Posts Tagged ‘lorena lupu’

„Hyde Park”-ul Lorenei Lupu e o carte tristă. Şi nu, nu „plină de umor”, ci tristă. Punct. Ceea ce e de semnalat e că genul ăsta de concluzie (pe care însuşi volumul ţi-o provoacă) se ţese între pagini pe nesimţite. Poezia Lorenei nu e melodramatică, nu se citeşte cu batista sub nas, nu conţine imagini şocante, nu smulge cu de-a sila oftaturi şi nici nu-ţi dă ochii peste cap. O citeşti atent, captivat de adevărurile care ies la iveală de nicăieri, te miri de o atare iscusinţă şi continui. Dar de ce zic că e tristă: pentru că asişti la o sumă de monologuri (chiar dacă sunt declamate în celebrul „Hyde Park”) ale unor oameni/tipologii ale căror frici o conţin şi pe aceea a singurătăţii. Avem şi gospodina perfectă (dezamăgită de faptul că şi-a investit sentimentele în nişte oameni care se descotorosesc de ea cât ai zice „cratiţă”), şi botoxata sexoasă (care pare tuturor imaginea perfectă a bunăstării şi a fericirii), şi adolescenta în căutare de identităţi (care nu-i nici cea mai frumoasă, nici cea mai deşteaptă din liceu; ergo – n-are boyfriend), şi mortul autocontemplator, şi bebeluşul gigantic, şi cerşetorul de timp. În plus, un personaj matur, capabil să comprime şi să sintetizeze toate nemulţumirile – femeia-pisică. Dacă-i Hyde Park, Hyde Park să fie! Iar toate aceste monologuri duc către aceeaşi concluzie: singurătatea nu e un substitut al fericirii, evident, însă e preferabilă o asemenea ipoteză în locul aceleia care-ţi confiscă întru totul personalitatea în virtutea unui paradis promis (pe care, de altfel, nu l-ai cunoscut niciodată). Cu alte cuvinte, compromisul renunţării la bucăţi din tine pentru a te face compatibil cu lumea e mai dureros decât acceptarea unei identităţi neconforme cu aşteptările societăţii în care te zbaţi. Dacă nu înţelegeţi ce vă spun, citiţi cu atenţie ultimul poem, „One-Moment Stand”. La a cărui „morală” subscriu 100%. Vă va dumiri cu vârf şi îndesat.

Din punct de vedere stilistic, remarc răceala absolută a scriiturii. Până şi modulaţiile liricoide vin doar ca o replică vag băşcălioasă şi ironică la adresa ipocriziei generale (vezi monologul lui Federico). Versul e percutant, aproape impersonal (chiar şi când e rostit la persoana I), plin de semnificaţii şi fără volănaşe (ex: „Şi eu sunt o persoană complet inutilă. / Sînt singura de la mine din liceu care nu are prieten. / Pentru că nu am ţîţe // Şi mă mişc ca un lemn”  – p.90). Nimic nu e în plus, urgenţa comunicării angoaselor personale ale povestitorilor nelăsând loc fandărilor cu scop exclusiv metaforic. Pentru că au doar câteva minute la dispoziţie, cei care vorbesc în Hyde Park îşi comprimă ideile până la a le arăta în şocanta lor nuditate. Nu e anti-poezie. E doar poezie pentru care semnificaţia imediată câştigă teren în faţa sugestiei leşinate.

Ce mi-a plăcut: 1) o anume coerenţă a desfăşurării poveştii. Toate personajele au ceva de spus, toate sunt convinse de importanţa covârşitoare a mesajului lor, de disperarea neagră a neîmplinirilor proprii. 2) o permanentă stare de tensiune a volumului, pe care, odată început, nu mai vrei să-l părăseşti până la ultima pagină. 3) limbajul frust şi convingător, aparţinând unei poezii a realului, nu a fantasmelor desuete. 4) frumuseţea tristă (iată, o mai spun o dată) a concluziilor. 5) finalul deschis, nesfârşit, suprimând în faşă orice tendinţă stupidă de a închide capitole care ne aparţin, de fapt, tuturor şi cu care ne războim until our very last day.

Ce nu mi-a plăcut: 1) introducerea lui Sebastian Corn. Consider că a prezentat volumul într-o cheie foarte nereuşită. But that’s just my opinion. 2) încărcarea volumului cu fotografiile lui Dinu Lazăr, foarte reuşite de altfel, dar care, cel puţin după capul meu, n-au prea multe de a face cu mesajul cărţii. Pozele sunt frumoase, însă nu-s coborâte din „Hyde Park”. 3) o anume neglijenţă lingvistică, surprinzătoare la Lorena Lupu: „vroiam” (în loc de „voiam” ori „vream”), „drept pentru care” (apare de vreo 4 ori, în loc de „drept care”, locuţiunea corectă). Dar astea-s mărunţişuri.

Conchid că, elementele negative fiind mult mai puţine şi mai nesemnificative decât cele pozitive, cartea merită citită. Fie şi pentru ora aceea pe care o petreci savurând un alt fel de poezie, care-ţi oferă şansa de a privi în tine însuţi, în vecinul de palier, ori în vagabondul de pe stradă. Un fel de peep-show, dar mai energic. Şi fără muzică de fundal.

(Lorena Lupu, Hyde Park, 112 p., ed. Millennium Press, 2009)

Mi-a fost destul de greu să mă apuc să scriu textul de faţă. Motivul e simplu: nu întotdeauna sunt în stare să vorbesc într-un mod serios despre o carte care m-a făcut să râd în hohote. Pentru că asta a făcut „Bătăuşu’ de câmpi” din mine: m-a pus dracu’ să mă apuc de ea seara şi să pufnesc într-un râs nebun de câteva ori, aşa încât m-am temut să nu fiu „admolestat” (vorba lui Radu Paraschivescu) de către vecini…

Pe autoare, Lorena Lupu, actriţă, o ştiam doar de pe blogul personal. Tăioasă, inteligentă, spurcată la gură şi întotdeauna percutantă. Totuşi, în momentul în care mă apuc să citesc o carte, încerc, pe cât posibil, să fac abstracţie totală de autor. Carevasăzică, iau romanul aşa cum e el, nu-l interpretez prin prisma caracterului/umorilor/calităţii morale ale autorului/autoarei. Aşa mi se pare fair. Însă, în cazul de faţă, nu pot să nu aplaud faptul că o femeie tânără (autoarea) reuşeşte cu atâta iscusinţă să intre în pielea unui personaj masculin, un muncitor la fabrica de pantofi, inteligent dar neinstruit, cu numele (aducând aminte de un refren de manea) Gică Ciocălău. Îţi trebuie un efort considerabil ca să izbuteşti într-un asemenea proiect. Iar Lorena Lupu, după umila mea părere, a reuşit.

Sunt multe de spus despre acest roman. Chiar şi lucrul ăsta e ciudat, având în vedere că volumul nu depăşeşte 180 de pagini. Ce m-a frapat? În primul rând, o neobosită forţă vizuală. Cartea e construită sub forma unui monolog şi, din această cauză, lipsesc cu desăvârşire amănuntele necesare creării literale a decorului. Cu toate acestea, senzaţia care te urmăreşte pe tot parcursul lecturii e aceea că asişti la un spectacol de teatru în care naratorul stă, iniţial, pe un scaun, pe o scenă complet goală. Cu timpul, însă, pe măsură ce naratorul îşi deapănă povestea, în jurul lui cresc toate obiectele menite să accentueze şi să susţină desfăşurarea firului epic. Aşa apar în scenă blocul, canapeaua de pe hol, fabrica, apartamentul vecinei, staţia de autobuz, javra scării (Aurică) ş.a.m.d. Lucrurile dospesc, apar în peisaj cu o naturaleţe absolută, în jurul lui Gică Ciocălău, un fel de personaj rebranduit, cu obârşia în Decameronul lui Boccaccio.

Ce să mai pomenesc de vioiciunea lingvistică de o surprinzătoare prospeţime? Acţiunea e foarte simplă şi se desfăşoară pe durata unui week-end. Gică Ciocălău se îmbată, ca de obicei, ajunge într-un pat cu Andrei (care va fi, în curând, la „juridic”, numai să-şi termine facultatea), crede că mama lui a dispărut, îşi pierde cheile, încearcă disperat să agaţe o tipă în autobuz, îşi găseşte mama, se face luni dimineaţă, şefa îi face avansuri, el e mahmur, se duce acasă mai devreme şi adoarme pe canapeaua din holul scării. Atât. Dar ce ţesătură infatigabilă de termeni! Ce bogăţie argotică! Ce personaje pitoreşti… Şefa lui, Selena Plămadă, grasă ca o vită, e poreclită Marylin Moroi. Paznicul face goblenuri. Andrei e genul intelectualului în stadiu incipient, de la care Gică mai învaţă câte-un cuvânt, două, pe care le foloseşte aiurea. Antologice sunt conflictele din bloc, între dame trecute de prima tinereţe, cu orgoliile şi gramatica fiecăreia. Nu voi cita prea mult, pentru că aş strica farmecul cărţii. Limbajul e, aici, un tot unitar, nu depinde atât de mult de fiecare frază în parte, ci de înlănţuirea extraordinar de firească a ideilor. Totul curge, vorba aia… E un „peisaj” lingvistic lin, fără hopuri mari ori întreruperi prea nepotrivite. Cartea pare scrisă într-o singură etapă, fără pauze.

Impresionant e şi modul în care Lorena Lupu pare să dea mână liberă fiecărui personaj. Niciunul dintre eroi nu pare ghidat de o mână auctorială; fiecare dintre ei se mişcă firesc, într-un mediu în care sunt încastraţi funciar, într-o deplină libertate a acţiunii şi a vorbei. De aceea mi s-a părut un pic nepotrivit titlul. Nu pentru că n-ar constitui un haios joc de cuvinte, ci pentru că Gică Ciocălău nu bate niciodată câmpii. În lumea lui, el este o componentă perfect integrată. Aparţine acestui univers, cu toată fiinţa lui. Limbajul lui, colorat şi savuros, e parte a acestui decor. Fără el, elementul veridicităţii ar suferi grele pierderi. Autoarea e, de altfel, o creatoare de real dintre cele mai talentate în peisajul literar actual (aş asemăna-o, întrucâtva, cu Ioana Bradea, cea de la romanul de debut, Băgău). Senzaţia de stenogramă autentică nu te părăseşte. Lorena Lupu e doar martorul mut, care nu intervine niciodată în acţiune ori în limbaj. Doar redă, cu calm şi răbdare. Şi cu un talent desăvârşit, evident.

Există şi lucruri înduioşătoare aici. De pildă – deşi s-ar putea să n-am dreptate, o s-o spun – cred că iniţial autoarea şi-a privit personajul cu o profesionistă detaşare, însă a căzut în propria-i plasă, pentru că ajunge să-l îndrăgească. Sau, măcar, să-i devină simpatic într-un mod foarte cute. Pentru că Gică Ciocălău se dovedeşte, pe parcurs, a fi nu doar un pachet de muşchi şi o meclă de împingător de vagoane, ci un suflet delicat, în căutarea descumpănită a iubirii. „Psalmanelele” (nume date capitolelor) sunt un soi de incantaţii simple către Dumnezeu, pe care Gică îl roagă să-i dea putinţa de-a iubi, dacă tot i-a oferit dorinţa de afecţiune. Eroul e şi un mare timid, fapt dovedibil în episodul în care, stângaci, încearcă să se „bage-n seamă” cu tipa cu tricou funny („wanna fuck? fuck off”) din autobuz. Cu toate aceste „concesii” pe care i le face autoarea, există şi momente în care Gică trece cu grobianismul peste o limită a suportabilităţii. Dacă în majoritatea timpului el poate să-ţi stârnească zâmbete şi să-ţi devină simpatic, are uneori şi ieşiri care, chiar şi pentru un om din topor cum e el, par deplasate: „Maică-mea, când găteşte, parcă s-ar fute. Felul în care pune mâna pă fiecare amărăciune dă legumă, […] cu câtă poftă gustă din mâncare, s-o încerce dacă s-a făcut – pă bune, dacă numa’ o dată în viaţa ei ar fi gustat aşa din sperma unui tip, l-ar fi avut căţel în lesă pă veci” (p.87). A little too much…

La fel cum a little too much mi s-a părut şi relatarea episodului de iubire homosexuală, consumat între Gică şi Andrei. Nu vreau să se înţeleagă greşit. Cred că paginile în care e descrisă experienţa sunt de un mare rafinament şi de o candoare şi senzualitate perfecte. Însă n-au nimic de-a face cu restul cărţii. E singura sincopă, după părerea mea, în toată pânză pestriţă şi foarte reuşită a volumului. Lorena Lupu are resurse în a transforma un act carnal într-o sărbătoare a simţurilor, chiar şi atunci când e vorba de doi bărbaţi care se iubesc între ei: „[…] tu începi să râzi răguşit, excitat […] şi te pătrund cu limba, încercând să îmblânzesc strânsoarea febrilă a pliurilor. Te explorez cu curiozitate, ca un hoţ care revine la locu’ faptei, te simt cum tremuri, şi cum mica bortă începe să pulseze ca o inimioară, în timp ce îţi apuc cu frenezie pula […] ce frumoasă e, roză, mătăsoasă şi feciorelnică, o pulă-poezie” (p.115). Frumos, literar, însă în total dezacord cu tonul restului cărţii. Per ansamblu, totuşi, fragmentul nu strică nimic din frumuseţea brută a poveştii.

Una peste alta, cu toate defectele lui, Gică Ciocălău e un tip de toată isprava. În ciuda unei ignoranţe sulfuroase, muncitorul de la fabrica de pantofi (unde „trage în părţi”) are zvâcniri de inteligenţă pură, idei fulgurante de o claritate uimitoare, îmbrăcate în pilde de viaţă fără vreun  substrat inchizitorial. Gică e capabil şi să prezinte scuze atunci când trebuie („Muia culpa” de acolo vine), dar şi să se arate mirat de nesăbuinţa contemporanilor săi în privinţa unor lucruri elementare şi de bun simţ. Chiar dacă vorbeşte „porcăitor”, eroul nostru are un respect atavic pentru limba vorbită şi nu ezită să denunţe neglijenţa cu care oamenii folosesc instrumentarul lingvistic pe care-l au la îndemână: „Oare oamenii s-au uitat bine la lucruri înainte să le dea nume? Io cred că au făcut-o şi pe asta la futu-i mă-sa, cum fac oamenii dă obicei tot ceea ce fac” (p.170). Mai are rost să adaug că sunt completamente de acord?!

„Bătăuşu’ de câmpi” e o carte paradoxală, de un umor extraordinar, cu deosebită forţă argumentativă, cu un limbaj frust şi convingător şi, cel mai important, cu cea mai consistentă doză de veridic pe care am întâlnit-o în ultima vreme la prozatorii români tineri. Un deliciu, ce mai tura-vura…

P.S.1. Blogul Lorenei Lupu îl găsiţi în dreapta, la blogroll.

P.S.2. Mai jos, un interviu cu Lorena Lupu, la Bookfest, vorbind despre cele două cărţi ale sale. Despre „Bătăuşu’ de câmpi”, de la minutul al 3-lea încolo.

(Lorena Lupu, Bătăuşu’ de câmpi, 176 p., ed. Tritonic, 2007)