Povestaşul

„Povestaşul sau povestaşii trebuie să fie un fel de poştaşi ai comunităţii. Personaje care mergeau de la un cătun la altul, pe întinsul teritoriu pe care se risipiseră indienii machiguengas, povestind unora ce făceau alţii, informându-i reciproc despre evenimentele, întâmplările sau nenoricirile acestor fraţi pe care îi vedeau rareori sau poate niciodată. […] Am impresia că povestaşul nu aduce numai ştiri actuale, ci şi despre trecut. Probabil că e şi un fel de memorie a colectivităţii, că îndeplineşte un rol asemănător celui jucat de trubadurii şi de jonglerii medievali.” (p.86-87).

Şi al doilea fragment reprezentativ: „Mascarita a intrat în contact cu o lume care l-a intrigat şi l-a sedus. Ceea ce ar fi trebuit să fie, la început, o simplă curiozitate intelectuală şi simpatie pentru obiceiurile şi pentru condiţia indienilor machiguengas a devenit, cu timpul, pe măsură ce-i cunoştea mai bine, le învăţa limba, le studia istoria şi începea să împartă cu ei aceeaşi existenţă, în perioade mai mult sau mai puţin lungi, a devenit deci o conversiune, în sens cultural, dar şi religios al termenului, o identificare cu obiceiurile şi cu tradiţiile în care – din raţiuni pe care le pot intui, dar nu le pot înţelege cu totul – Saul şi-a găsit un suport spiritual, un stimul, o justificare în viaţă, un angajament, pe care nu le-a găsit la celelalte triburi de peruani – evrei, creştini, marxişti etc. – printre care trăise.” (p.219)

Am recurs la copierea a două bucăţele din carte pentru că mi-e lene să vă povestesc pe larg despre ea. Nu mi-a plăcut foarte mult. Adică a fost o lectură ok, dar, în comparaţie cu alte romane ale lui Llosa (pe care le-am înghiţit, pur şi simplu), ăsta a fost mai slăbuţ. E vorba despre un prieten al naratorului, Saul (poreclit şi Mascarita, pentru o cicatrice care-i ocupă toată partea dreaptă a feţei, întocmai ca o mască), care pledează necontenit pentru nepătrunderea societăţii civilizate în obiceiurile şi logica socială a triburilor din selva peruană. Tribul de care e foarte ataşat e acela al machiguengas-ilor, pe care-i studiază îndeaproape şi în mijlocul cărora va reuşi, se pare, să se insereze, aşa cum reiese din conţinutul ambiguu al întâmplărilor narate. Romanul e construit pe două paliere: istorisirea naratorului, întrebându-se în permanenţă dacă obsesia lui Saul are rădăcini în dorinţa lui de a păstra o legătură ancestrală între natură şi om sau în psihologia minoritarului (Saul are o cicatrice din naştere, tatăl lui e evreu etc.) şi capitole care redau, într-o manieră captivantă, mitologii şi legende ale tribului. Cartea are arhitectura consacrată prin Mătuşa Julia şi condeierul, un excepţional roman al lui Llosa, dar, spre deosebire de acesta, Povestaşul pierde printr-o subtilă monotonie. Saul dispare la un moment dat, justificându-şi absenţa prin dorinţa lui de a se muta în Israel, pentru a-şi regăsi originile iudaice, însă naratorul constată (deduce? bănuieşte?) că acesta s-a pierdut în mijlocul triburilor pentru ale căror libertate şi autonomie a pledat toată viaţa sa. Saul devine, deci, un povestaş căruia, aidoma legendelor pe care le duce cu el, nu i se cunoaşte identitatea şi căruia, în cele din urmă, i se va pierde urma.

Impresionant prin bogăţia imaginilor şi frumuseţea legendelor, Povestaşul e un roman bun dar, din punctul meu de vedere, nu suficient de catchy încât să mă facă să exclam „oau!” la finalul lui. A fost, totuşi, o premieră pentru anul ăsta: a fost prima carte pe care am terminat-o de citit pe balansoarul din curtea alor mei, în prima zi din 2011 când a fost suficient de cald încât să pot face acest lucru. 🙂

(Mario Vargas Llosa, Povestaşul, 224 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Coman Lupu)