Povestaşul

„Povestaşul sau povestaşii trebuie să fie un fel de poştaşi ai comunităţii. Personaje care mergeau de la un cătun la altul, pe întinsul teritoriu pe care se risipiseră indienii machiguengas, povestind unora ce făceau alţii, informându-i reciproc despre evenimentele, întâmplările sau nenoricirile acestor fraţi pe care îi vedeau rareori sau poate niciodată. […] Am impresia că povestaşul nu aduce numai ştiri actuale, ci şi despre trecut. Probabil că e şi un fel de memorie a colectivităţii, că îndeplineşte un rol asemănător celui jucat de trubadurii şi de jonglerii medievali.” (p.86-87).

Şi al doilea fragment reprezentativ: „Mascarita a intrat în contact cu o lume care l-a intrigat şi l-a sedus. Ceea ce ar fi trebuit să fie, la început, o simplă curiozitate intelectuală şi simpatie pentru obiceiurile şi pentru condiţia indienilor machiguengas a devenit, cu timpul, pe măsură ce-i cunoştea mai bine, le învăţa limba, le studia istoria şi începea să împartă cu ei aceeaşi existenţă, în perioade mai mult sau mai puţin lungi, a devenit deci o conversiune, în sens cultural, dar şi religios al termenului, o identificare cu obiceiurile şi cu tradiţiile în care – din raţiuni pe care le pot intui, dar nu le pot înţelege cu totul – Saul şi-a găsit un suport spiritual, un stimul, o justificare în viaţă, un angajament, pe care nu le-a găsit la celelalte triburi de peruani – evrei, creştini, marxişti etc. – printre care trăise.” (p.219)

Am recurs la copierea a două bucăţele din carte pentru că mi-e lene să vă povestesc pe larg despre ea. Nu mi-a plăcut foarte mult. Adică a fost o lectură ok, dar, în comparaţie cu alte romane ale lui Llosa (pe care le-am înghiţit, pur şi simplu), ăsta a fost mai slăbuţ. E vorba despre un prieten al naratorului, Saul (poreclit şi Mascarita, pentru o cicatrice care-i ocupă toată partea dreaptă a feţei, întocmai ca o mască), care pledează necontenit pentru nepătrunderea societăţii civilizate în obiceiurile şi logica socială a triburilor din selva peruană. Tribul de care e foarte ataşat e acela al machiguengas-ilor, pe care-i studiază îndeaproape şi în mijlocul cărora va reuşi, se pare, să se insereze, aşa cum reiese din conţinutul ambiguu al întâmplărilor narate. Romanul e construit pe două paliere: istorisirea naratorului, întrebându-se în permanenţă dacă obsesia lui Saul are rădăcini în dorinţa lui de a păstra o legătură ancestrală între natură şi om sau în psihologia minoritarului (Saul are o cicatrice din naştere, tatăl lui e evreu etc.) şi capitole care redau, într-o manieră captivantă, mitologii şi legende ale tribului. Cartea are arhitectura consacrată prin Mătuşa Julia şi condeierul, un excepţional roman al lui Llosa, dar, spre deosebire de acesta, Povestaşul pierde printr-o subtilă monotonie. Saul dispare la un moment dat, justificându-şi absenţa prin dorinţa lui de a se muta în Israel, pentru a-şi regăsi originile iudaice, însă naratorul constată (deduce? bănuieşte?) că acesta s-a pierdut în mijlocul triburilor pentru ale căror libertate şi autonomie a pledat toată viaţa sa. Saul devine, deci, un povestaş căruia, aidoma legendelor pe care le duce cu el, nu i se cunoaşte identitatea şi căruia, în cele din urmă, i se va pierde urma.

Impresionant prin bogăţia imaginilor şi frumuseţea legendelor, Povestaşul e un roman bun dar, din punctul meu de vedere, nu suficient de catchy încât să mă facă să exclam „oau!” la finalul lui. A fost, totuşi, o premieră pentru anul ăsta: a fost prima carte pe care am terminat-o de citit pe balansoarul din curtea alor mei, în prima zi din 2011 când a fost suficient de cald încât să pot face acest lucru. 🙂

(Mario Vargas Llosa, Povestaşul, 224 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Coman Lupu)

Un dialog

Despre un dialog este vorba. Între Mario Vargas LLosa şi Gabriel Liiceanu. Să nu creadă cineva – Doamne, fereşte! – că m-am apucat de Llosa abia acum, după ce am aflat, ca tot omu’, c-a luat Nobelul pentru literatură. Acum vreo 5 ani m-a apucat o „perioadă Llosa”, care a durat câteva săptămâni, în care am citit numai cărţi scrise de romancierul peruvian. Îmi părea că am descoperit ceva nou. Pentru mine, aşa şi era. Am luat pe rând „Oraşul şi câinii”, „Mătuşa Julia şi condeierul”, „Paradisul de după colţ”, „Scrisori către un tânăr romancier” ş.a. Sigur, reiese din această sumară listare că am ratat, deocamdată, marile sale romane („Conversaţie la catedrală”, „Războiul sfârşitului lumii”), pe care le am în bibliotecă. Vor urma şi ele. Şi altele, presupun.

Înapoi la chestiune: n-am înţeles de ce s-a ales titlul acesta („Chipuri ale răului în lumea de astăzi”) pentru această micro-carte (care putea foarte bine să nu fie deloc, conţinutul ei nu justifică editarea unui volum; Humanitasul putea să întocmească o broşurică şi s-o vândă în librării, la un preţ mai accesibil) nu se referă decât într-o foarte mică măsură la hibele societăţii contemporane (detectează doar comunismul şi nazismul ca făcând parte din această categorie). Iar partea aceasta din carte reprezintă foarte puţin din discuţia publică pe care au purtat-o cei doi interlocutori.

Altminteri, e o plăcere să-l asculţi pe Llosa. Aflăm de pildă, că autoritarismul tatălui său l-a făcut să se refugieze în lectură, primul pas în transformarea sa în scriitor. Apoi, că rostul literaturii şi al artelor, în genere, e acela de a descătuşa forţele malefice şi perverse pe care fiecare om le are în el. De aceea, susţine Llosa, literatura trebuie să fie prin excelenţă liberă. Ea trebuie să ofere celui care o „atacă” suficiente motive de plăcere astfel încât pulsiunile distructive ale individului să-şi poată găsi defularea. Arta, deci, ajută omul să-şi trăiască fantasmele fără a-i răni pe cei din jur. Literatura e spaţiul privilegiat al utopiei, locul în care visele cele mai nebuneşti şi cele mai îndrăzneţe iau naştere în mod real, în mintea celui care citeşte, dându-i, astfel, şansa de a-şi exersa şi părţile întunecate. Şi avem un exemplu în chiar cartea sa, „Elogiu mamei vitrege”, ori în memoriile marchizului de Sade. Mai departe, tot Llosa ne vorbeşte despre nevoia înnăscută a omului de a făuri utopii, sete care poate da naştere, uneori, barbariilor cu faţă umană care au fost comunismul şi nazismul.

Mi-a plăcut (deşi mi-e greu s-o aplic) şi teoria separării absolute între persoana scriitorului (care poate fi un bădăran, un pervers ori un criminal) şi calitatea ori perenitatea lucrurilor pe care acesta le zămisleşte. Ideea e frumoasă şi oarecum romantică: ar însemna că scriitorul e doar un receptor şi un transmiţător, prin intermediul geniului său, al unor învăţăminte care vin de undeva de mai sus. De aceea nu se poate desfiinţa, cu argumente valide, opera unui scriitor doar pentru că acesta era criminal, de pildă. E foarte greu, în schimb, să faci această distincţie atunci când ai cazuri concrete în faţă (eu, spre pildă, n-am niciun respect pentru Eugen Barbu şi, din această cauză, mi-e foarte greu, dar nu imposibil, să admit că e un autor bun). But that’s just me.

Vizita lui Llosa în România, din 2005, a avut loc, deci, cu 5 ani înainte ca acestuia să i se decerneze Nobelul. Cu atât mai interesantă devine opinia lui în legătură cu acest subiect, plasată către finalul cărţii de faţă: „Cred că scriitorii nu trebuie să vorbească de premiul Nobel; un asemenea gând le face rău. Dacă ei încep să-şi dorească prea mult premiul Nobel şi s-o arate, proza le sărăceşte, în general. E foarte important ca scriitorii să-şi păstreze libertatea, independenţa, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie. În acest caz, premiile sunt bine-venite şi trebuie să-i copleşească. Dacă însă îşi pierd libertatea, nu există premiu care să le poată reda talentul.” (p.80).

(Mario Vargas Llosa  în dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale răului în lumea de astăzi, 104 p., ed. Humanitas, 2010)