Am citit cartea asta la recomandarea unui bun prieten (nagyon szépen köszönöm, Zsolti!). Drept e că am aşteptat mult şi bine până să dau curs sugestiei călduroase (care, în treacăt fie spus, mi s-a părut iniţial că e făcută cu intenţii propagandistice – igy van, te szemtelen nacionalista? 🙂 – şi care n-au, evident, nimic de-a face cu literatura). Şi, once again, m-am înşelat. Pentru că romanul Lumânările ard până la capăt e o mică bijuterie literară. Iar autorul Sándor Márai este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori europeni ai secolului trecut. Başca faptul că a avut o viaţă interesantă. Vă las pe voi s-o descoperiţi.
Romanul prezintă întâlnirea finală (sună extinctiv, ştiu, dar asta e) dintre doi prieteni care nu s-au văzut de 41 de ani şi a căror despărţire de atunci s-a consumat în nişte condiţii suspecte. Henrik a rămas la locul de baştină, „ostracizat” într-un castel cu încărcătură istorică, dublat de o evoluţie spectaculoasă a propriei familii, cu vechi tradiţii nobiliare. Generalul, căci aşa e numit în roman, vegheat din copilărie de mereu prezenta Nini, doica lui, care trăieşte şi azi, se pregăteşte de vizita prietenului lui din copilărie, Konrad. Se simte în aer emoţia posibilei revederi, dar şi a primirii răspunsurilor care l-au măcinat pe General timp de 4 decenii.
Momentul mult aşteptat soseşte. Konrad se reîntâlneşte cu prietenul lui, într-un decor aproape gotic. Castelul Generalului îşi primeşte oaspetele. Cei doi prieteni vor sta la masă, de-o parte şi de alta a acesteia, cu lumânările arzând între bucate. Noaptea pe care cei doi o vor petrece reglându-şi conturile abia începe.
Ceea ce am crezut că va fi un dialog savuros despre prietenie, bărbăţie, curaj şi trădare se transformă, de fapt, într-un monolog dureros. Generalul îşi doreşte cu ardoare să afle de ce a simţit, în preziua dispariţiei prietenului lui, acum 41 de ani, că acesta îi dorea moartea (încercând să însceneze un accident, la vânătoare) şi dacă este adevărat sau nu că acesta a avut o legătură amoroasă cu aristocrata soţie a Generalului, Krisztina, acum decedată. Drama povestitorului (Generalul) se naşte din faptul că, urmându-şi propriile fantasme timp de 40 de ani, a trebuit să trăiască cu dubiul, să coexiste cu nesiguranţă şi cu gustul amar al trădării celui mai bun prieten. Acum, când momentul de a da cărţile pe faţă a sosit, Generalul se lansează într-un lung monolog, menit a-i explica prietenului său gama largă de sentimente care l-au cuprins de la dispariţia misterioasă a acestuia.
Cea mai interesantă absenţă a romanului este chiar aceea a răspunsurilor aşteptate. Konrad nu-i spune nimic Generalului, tăcerea lui de peste ani fiind, probabil, singurul răspuns cinstit la deriva prietenului său. În locul unei autojustificări tardive, Konrad preferă să-i facă Generalului cel mai mare dar: acela al confirmării, peste ani, a propriilor bănuieli. În locul unei izbânzi parţiale, care doar ar îngreuna situaţia, Konrad adoptă poziţia celui care-l lasă pe celălalt să câştige. Chiar şi retroactiv. N-are importanţă dacă Generalul are dreptate sau nu. Important este că prietenul său îi oferă nesperatul dar de a conştientiza faptul că nu şi-a trăit ultimele 4 decenii într-o minciună. O uluitoare dovadă de altruism şi adoptarea ideii că strivirea celuilalt nu reprezintă o victorie, ci o modalitate de triumf parţial, absolut nesemnificativ în ecuaţia stufoasă a unei prietenii puternice.
Aşa că romanul acesta este, pentru mine, una dintre cele mai impresionante ode aduse prieteniei dintre doi bărbaţi. Dincolo de toate artificiile stilistice (uşor epatante) ale autorului, rămân la ideea că Lumânările ard până la capăt (metaforă care sugerează necesitatea trăirii sentimentelor până la fibra ultimă, până la ultima suflare) este un mare roman.
(Sándor Márai, Lumânările ard până la capăt, 160 p., ed. Curtea veche, 2011, trad. de Anamaria Pop)
Cu cărţile pe faţă 