca un om de zăpadă / peste care ninge doar când / îl zgâlţâi” (p.30).

Coabitarea cu durerea dă naştere nu doar unei noi metode de interpretare a amintirilor, ca ultim liant între cei de acum şi cei de atunci, ci şi unor vagi meditaţii existenţiale care, fără a avea pretenţia de a desluşi marile mistere, aduc cu sine o înţelegere matură a întregului, a prea-totului. Dacă moartea iminentă a cuiva apropiat nu ne face mai buni ori mai înţelepţi, ne poate face, totuşi, să înţelegem că supravieţuirea solitară capătă sens prin însăşi existenţa ei egoistă, prin triumful egocentric al instinctului de conservare; în lumea aceasta a contrastelor, legea compensaţiei universale traduce în concept stupoarea în faţa banalităţii morţii: „deznădejdea mila speranţa / duioşia dragostea fricile / amintirile mele împletite coroană / pentru fiecare zi în care / am ignorat certitudinea că / în echilibrul precar al lumii / unul dintre noi / oricum va muri / înaintea / celuilalt” (p.35). Ba chiar mai mult decât atât: martorul acestor transformări în scenografia generală ajunge la o concluzie tulburătoare, şi anume că amestecarea durerilor personale într-o suferinţă globală şi acceptată de toţi participanţii ar avea darul de a dizolva tragismul, făcându-l suportabil. E vorba, aici, după cum o spune chiar poetul, despre un folos nebănuit al nenorocirii, capabil oarecum să panseze rănile. Emoţia personală, puternică şi imună la orice fel de tratament, face din fiul care îşi îngrijeşte mama suferindă un căutător de izbăviri universale: „cât îi iubesc acum / (deşi nu le-am dorit-o în acest fel) / le-aş scrie / le-aş vorbi / despre nebănuitele foloase ale nenorocirii / ne-am împărţi frica /suferinţele noastre s-ar alina una pe alta, / dar nefericiţi suntem / şi nefolositori unii altora / cu stupoare suportăm / flirtul fiecăruia cu sfârşitul” (p.47).

Imaginile cele mai şocante sunt acelea ale mamei care, treptat, pierde contactul cu realitatea cunoscută. Marius Chivu are un spirit de observaţie ascuţit şi iscoditor, iar această calitate este exersată pornind de la tablourile atât de vii imaginate de femeia care i-a dat viaţă. Poetul doar notează, pe o bucată de hârtie, elementele esenţiale ale acestui spectacol halucinant, compus şi recompus după capriciile de neînţeles ale celei mai dragi fiinţe din lume. Nepriceperea în a pătrunde gândurile obscure ale mamei nu ştirbeşte cu nimic plasticitatea poetică a unor tablouri de o rară splendoare naivă: „spune că e vântureasa de plastic / îmi şopteşte că are rochii de kiwi / pulovere din lemn parfumat / o grădină de macaroane / şi plaje cu nisipuri cuvântătoare […] e vântureasa de plastic / şi înfulecă vigilenţă / vrea să mângâie păsări gravide / ceva e nelalocul lui îmi şopteşte / nedumerită / când îi tai unghiile pentru a nu se răni / muşcă din flori în loc să le miroasă / şi plânge când o-ntreb / oare tu mai visezi?” (p.49). Efectul acestei evadări din firescul cotidian este influenţarea celor de pe margine de a proceda similar. Cel care asistă la o asemenea înfrumuseţare involuntară şi ingenuă a concretului ajunge, printr-o discretă contaminare empatică, să-şi dorească un mod identic de a privi lumea. Prin comparaţie cu universul de basm zămislit de mintea tot mai inocentă a celui suferind, cenuşiul de fiecare zi devine sinistru şi greu de suportat. Iar apropierea mută din spatele zidurilor spitalului devine mai umană şi mai caldă decât orice formalism arid al lumii înconjurătoare şi „sănătoase”: „lumea de afară e tot mai greu de-nţeles / priorităţi frivole / nefericiri gratuite / privilegii ignorate / apropierea vătămată din salon / e mai bună / decât singurătatea aseptică / de pe străzi şi din blocuri” (p.53).

Aproape ireproşabil stilistic, volumul lui Marius Chivu reprezintă, după mine, un pariu câştigat. E necesară o doză incredibilă de curaj ca să poţi scrie despre un subiect încărcat de un asemenea bagaj emoţional în maniera elegantă, sfioasă, concesiv-estetică în care a făcut-o autorul. Vântureasa de plastic este un volum cutremurător, bine structurat, cu un treptat şi  abia perceptibil dozaj al durerii şi al disperării, cu pagini în care se întrepătrund elemente de realism magic şi tablouri de un lirism trepidant şi sfâşietor. Fără dubii, unul dintre cele mai bune volume de poezie ale ultimilor ani.

(Marius Chivu, Vântureasa de plastic, ed. Brumar, 2012)

Tind să observ, la tot mai multe dintre cărţile autorilor contemporani, o intenţie palid moralizatoare a poveştii. Scriitorii de azi, mai mult sau mai puţin valoroşi, nu istorisesc doar de dragul de a spune o poveste. Totul trebuie să aibă un tâlc, ascuns sau nu. Şi nu vorbesc aici de mesajele isteric-profetice ale unui Dan Brown ori de misticismul de mall al lui Paulo Coelho. Există o categorie de autori care cred că menirea lor pe pământ e aceea de a deschide ochii oamenilor în probleme de etică ori comportament social.

Mie aşa mi s-a părut cartea lui Mitch Albom, Încă o zi. Povestea lui Chick Benetto, un bildungsroman foarte concentrat, vorbeşte despre ocazia nesperată a acestuia de a-şi reîntâlni mama, moartă de ceva vreme, într-o atmosferă propice reparării greşelilor din trecut. Chick încearcă să se sinucidă (părăsit de nevastă, de copii şi fără speranţa vreunui viitor mai luminos), moment în care, halucinaţie sau nu, se trezeşte lângă mama lui, Posey, ca şi cum acesta ar fi cel mai firesc lucru din lume. Nu lipsesc micile inserturi despre viaţa unei familii americane tipice (aşezată în jurul mesei de amiază, când tatăl autoritar critică mâncarea gătită de soţie, raporturile ciudate între fiu şi părinte, viaţa dublă pe care tatăl lui Chick o duce lângă o altă femeie, într-o altă parte a oraşului, fără ştiinţa familiei ş.a.m.d.). Chick pare să-şi ceară scuze, pe tot parcursul rememorării vieţii, mamei lui, lângă care nu a fost de fiecare dată când acest lucru ar fi fost necesar.

Habar n-am dacă intenţia autorului a fost aceea de a se împăca retroactiv cu propria mamă. Cert este că se simte de la o poştă că, deşi e construită ca un inventar al momentelor ratate cu cei dragi, cartea sugerează banalul fapt că nu ne ştim bucura suficient de oamenii pe care-i iubim. Că dragostea lor necondiţionată ni se pare atât de normală, încât nu merită nici întreţinută în vreun fel, nici recompensată prin alte moduri. Luăm, carevasăzică, totul de-a gata, ca şi cum am fi privilegiaţi, şi fără să ne gândim că fiecare sentiment investit de altul în noi reprezintă o adevărată binecuvântare.  Clişee. Însă scrise frumos. Nu pot reproşa ceva stilului lui Mitch Albom decât… „americanizarea” lui. Adică e suficient să spun că ecranizarea poveştii lui Chick a fost produsă de celebra (mi se spune pe coperta a patra) Oprah Winfrey…

Se citeşte uşor, poţi să ai chiar şi punga de popcorn în braţe, de Cola nici nu mai vorbesc. Numai că, după ce o închizi şi te gândeşti 15 secunde la ea, constaţi că nu te-a învăţat nimic nou. Ştii şi tu că oamenii pe care-i iubeşti merită toată aprecierea ta. Şi că faci tot posibilul să nu-L mânii pe Dumnezeu refuzându-le afecţiunea. Sau nu?

(Mitch Albom, Încă o zi, 216 p., ed. Humanitas Fiction, 2008)