Obiectivul a cumpărat ridichi

Nu mică mi-a fost mirarea să aud zilele trecute că intelectualii de calibrul unor Pleşu, Liiceanu ori Patapievici au pierdut contactul cu tânăra generaţie, că au rămas prizonierii unor teme (a se citi obsesii) “fumate”, “expirate”, într-un ne-acord făţiş cu “ceea ce se scrie azi”, cu – adică – direcţiile unei culturi înţelese în sensul său cel mai vestic-popular. Las la o parte subtilitatea reproşurilor, care coagulează în jurul unui adevărat “program” ideologic tot mai virulent, şi mă întreb cum de unora le pot părea vetuste nişte preocupări care nu pun în centrul lor decât dorinţa firească a oricărui om de a înţelege ce s-a întâmplat cu el, cu societatea din care face parte, cu trecutul dement care-i este, vai, atât de apropiat. Nu am decât o singură explicaţie pentru stupoarea mea: fie nu mai sunt tânăr şi mă complac în malversaţiuni “elitiste”, fie sunt – într-un sens larg – păşunist, paseist, vetust în admiraţii şi depăşit de evenimente. Îmi asum senin oricare dintre aceste două ipostaze şi o spun răspicat: eu, unul, nu m-am plictisit de cărţile înfierate ale celor de mai sus.

Pe Gabriel Liiceanu îl apreciez din cel puţin două motive: primul ar fi acela că a reuşit, printr-un efort pe care nu i-l pot contesta nici cei mai aprigi defăimători, să ofere publicului, într-un moment istoric de redeşteptare, scrierile autorilor pe care comunismul românesc i-a tăiat brutal de pe lista dezirabililor. Editura Humanitas şi-a clădit prestigiul şi datorită acestui ţel onorabil de a reclădi edificul cultural al unei altfel de epoci, a unui timp de dinaintea celui care avea să reducă la tăcere orice murmur necorespunzător. În al doilea rând, Gabriel Liiceanu este, după părerea mea, un excepţional scriitor, unul dintre puţinii autori de la noi care utilizează un seducător “tehnicism” lingvistic, ştiind să aleagă vocabula perfectă şi să îmbrace mesajul în cele mai simple şi adecvate instrumente lexicale; stilul lui e al unui scriitor căruia, deseori, i se pare mai important să-l convingă decât să-l ameţească, estetizant şi metaforic, pe cititor. De aici derivă, probabil, impresia de didacticism a cărţilor lui şi aura (nedreaptă şi infamantă, aplicată de detractori) de “guru”, de individ instalat într-o beţie a răspunsurilor lămuritoare. Îl salvează, mai înainte de toate, talentul şi priceperea de a transforma orice preocupare personală în prilej de meditaţie colectivă.

“Dragul meu turnător”, cel mai recent volum, este destul de greu de încadrat în arida schemă a genurilor literare. De fapt, aproape toate cărţile din ultimii ani ale lui G. Liiceanu au această trăsătură: în faţa lor, spiritul taxonomic intră în colaps. Cartea reprezintă o suită de optsprezece scrisori adresate de autor turnătorului său, ca pretext ultim de a pune în scenă elementele unei coregrafii ameţitoare a mecanismului represiv din România comunistă. „Scrisorile” lui Liiceanu nu au nici un ton pătimaş, nici unul inchizitorial. Sunt mai degrabă prilejuri de a face lumină într-un tărâm al tenebrelor, de a dezvălui dimensiunea caraghioasă (şi, din această pricină, înfricoşătoare pe alocuri) a notelor informative pe care securistul era obligat să le livreze superiorilor săi, chiar în momentele în care “obiectivul Lungeanu” nu făcea altceva decât să cumpere pâine, lapte şi ridichi. Această combinaţie de prostie lucrativă kafkiană şi absurd ionescian e evidentă în aproape toate notele de securitate care fac obiectul cărţii de faţă. Interpretarea lor nici măcar nu mai e necesară, câtă vreme aflăm, prin intermediul lor, că Pleşu şi Liiceanu, aflându-se la Păltiniş, discută despre femei atingând şi unele “aspecte pornografice” sau că Noica vorbeşte dezaprobator despre nişte cetăţeni, numindu-i “poglodiţi”. Tabloul compact al societăţii româneşti, aşa cum reiese el din relatările harnice ale turnătorului, e al unei ilarităţi groteşti, al unei stupidităţi orgiastice şi sinistre. Doar distanţa temporală faţă de momentul în care activitatea cotidiană a oricui putea fi pusă sub o astfel de lupă gigantică şi indiscretă ne face să zâmbim, azi, la umorul involuntar al delaţiunilor. Iar Gabriel Liiceanu, cu o discreţie asumată, are grijă să livreze, prin acest volum, un spectacol al halucinaţiei instituţionalizate, folosind – nici mai mult, nici mai puţin – decât tocmai notele Securităţii, prin care aceasta şi-a intimidat, decenii de-a rândul, victimele.

O carte tristă, construită pe dorinţa autorului de a da o formă inteligibilă neînţelesului, elucubrantului, nimicului ridicat la rang de eveniment epocal. În ciuda intenţiei exorcizante a ei, “Dragul meu turnător” rămâne doar mărturia solitară a unui om care a înţeles că teroarea are în alchimia ei distrugătoare şi un strop necesar de ridicol.

(Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Editura Humanitas, 2013, 424 p)

/ text apărut în Literatura de azi /

Lucruri strigătoare la cer

text apărut în revista , nr.7-8/2012.

Grea misie să scrii despre vreo carte a lui Gabriel Liiceanu. Nu ştiu să existe, în anii postdecembrişti, vreo personalitate culturală mai controversată decât filosoful păltinişan. Privit deopotrivă cu admiraţie şi cu ură, Liiceanu a avut mereu postura unui ins aflat într-o perpetuă stare de consternare. A şi declarat, la un moment dat, că zilnic se loveşte de ceea ce el ar numi „lucruri strigătoare la cer” dar care, tocmai datorită enormităţii lor şi uşurinţei cu care contemporanii le digeră, devin banale.

„Estul naivităţilor noastre”, volumul de interviuri pe care l-a publicat recent la editura Humanitas, poartă subtitlul (naiv, vor spune scepticii) „Oare ne putem apăra prin cuvinte?”. Răspunsul, după parcurgerea celor 27 de convorbiri, rămâne necunoscut. Frapant în tot acest demers al lui Liiceanu de a se face ascultat este modul în care reuşeşte să comunice chestiuni aparent complicate. Gabriel Liiceanu are un har exatraordinar în a desface un concept în părţile sale esenţiale şi de a-l dezvălui, clar şi concis, în toată splendoarea sau, după caz, hidoşenia sa. De aceea e atât de greu de înţeles cum de un discurs elegant, încărcat de valenţe culturale, cu trimiteri la logica elementară şi la o minimă etică salvatoare, stârneşte, totuşi, dezaprobarea asiduă a unora dintre contemporanii săi. Nu sunt dintre aceia care consideră că orice atac la ideile lui Gabriel Liiceanu constituie un mod abject de argumentare ad hominem, însă nici nu cred că majoritatea aserţiunilor sale despre ce s-a întâmplat cu societatea românească de după 1989 pot fi desfiinţate prea lesne.

Filosoful, exilat din austeritatea turnului de fildeş unde l-au plasat toate clişeele răsuflate ale celor care trimit intelectualii doar la reflecţie solitară, s-a hotărât să iasă în agora şi să pună la dispoziţia celor dispuşi să-l asculte toată priceperea sa. O şi spune, răspicat, în volumul de faţă: „După ’90, mi-a devenit din ce în ce mai limpede că nu mai cred în discursul pur filozofic de tip speculativ-german, care se soldează cu cărţi pline de note de subsol şi cu o anumită paradă de erudiţie. Cu vârsta, am început să cred că, dacă ai ceva de spus, trebuie să poţi s-o faci în cuvinte care ajung la toţi şi că toată lumea are să se recunoască într-un dialog cu tine. […] Mi-am zis că dacă Dumnezeu mi-a dat un dar care se numeşte exprimarea, dacă pot să exprim mai bine ceea ce alţii simt şi nu pot exprima, atunci eu am o obligaţie faţă de ceilalţi. Trebuie să-i exprim, exprimându-mă” (p.246). Începând din primele zile ale acelui tulbure 1990, când „Apelul către lichele” făcea să se trezească în unii conştiinţa refuzului de a fi călcaţi din nou în picioare, şi până la acest volum cuprinzător care înglobează aproape toate luările semnificative de poziţie ale lui Gabriel Liiceanu, editorul Humanitasului a traversat o perioadă de prelungi frământări interioare, provocate, evident, de convulsiile lumii în care i-a fost dat să trăiască. Radiografia tuturor acestor tare ale societăţii româneşti este preocuparea constantă a autorului şi temă centrală a acestui volum.

În primul rând, tragedia primordială a noii orânduiri de după 1989 a fost, în opinia lui Liiceanu, nu doar preluarea abuzivă a puterii de către figurile reaşapate ale vechilor tovarăşi, ci, mai ales, confiscarea brutală a discursului public şi, pe cale de consecinţă, trivializarea acestuia. Limba de lemn a foştilor activişti nu s-a schimbat fundamental în intenţii, ci doar şi-a tăiat cuvintele în stofa discursului de tip nou şi, cum altfel,  „ieuropean”. Limbajul – devenit din nou armă a manipulării – nu a trecut, aşadar, printr-o perioadă de restructurare ideologică, ci şi-a continuat nestingherit drumul către pervertirea conştiinţelor.Amărăciunea cu care autorul „Apelului către lichele” constată acest lucru nu are nimic de-a face cu vreo tentivă de incriminare a unor concetăţeni debusolaţi şi manevraţi mişeleşte (Liiceanu e străin, ce-i drept, de verva demolatoare a unui Ţuţea care considera că a făcut temniţă pentru un popor de idioţi), ci mai degrabă cu stupoarea provocată de faptul că un asemenea demers naţional de re-îndobitocire e posibil pe fondul unui scenariu al dobândirii libertăţii.

În al doilea rând, surprinzătoare prin sofismul etic care îi stă ca fundament este ideea unei reconcilieri candide cu trecutul comunist, a unui „pupat toţi piaţa endependenţi”. Gabriel Liiceanu are, şi în această chestiune, o părere fermă. În dialogul purtat cu Iosif Sava („Serată muzicală. Zece oameni care trebuie împuşcaţi pentru a avea linişte în ţară” – straşnic titlu!, p.79-140), el trasează clar contururile etice ale putinţei de a ierta, sugerând că acest act nu are „eficienţă” morală decât atunci când răul care stă la baza iertării a fost individual, şi anume în acele cazuri în care însăşi victima decide să-l izbăvească pe călău de păcatul său. Pe cale de consecinţă, nu putem, moralmente vorbind, să practicăm uitarea milioanelor de victime ale opresiunii comuniste şi iertarea celor vinovaţi de această tragedie istorică. Un astfel de gest – global, diluat şi esenţialmente fals – ar reprezenta nu doar o depăşire a calităţii morale proprii ci, mai grav, un adevărat scandal etic.

Nu lipsesc din acest volum exhaustiv nici referirile la Noica (străbătute mereu de un fior al admiraţiei nesmintite a emulului faţă de profesorul său, operând chiar şi în cazurile, discutabile, ale piruetelor cu iz legionar ale maestrului), nici viaţa culturală românească de azi (unul dintre cele mai agasante interviuri este cel acordat de Gabriel Liiceanu lui Ovidiu Şimonca, în care editorul trebuie să dea seamă de fiecare leuţ al editurii pe care o patronează) şi nici desele evocări fulgurante ale prietenilor (Andrei Pleşu, Monica Lovinescu, Virgil ierunca, Vlad Zografi ş.a.). Despre dificultatea traducerii lui Heidegger în româneşte, precum şi despre receptarea publică a volumului „Fiinţă şi timp”, una dintre cele mai ambiţioase proiecte filosofice ale secolului XX, Gabriel Liiceanu vorbeşte cu pasiunea dascălului care-şi vede înfăptuite aspiraţiile. Mai puţin relaxat – deşi se străduieşte să pozeze în individul neatins de calomniile îndreptate împotriva sa – ni se arată Liiceanu în dialogul cu Cristian Teodorescu, referitor la acuzaţiile aberante de plagiat formulate de ziarişii de la Ziua, care au încropit un adevărat serial al demolării şi al demitizării unui personaj public aflat, până la acel moment, într-o aproape perfectă stare de intangibilitate. Liiceanu răspunde cu calm şi cu migală tuturor acuzelor, considerând că intenţia defăimătoare a publicaţiei respective are mai degrabă conotaţii politice decât miză culturală.

Cu ce rămâi după lectura acestei colecţii de întrebări şi răspunsuri? Cu o mărturie curată şi clară a nedumeririlor legitime, cu o colecţie vivantă de portrete ale epocii, cu reţete sănătoase pentru depăşirea unor răfuieli sterile şi obositoare în marginea unui trecut voit volatil, cu modalităţi de a-ţi face mai uşoară resemnarea în faţa destinului colectiv românesc în tranziţie şi, peste toate acestea, cu imaginea unei lumi în care lucrurile cele mai complexe au, de regulă, rezolvări spectaculos de simple, pornite nu din furie revanşardă, ci din constatarea matură a evidentului: „Nu poţi să treci prin patruzeci şi cinci de ani de teroare fără să te întrebi cine i-a făcut cu putinţă. Nu poţi să închizi ochii în faţa unor asemenea crime, pentru că atunci îţi baţi joc de istoria ta şi degradezi ideea de om, pentru că atunci acreditezi crima ca mijloc de viaţă şi ca formă firească de funcţionare a unei societăţi. Patima cu care vorbesc acum nu vine din îndârjire, ci ea e provocată de obtuzitatea unora la lucruri ca acestea, care se scaldă în evidenţă” (p.102).

(Gabriel Liiceanu, Estul naivităţilor noastre, ed. Humanitas, 2012)

Pofta-n cui

Am mai zis-o şi cu alte ocazii: sunt masochist. Altfel nu se explică dorinţa mea de a citi, în plin regim alimentar (strict, insipid şi enervant), o carte în care 20 de intelectuali (scriitori, mostly) îşi dezvăluie preferinţele şi amintirile culinare, precum şi unele reţete inedite sau care le-au încântat papilele gustative (era să zic „privirile”, că la mine atât a mai rămas din bucuria de a mânca lucruri mişto).

În fine. Cartea e drăguţă, cuminţică, şi am aflat câteva chestii realmente interesante de la autori (foarte diverşi ca scriitură: Blandiana, Cărtărescu, Djuvara, Adriana Babeţi – care are neamuri în Petid, zona mea, este! – , Grete Tartler, Vlad Zografi, Oana Pellea – ingenuă şi ravisantă, as usual -, Antoaneta Ralian – la fel de vioaie şi cochet-excentrică -, Gabriel Liiceanu – sobru şi, încă o dată, făcând un istoric gastronomic al vieţii lui pre şi post-comunism – , Andrei Pleşu – cu dezarmanta lui sinceritate -, Monica Pillat – edenică, practicând din nou acel nemistificat cult al familiei -, Tania Radu, Marius Chivu, Dan C. Mihăilescu, Brumaru, Adriana Bittel ş.a.). Recunosc că nu m-au interesat atât de mult reţetele din carte (din motivele mai sus arătate), cât poveştile splendide care le însoţeau. Ah, da, voiam să spun ce-am învăţat: multe, de fapt, însă lucrul cel mai important vine de la Neagu Djuvara. El spune că azi lumea înţelege greşit cerinţa larg cunoscută de a bea vinul la temperatura camerei (adică chambré), şi asta pentru că originea acestei reguli nescrise a unei mese corecte provine din Evul mediu. Iar atunci, temperatura din camerele în care se servea masa nu depăşea 16 grade Celsius. Deci „vin la temperatura camerei” înseamnă vin la vreo 16-17 grade, nu la 21, cât avem în casă de obicei. De ţinut minte.

Nu am ce reclamă să facă cărţii. Vă spun doar că e o minunăţie de carte, care are darul să vă facă nu doar curioşi în legătură cu latura asta… domestică a unor oameni pe care-i stimăm din cu totul alte motive, ci şi pentru că asişti în tăcere la un schimb de experienţă, chiar dacă personajele cărţii habar n-au că volumul se poate citi şi într-o astfel de cheie. Cel mai grăitor episod este cel relatat de Vlad Zografi, care se vede pus într-o situaţie tragi-comică: fiind invitat în mod repetat la cină la nişte cunoscuţi şi hotărându-se ca, de fiecare dată, să întoarcă favoarea, e nevoit să inventeze noi şi noi reţete, într-o surdă competiţie despre care nu vorbeşte niciunul dintre meseni, dar pe care toţi o trăiesc cu voluptate. Depăşire şi autodepăşire, cum ar veni.

Am lăsat la final cea mai tare bucată din carte. Dacă vreţi să râdeţi sănătos, cu gura până la urechi, citiţi sketch-ul lui Radu Paraschivescu, Maxine, Francine, Nadine, terrine. Garantez că e o felie de un umor extraordinar, scrisă în stilul care l-a consacrat pe autor: calm, bine dozat, insidios, sugestiv, tot ce vreţi. Este, de departe, cea mai frumoasă povestire din carte. Sigur, după gustul meu. Literar, nu gastronomic.

P.S. Şi asta este cartea cu nr.200 de când am deschis blogul. Nu aplaudaţi. Trebuiau să fie mai multe.

(***, Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, 288 p., ed. Humanitas, 2012)

Lumi paralele

Acum ceva vreme, după ce am terminat de citit volumul de interviuri al lui Şimonca (Pot să vă mai enervez cu ceva?), mă arătam oarecum iritat de faptul că intervievatorul de atunci, avându-l ca invitat la dialog pe Gabriel Liiceanu, i-a pus acestuia întrebări din sfera cancan-ului lumii editoriale (chestii legate de cum îşi plăteşte editura Humanitas colaboratorii, cum stă cu datoriile la stat etc.), în loc să-l chestioneze în legătură cu Păltinişul, cu Noica ş.a.m.d. Adică eram solidar cu bietul Liiceanu, care era în bătaia puştii arţăgoase a lui Şimonca.

Acuma, citind Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, tind să fiu anti-Liiceanu. Nu zic, prin asta, că nu mi-a plăcut cartea; pentru că ar fi şi culmea: în ea se iau la trântă două spirite tari, două personalităţi puternice, fiecare cu obsesiile şi orgoliile sale, şi rezultă un dialog spumos, exuberant pe alocuri, fructuos şi tonic. Însă din replici deduci, deseori, că te afli în prezenţa a două lumi cu prea puţine puncte comune. De aceea, mi-ar fi plăcut ca Liiceanu să ştie să ofere celuilalt un spaţiu al său. Prea des am avut senzaţia că Liiceanu avea o agendă (ca să folosesc un decalc): cum, necum, a ajuns tot la vechea problemă a complicităţii vinovate cu regimul comunist. Numai că nici măcar Liiceanu nu s-ar fi aşteptat ca marele poet Ivănescu să-i dea o replică pe cât de şocantă, pe atât de amuzantă. Mircea Ivănescu, privindu-şi retrospectiv viaţa şi constatând, cu reală mirare, că nu i s-au întâmplat chiar atâtea rele în timpul vechiului regim, conchide că, probabil, a fost, fără ştirea lui!, ofiţer sub acoperire! Ei, asta-l lasă pe Liiceanu mască. Începe, din momentul ăla, o cursă de-a şoarecele şi pisica: Liiceanu nu poate crede că M. Ivănescu vorbeşte serios, iar acesta din urmă îi demonstrează, calm şi logic, că altă explicaţie n-a găsit. Genial.

Pe urmă, mi-a plăcut modul modest (nu fără o oarecare cochetărie, e drept) în care poetul vorbeşte despre rostul său pe lume. Nu se crede nici măcar poet (deşi i se repetă de nenumărate ori că a fost un adevărat trend-setter pentru generaţia 2000 şi că e considerat unul dintre cei mai mari poeţi români ai secolului XX), iar explicaţia pentru ivirea sa pe lume este simplă: n-a făcut altceva decât să umple golul lăsat în sufletul părinţilor săi de pierderea timpurie a surorii lui, răpusă de scarlatină. La nici un an de la moartea ei, se naşte Mircea Ivănescu, copilul-surogat. Apoi, dezvoltarea sa stă mereu în umbra genialităţii (o spune chiar el) fratelui mai mare, Emil, care a anunţat în permanenţă pe toţi din jur că se va sinucide la un moment dat. Lucru care se şi întâmplă, la vârsta de 22 de ani. Un alt motiv pentru ca Mircea Ivănescu să se simtă încercat de un destin pe care pare că nu-l poate controla. De aici se nasc angoasele, de aici coabitarea cu sticla de vodcă (e frumoasă expresia „a pune bază”, adică a găsi un nou loc de pierzanie şi a-l „boteza”, simbolic, prin consumarea unei tării în localul respectiv), pasiunea înnebunitoare pentru pisici, dialogurile frumoase cu poeţi mai tineri (îl aminteşte pe prietenul lui, Radu Vancu), căsătoria cu o femeie cu 11 ani mai în vârstă, total ruptă de preocupările livreşti ale soţului etc.

O carte foarte frumoasă, chiar dacă, aşa cum a spus, n-a reuşit să îl pună în prim-plan pe Ivănescu, 100%. Liiceanu e şi el parte consistentă a cărţii, pentru că volumul nu s-a dorit, probabil, un monolog al poetului, ci o aşezare a acestuia în febra unui dialog efervescent. Liiceanu îl intrigă (şi e intrigat, oho, la rândul său), îl provoacă, îl determină să spună nespusul şi să rostească nerostitul. Totuşi, mi-ar fi plăcut mai mult o confesiune mai adâncă a lui Ivănescu, fie şi pentru simplul fapt că, în cazul lui, au rămas doar vorbele scrise. Pe Liiceanu, slavă Domnului, încă nu l-am pierdut.

(Gabriel Liiceanu, Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, ed. Humanitas, 2012)

Destinul unui geniu

Unii oameni, mai ales la ţară, citesc toată viaţa lor o singură carte: Biblia. Trebuie să mărturisesc că, evident, nu voi fi (nu mai am cum) omul unei singure cărţi, însă există două volume pe care le citesc constant, la care mă reîntorc mereu cu pasiune şi recunoştinţă. În momentul în care le termin, le reiau. Se întâmplă să treacă luni de zile între o filă şi alta. Cert e că nu le las niciodată deoparte. Au în permanenţă semnul de carte înfipt în ele. Hai, nu vă mai ţin pe jar. Cele două minuni de care vă povestesc sunt Cartea neliniştirii (Fernando Pessoa) şi Caietele lui Cioran.

Pentru că Cioran e, după mintea mea, o sursă inepuizabilă de plăcere. Sunt hedonist când vine vorba despre acest scriitor (îi spun „scriitor”, şi nu filosof, din motive pe care le voi dezvolta, poate, cu altă ocazie). De aceea m-am repezit la rafturi şi am smuls de-acolo „Itinerariile unei vieţi. Apocalipsa după Cioran”, pe care am devorat-o în vreo 2 ore.

Gabriel Liiceanu reuşeşte, aici, peformanţa de a concentra în 150 de pagini esenţa unei lumi. Ar fi uşor să spun că nu face altceva decât să traseze punctele principale ale destinului celui care avea să schimbe pentru totdeauna filosofia nihilistă de secol XX. Cartea, însă, e mult mai mult decât atât. Beneficiind de condiţii grafice excelente, ea îţi permite coborârea într-o lume atât de curată în logica ei imbatabilă, încât te miri singur de evidenţa simplă a unor teme care, până mai ieri, păreau inatacabile. „Deconstrucţia” lui Cioran, cam asta e tema cărţii. Sigur că nu totul poate fi explicat, însă modul lui Liiceanu de a pune în cuvânt geniul imens al gânditorului român care a fost Cioran e remarcabil. Cum cel puţin la fel de zdruncinător este interviul transcris în partea finală a volumului (ultimul interviu – filmat – cu Cioran), un adevărat tur de forţă şi o expresie frustă a nevoii de ex-primare. Pentru că, o spune Cioran, expresia are rol de detensionare a gravităţii ideii. Îmbrăcarea în cuvânt a conceptului înseamnă o domolire a acestuia, o aducere a sa în sfera suportabilului.

De reţinut notaţiile despre Răşinari, satul natal al lui Cioran, despre Nae Ionescu, Beckett, Sartre, Ionesco şi Ţuţea (pe care Cioran îl consideră omul cel mai extraordinar pe care l-a cunoscut vreodată). De asemenea, nu trebuie ignorat nici interviul cu Simone Boué, chiar dacă e oarecum pudic şi cochet evaziv.

Şi, chiar dacă o să spuneţi că sunt rău, de data aceasta nu dau niciun citat din carte. Pentru că vreau s-o citiţi. Şi pentru că sunt convins că veţi ieşi din ea altfel. Indiferent ce înseamnă lucrul ăsta.

Redau mai jos linkul/filmul cu interviul pe care Liiceanu i l-a luat lui Cioran în 1990. Priviţi, tăceţi şi luaţi aminte.

(Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran. Apocalipsa după Cioran, 156 p., ed. Humanitas, 2011)

Un dialog

Despre un dialog este vorba. Între Mario Vargas LLosa şi Gabriel Liiceanu. Să nu creadă cineva – Doamne, fereşte! – că m-am apucat de Llosa abia acum, după ce am aflat, ca tot omu’, c-a luat Nobelul pentru literatură. Acum vreo 5 ani m-a apucat o „perioadă Llosa”, care a durat câteva săptămâni, în care am citit numai cărţi scrise de romancierul peruvian. Îmi părea că am descoperit ceva nou. Pentru mine, aşa şi era. Am luat pe rând „Oraşul şi câinii”, „Mătuşa Julia şi condeierul”, „Paradisul de după colţ”, „Scrisori către un tânăr romancier” ş.a. Sigur, reiese din această sumară listare că am ratat, deocamdată, marile sale romane („Conversaţie la catedrală”, „Războiul sfârşitului lumii”), pe care le am în bibliotecă. Vor urma şi ele. Şi altele, presupun.

Înapoi la chestiune: n-am înţeles de ce s-a ales titlul acesta („Chipuri ale răului în lumea de astăzi”) pentru această micro-carte (care putea foarte bine să nu fie deloc, conţinutul ei nu justifică editarea unui volum; Humanitasul putea să întocmească o broşurică şi s-o vândă în librării, la un preţ mai accesibil) nu se referă decât într-o foarte mică măsură la hibele societăţii contemporane (detectează doar comunismul şi nazismul ca făcând parte din această categorie). Iar partea aceasta din carte reprezintă foarte puţin din discuţia publică pe care au purtat-o cei doi interlocutori.

Altminteri, e o plăcere să-l asculţi pe Llosa. Aflăm de pildă, că autoritarismul tatălui său l-a făcut să se refugieze în lectură, primul pas în transformarea sa în scriitor. Apoi, că rostul literaturii şi al artelor, în genere, e acela de a descătuşa forţele malefice şi perverse pe care fiecare om le are în el. De aceea, susţine Llosa, literatura trebuie să fie prin excelenţă liberă. Ea trebuie să ofere celui care o „atacă” suficiente motive de plăcere astfel încât pulsiunile distructive ale individului să-şi poată găsi defularea. Arta, deci, ajută omul să-şi trăiască fantasmele fără a-i răni pe cei din jur. Literatura e spaţiul privilegiat al utopiei, locul în care visele cele mai nebuneşti şi cele mai îndrăzneţe iau naştere în mod real, în mintea celui care citeşte, dându-i, astfel, şansa de a-şi exersa şi părţile întunecate. Şi avem un exemplu în chiar cartea sa, „Elogiu mamei vitrege”, ori în memoriile marchizului de Sade. Mai departe, tot Llosa ne vorbeşte despre nevoia înnăscută a omului de a făuri utopii, sete care poate da naştere, uneori, barbariilor cu faţă umană care au fost comunismul şi nazismul.

Mi-a plăcut (deşi mi-e greu s-o aplic) şi teoria separării absolute între persoana scriitorului (care poate fi un bădăran, un pervers ori un criminal) şi calitatea ori perenitatea lucrurilor pe care acesta le zămisleşte. Ideea e frumoasă şi oarecum romantică: ar însemna că scriitorul e doar un receptor şi un transmiţător, prin intermediul geniului său, al unor învăţăminte care vin de undeva de mai sus. De aceea nu se poate desfiinţa, cu argumente valide, opera unui scriitor doar pentru că acesta era criminal, de pildă. E foarte greu, în schimb, să faci această distincţie atunci când ai cazuri concrete în faţă (eu, spre pildă, n-am niciun respect pentru Eugen Barbu şi, din această cauză, mi-e foarte greu, dar nu imposibil, să admit că e un autor bun). But that’s just me.

Vizita lui Llosa în România, din 2005, a avut loc, deci, cu 5 ani înainte ca acestuia să i se decerneze Nobelul. Cu atât mai interesantă devine opinia lui în legătură cu acest subiect, plasată către finalul cărţii de faţă: „Cred că scriitorii nu trebuie să vorbească de premiul Nobel; un asemenea gând le face rău. Dacă ei încep să-şi dorească prea mult premiul Nobel şi s-o arate, proza le sărăceşte, în general. E foarte important ca scriitorii să-şi păstreze libertatea, independenţa, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie. În acest caz, premiile sunt bine-venite şi trebuie să-i copleşească. Dacă însă îşi pierd libertatea, nu există premiu care să le poată reda talentul.” (p.80).

(Mario Vargas Llosa  în dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale răului în lumea de astăzi, 104 p., ed. Humanitas, 2010)

Ultima carte

Am observat că, treptat, cărţile lui Gabriel Liiceanu devin tot mai sumbre pe măsură ce trece timpul. Şi scriitura capătă tot mai dese accente personale. Nu puţini au fost aceia care s-au arătat contrariaţi de mărturisirile deloc pudice din Scrisori către fiul meu. Aceiaşi cititori vor avea, în schimb, plăcerea descoperirii unei cărţi cu adevărat frumoase.

Întâlnire cu un necunoscut are de toate. Şi e normal să fie aşa, din moment ce în paginile ei se croieşte, pe nesimţite, destinul unui om mereu scindat între datoria pe care o simte faţă de contemporanii săi (în desele ipostaze pe care le-a încercat de-a lungul vieţii: scriitor, editor, filosof, voce publică, profesor etc.) şi descoperirea uimitoare a eului, care nu întotdeauna (sau rareori) consună cu imaginea proiectată în exterior. Ceea ce reuşeşte Gabriel Liiceanu în această carte este să-şi creioneze, cu acribia oricărui întemeietor de sistem, conturul. Aparentul haos al ideilor, al amintirilor ori al senzaţiilor descrise dă o imagine de ansamblu asupra vieţii înseşi, trăită frenetic nu după o schemă prestabilită (deşi ne-ar plăcea la nebunie lucrul ăsta), ci în inerţia misterioasă a fiecărei zile, în matca unei kinezii aiuritoare. De aici impresia de dezordine, de rest, de dislocare perpetuă.

Cartea e construită după o reţetă simplă: fără capitole, fără titluri, fără prefeţe ori postfeţe. Succesiunea fragmentelor nu pare să urmeze o logică anume, ci să dea dovada unei minţi în continuu balans, a unei conştiinţe într-o eternă dispoziţie angajantă. Multitudinea temelor abordate subliniază acest fapt: autorul vorbeşte atât despre relaţia cu familia sa, cât şi despre marasmul moral creat de comunism şi lăsat de acesta, purulent, în urmă, despre viaţa printre cărţi, despre diferenţa esenţială între „tată” şi „părinte”, despre Noica şi Ionescu, despre „Ierunci” şi Păunescu, despre micile defecte care-l fac pe sobrul Liiceanu să pară unul dintre noi, despre spaimele şi fricile acestuia, despre raporturile sale cu fericirea şi cu moartea ş.a.m.d.

Nici redundanţa, ca o caracteristică a acestui tip de scriere „cotidiană”, nesistematizată, nu lipseşte din unele pasaje ale cărţii. Liiceanu ne spune, uneori, acelaşi lucru, cu alte cuvinte, la doar câteva pagini distanţă. De exemplu, nu există nicio diferenţă esenţială de mesaj între următoarele două fragmente: „Niciun succes nu te poate sminti, atâta vreme cât păstrezi intactă conştiinţa insuficienţei tale.” (p.38); „De câte ori cineva te laudă, te simţi impostor. Şi asta pentru că, fiind singurul care-ţi vezi fapta de dinăuntru, îi ştii neîmplinirea”. (p.76).

Tendinţa lui Liiceanu de a se autodezvălui e atât de puternică, încât până şi micile apucături maniacale ne sunt redate cu un firesc de neegalat. Autorul ne povesteşte cum îl enervează că nu întotdeauna găseşte „sincronia perfectă” la micul dejun (însemnând dorinţa de a termina ultima bucată de pâine deodată cu ultima înghiţitură de suc şi de cafea, fără a rămâne nimic după ce unul dintre aceste alimente se va terminat – p.213), precum şi obsesia de a egala, ca durată, operaţiunea bărbieritului cu aceea a prăjitului pâinii în toaster (p.306). Naturaleţea unor astfel de confesiuni face din cartea lui Liiceanu o mărturie vie, dincolo de sobrietatea stilistică a scriiturii. Pentru că, s-o spunem deschis, Liiceanu e un estet al frazei, dar şi un bun conducător al cititorului, care se simte captiv în lumea filosofului. Eu, cel puţin, n-am putut lăsa cartea din mână până nu am epuizat-o. Iar acum stă, inertă şi cu paginile obosite, pe masă, fără să mai scoată un singur cuvânt.   

N-aş vrea să spun că am detectat şi mici accese megalomanice, pentru că, oricum, acestea pălesc în comparaţie cu frumuseţea intenţiilor autorului. N-am vrut să cred, de pildă, că Liiceanu sugerează că Noica a devenit celebru (sau, oricum, cunoscut publicului larg, dincolo de acela de „nişă”) graţie Jurnalului de la Păltiniş („Ca legendă şi <bun public>, Păltinişul şi ilustrul său locuitor au fost inventate de Jurnalul de la Păltiniş. Fără el, Noica ar fi fost o figură impozantă a istoriei filozofiei româneşti, dar nicidecum un personaj istoric ridicat la rang de simbol”- p.79). Refuz să cred într-un asemenea scenariu, pentru că asta ar însemna să admit că în conştiinţa românească valorile nu se pot desprinde singure din marea massă a anonimului generalizat, ci doar prin mijlocitori „calificaţi”. Ar fi echivalentul recunoaşterii unui handicap al selecţiei la nivelul unui întreg popor. Sigur, nu neg că Jurnalul de la Păltiniş are meritele sale în popularizarea mitului lui Noica, însă la fel de mult vreau să cred că simbolul Noica ar fi izbucnit la fel de viu şi de viguros, după ani şi ani, şi fără acest mic exerciţiu de publicitate.

În rest, cartea este de o rară frumuseţe. Stilul autorului de a pune în pagină nebuloasa, nedumerirea şi disperarea este motivul principal pentru care această carte merită citită. Referindu-se chiar la stil, Liiceanu vorbeşte despre nesăbuinţa unui Al. Paleologu de a reproşa operei cioraniene că, dincolo de „stil”, nu transmite nimic, banalul absolut al ideilor fiind copleşitor. Or, ne spune Liiceanu, tocmai în stil stă marea artă a scrisului; important, la un roman, nu e povestea în sine, ci modalitatea prin care ea este adusă la cunoştinţa cititorului, invenţiile stilistice prin care ea poate fi absorbită de cel care o parcurge. 

De ce am zis că asta e „ultima carte”? Pentru că, judecând după densitatea trăirilor puse în pagină, după policromia fertilă a gândului şi multitudinea dubiilor exprimate de-a lungul unei întregi vieţi, nu cred că se mai poate spune ceva. Liiceanu însuşi îşi încheie cartea cu următoarele cuvinte: „Notând ba una, ba alta, mi-am <devorat> toată viaţa. A venit momentul să mă opresc”. Sper, totuşi, ca autorul să se răzgândească.

(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, 372 p., ed. Humanitas, 2010)