Posts Tagged ‘lodge’

Deaf sentence (romanul tradus la noi cu titlul Mort de surd) al lui David Lodge e genul acela de carte care te face să-ţi schimbi părerea despre ea de nenumărate ori pe măsură ce avansezi cu cititul ei. Şi înclin să cred că nu sunt puţini autorii care reuşesc să schimbe tonul şi tema povestirii într-o asemenea măsură încât excesul acesta să devină, paradoxal, firesc.

Asta face şi David Lodge. Romanul descrie viaţa unui profesor ajuns pensionar, lingvist, care-şi pierde treptat auzul şi care, pentru a putea fi încă bine înfipt în tot ceea ce înseamnă relaţionări sociale şi familiale, are nevoie de un aparat auditiv. Pe care-l foloseşte, dar care nu întotdeauna îl ajută. De aici se nasc tot felul de situaţii comice, derivând din handicapul minor care e, de fapt, tema centrală a cărţii, şi din jena aferentă acestuia, atunci când surzenia e de natură să-l stânjenească pe bietul profesor în cele mai inedite ipostaze. Desmond, căci despre el este vorba, este căsătorit cu Fred (Winifred), au, fiecare, copii din relaţii anterioare, ajunşi deja mari. La un moment dat, e acostat de o tânără studentă (Alex Loom) care-l roagă să o ajute cu finalizarea lucrării ei de licenţă, având o temă cel puţin bizară: analiza morfologico-sintactică a biletelor de adio, scrise de sinucigaşi înaintea săvârşirii gestului fatal. Desmond se arată sceptic, pe umră se lasă prins în tot felul de situaţii din care nu ştie exact cum poate ieşi fără a o jigni pe soţia lui, află ulterior că Alex este o persoană cu un background dubios şi care ajunge să-l şantajeze pe unul dintre colegii lui cu care avusese o relaţie „neprincipială”. În cele din urmă, după ce inevitabilul pare să bată la uşă de nenumărate ori (Alex chiar îl invită pe profesor la o partidă de sex asezonat cu spanking, ceea ce-i provoacă lui Desmond apucături domestice insistente pe care Fred nu ştie cum să le ia), tânăra dispare, luând cu ea ameninţările şi lăsând câţiva păgubaşi. Asta e una din laturile cărţii.

O altă faţetă a ei vorbeşte, de data aceasta cu ironie dulce şi un comic de zile mari, despre relaţia cu tatăl său. Ceea ce debutează ca o şarjă groasă la adresa senilităţii părintelui se transformă într-o duioşie fără margini. Sigur, ni se povesteşte şi cum, după o flatulaţie sonoră, tatăl său strigă „taxi!”, dar şi modul în care Desmond îl veghează pe patul de moarte şi-i spală trupul împuţinat, după ce moare. Sunt scene de un dramatism sumbru, în contrast fulminant cu umorul coroziv din alte părţi ale cărţii. La fel cum impresionantă e şi descrierea vizitei făcute de Desmond la Auschwitz. Sunt rânduri tensionate, macabre, zguduitoare, la doar câteva pagini distanţă de hazul nebun al unor scene.

De aceea spun că această carte e dulce-amară. O combinaţie foarte îndrăzneaţă, care nu le reuşeşte decât celor cu adevărat înzestraţi. David Lodge dovedeşte că are cu ce.

Unul dintre cele mai ciudate şi surprinzătoare romane pe  care le-am citit în ultima perioadă.

P.S. Un mare minus pentru traducere. Am văzut de cel puţin 20 de ori în carte expresia „drept pentru care”, în loc de „drept care” – varianta corectă. Mă mir că la standardele de calitate cu care ne-a obişnuit Poliromul există astfel de greşeli elementare.

(David Lodge, Mort de surd, 344 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Roxana Marin)