Posts Tagged ‘limbă’

„Fiecare luptă cum poate împotriva limbii în care se exprimă. Unul foloseşte anacolutul, altul pleonasmul. Unul vorbeşte „ca şi politician”, altul evocă filmele „care le-a văzut”. Printre formele rezistente de dispreţ la adresa limbii se numără însă şi clişeul, exprimarea şablonardă, platitudinea fioroasă. Rar ţi-e dat să deschizi un ziar şi să nu găseşti formule bătătorite până la nevroză. Puţini sunt cei care apar la televizor şi nu te îndeamnă să-ţi pliezi urechile. Până şi copertele de carte au devenit spaţii ale exprimării clişeizate. Un discurs bont pentru un public lobotomizat – iată reţeta succesului.”

Aşa ne anunţă coperta a patra. Şi are dreptate. Radu Paraschivescu scrie, cu dezinvoltura caracteristică, despre majoritatea clişeelor care zgârie auzul, în fiecare zi. Se pare că mass-media româneşti (deşi bănuiesc că fenomenul e mai larg) preferă să se complacă în comoditatea stereotipului, decât să pună gândirea limpede în locul automatismului minimalizant. Am auzit de n ori că „bucureştenii au luat cu asalt supermarketurile încă de la primele ore ale dimineţii”, că „viaţa merge înainte”, cu corelativul „speranţa moare ultima”, că „în zilele următoare, vântul va sufla mai nervos pe creste” etc. Numai că, de data aceasta, am simţit la Radu Paraschivescu faptul că nu mai poate privi cu detaşare aceste lucruri. Autorul are un umor fascinant, pe care-l poţi regăsi din plin în „Ghidul nesimţitului” ori în „Bazar bizar”. În cartea de faţă, totuşi, umorul e discret. Probabil şi pentru că, de data aceasta, nu ne mai arde de joacă. Limba română chiar e în agonie.

Ce nu mi-a plăcut e că există foarte multe relatări în legătură cu lumea fotbalului. Sunt sigur că tot ce ţine de balonul rotund (ah, alt clişeu!) e interesant sub aspect lingvistic. Numai acolo prostia şi suficienţa fac casă bună, dând naştere unor exprimări de tătă groaza, vorba unui prieten… 🙂 Doar că, mie, fotbalul nu mi-a plăcut deloc, niciodată. Neurmărind transmisiunile de gen, nu sunt nici familiarizat cu lumea clişeelor care le înconjoară. De aceea, nu mi s-au părut interesante bucăţile din carte care îmi spun că „avem un meci peste media campionatului” (?), că „cele două echipe se află în clasica perioadă de tatonare” ori că „mi-am reziliat contractul fiindcă era nevoie de un şoc la echipă”. Nu mi s-au părut funny, îmi pare rău. Recunosc că, mai mult ca sigur, la mijloc e fatala mea ignoranţă în materie de sport.

Mai trebuie să spun un lucru. Esenţial. Radu Paraschivescu e un straşnic utilizator (merge cuvântul ăsta?) de limbă română. L-aş compara, în această privinţă, cu Andrei Pleşu. Are stil, are umor, are vervă, are volum, are o acuitate a metaforei şi o precizie a ironiei extraordinare. Cărţile lui sunt mici bijuterii lexicale, îndrăznesc să spun. Şi nu, nu voi spune că e o carte pe care nu poţi s-o laşi din mână, pentru că ăsta e alt clişeu amendat în cartea de faţă… 🙂 E mai puţină forţă decât de obicei în acest volum, dar, ca orice carte care iese de sub pana lui R.P., e o lectură relaxantă. Dacă tot suntem „terorizaţi de caniculă”… :))

(Radu Paraschivescu, Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare, 200 p., ed. Humanitas, 2009)

Cărţile lui Sorin Stoica sunt un deliciu. Aşa că, după ce am dat gata Aberaţiile de bun-simţ şi Jurnalul, m-am năpustit asupra povestirilor din O limbă comună.

Nu ştiu exact de ce autorul a considerat acest volum drept unul de povestiri, câtă vreme acestea nu sunt altceva decât capitole ale aceleiaşi cărţi. Dac-ar fi fost vorba despre nişte povestiri de sine stătătoare, ar fi însemnat că ai fi putut citi cartea şi de la cap la coadă, fără să-ncerci senzaţia că nu pricepi nimic. Or, în cazul de faţă, capitolele se leagă… e un fel de roman haotic, de un comic extraordinar (din nou), cu păţanii mai mult sau mai puţin urbane, cu conţărani simpatici şi nu prea…

Oricum, nu vreau să spun prea multe despre carte. Doar faptul că – Sorin Stoica fiind un atât de talentat mânuitor al cuvintelor, meşteşugindu-le şi potrivindu-le în asemenea fel încât fie şi descrierea unei raţe să ţi se pară mortală – nu-ţi este mereu clar unde se termină realitatea şi unde începe ficţiunea. Sau invers. Poate că nici nu e atât de important, însă mie mi-ar plăcea să cred, de pildă, că zgomotul şi furia produse în rândul consătenilor de cartea scrisă de autor acum ceva vreme sunt reale. Pentru că mi-e uşor să înţeleg schizofrenia scuzabilă a omului cu frică de Dumnezeu între persoana necizelată care face ce vrea el în satul ei şi imaginea pe care un mucos i-o creează printr-o carte, care, nu-i aşa, poate fi citită şi în Lehliu-gară, dar şi în Tokyo… E credibilă astfel reacţia bătrânilor din satul de baştină al lui Sorin Stoica, pendulând între înjurătură plastică şi ameninţarea cu linşajul.

Dar nu credibilitatea face ca o carte a lui S.S. să fie faină. Ci umorul, talentul de povestitor, prostia omenească surprinsă cu delicateţe şi compătimire lipsită de condescendenţă. Precum şi un extraordinar simţ al autenticului. De care uneori ne jenăm, dar care e atât de bine prins în fibra noastră, încât ar fi o nesăbuinţă să facem abstracţie de el ori, şi mai rău, să-l renegăm cu furie. E un lucru pe care Sorin Stoica l-a înţeles cu asupra de măsură.

(Sorin Stoica, O limbă comună, 256 p., ed. Polirom, 2005)