Posts Tagged ‘lawrence’

Asta a fost o carte de weekend. Numai că n-am avut timp suficient, în săptămâna care tocmai se încheie, să şi scriu despre ea. Drept e că, la capitolul „cărţi clasice” (să le zicem aşa, într-un mod generic), nu mă pot lăuda că am epuizat stocul. Mereu găsesc câte-un titlu care e atât de cunoscut, încât pare că nici nu mai trebuie să citeşti cartea respectivă, şi despre care aflu, scărpinîndu-mi mintea, că probabil nici nu l-am parcurs încă. Aşa mi s-a întâmplat cu Amantul doamnei Chatterley, romanul lui D.H. Lawrence. Nu ştiam sigur dacă nu cumva, prin tinereţile mele zbuciumate, nu l-oi fi citit. După ce am încheiat lectura, mi-am dat seama că nu-l citisem.

Şi ce bucurie a fost, fraţilor! Poate oi fi eu mai retrograd, dar mi-a plăcut enorm cartea. Chit că auzisem, de la unu’, de la altu’, că nu e cine-ştie-ce de capul cărţii. Adică, mda, în afară de faptul că a stârnit indignare atunci când a apărut, pe motiv de pudibonderie excesivă a receptorilor, n-a făcut mare brânză. Ei, eu cred că e unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste ale secolului XX. Şi-mi asum ceea ce spun. Cei care nu văd în iscusinţa livrescă a lui Lawrence decât o metodă de a zgândări mentalităţi vetuste se înşală amarnic. Sau cel puţin aşa consider eu. Nu mă interesează clasamente ori topuri, de data asta. De câte ori îmi exprim punctul de vedere despre o carte, o fac cu toată răspunderea, chiar dacă uneori se pare că ceea ce eu cred este în total dezacord cu ce crede „lumea bună” (care o fi ea). Pot da exemple cu duiumul, inclusiv în legătură cu volume de poezie apărute în ultima perioadă şi care mi se par mediocre, dar care coagulează entuziasmul (uşor snob, cred) al congenerilor (se înţelege că e vorba de oameni tineri; aşa, ca mine). În fine.

Deci, ca să revin la carte: mi-a plăcut, în primul rând – trebuie s-o recunosc – pentru o anumită cutezanţă a temei. Nu e uşor să decupezi din realul social al vremii în care trăieşti un subiect care riscă, dacă nu va fi tratat corespunzător, să intrige într-o asemenea măsură încât să facă aproape inexistentă receptarea estetică a poveştii. Norocul lui D.H. Lawrence este că scriitura lui are volum, are savoare şi, mai presus de toate, are viaţă. Pulsândă, rapid digerabilă, arzătoare, cum vreţi voi, dar viaţă. Personajele cărţii nu sunt descrise cu lux de amănunte. Aflăm doar atât cât este necesar pentru ca imaginaţia noastră (altminteri bolnavă) să aibă suficientă materie primă pentru a zămisli tabloul istorisirii. Doamna Chatterley face parte din înalta societate, e o femeie tânără măritată cu Clifford care, din cauza unui accident de război, rămâne paralizat de la brâu în jos, nemaiputând (se înţelege) să-şi îndeplinească rolul de soţ. În condiţiile ăstea, femeia, tânără şi frumoasă, îşi găseşte refugiul sexual în braţele lui Parkin, angajatul soţului ei, responsabil cu supravegherea domeniului. Lucrurile iau o întorsătură neaşteptată când lady Chatterley se amorezează subit de acest beau sauvage şi îşi dă seama de imoralitatea poveştii, pe care o trece uşor cu vederea datorită convingerii că Clifford ar înţelege-o. Lucru care se şi întâmplă, în cele din urmă. Lady Chatterley rămâne însărcinată, îi mărturiseşte lui Clifford, iar acesta este de acord ca femeia să păstreze copilul. Aici intervine ciudata psihologie feminină, pe care eu, unul, n-o prea pricep: în loc să aprecieze faptul că Clifford renunţă la orgoliul masculin şi o acceptă pe femeia care poartă în pântece copilul altcuiva, lady Chatterley înţelege exact contrariul, şi anume că soţul ei e mânat de un egoism atât de primitiv, încât îi acordă ei şansa de a deveni o femeie pătată, imorală şi, în definitiv, vinovată. De aceea, rupe relaţiile cu el şi se decide să trăiască cu Parkin, chiar dacă finalul romanului nu ne confirmă, explicit, această intenţie a femeii. Am stat, m-am gândit, am ridicat din sprâncene şi m-am dat bătut: n-o pot pricepe pe muierea asta. Deşi, pe undeva, nu neg că atitudinea ei e explicabilă.

Dar mă opresc cu psihanaliza aici, pentru că aş putea discuta mult şi bine şi nu ăsta e rolul meu. Ci acela de a vă spune că mi-a plăcut romanul, aşa cum am mai zis, pentru curaj, dar şi pentru modul netrucat în care creşte în el conflictul. Atât cel interior, al femeii adulterine, cât şi cel din afară, între rigorile unei societăţi absurde şi pulsiunea sexuală de neoprit a unei femei, iertare, nesatisfăcute. D.H. Lawrence ne conduce cu mână sigură prin poveste, fără a ne da vreodată senzaţia că a intervenit în vreun fel în schimbările bruşte de ton, de stare, de situaţie. De-aia mi-a plăcut.

Însă nu mi-a plăcut deloc (avea dreptate dna A. Ralian, traducătoarea cărţii) coperta cărţii. Oribilă. E clar că aceia care s-au gândit la ea n-au citit romanul. Altfel nu-mi explic această monstruoasă nepotrivire estetică. Sau, mai ştii? Iar oi fi demodat. Şi nu doar demodat. N-am înţeles cum de mi-a plăcut atât de mult romanul. Ulterior, am găsit şi o posibilă explicaţie: după ce am închis cartea mi-am dat seama că, pe lângă toate hibele mele, mai ascund în mine, pe undeva, şi o pizdă sentimentală.

(D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, 320 p., ed. Litera, 2010, trad. de Antoaneta Ralian)