Posts Tagged ‘komartin’

boeriu-cobalt_2Istoria maculării câte unui scriitor nu e o chestiune recentă în viaţa literară românească. Se cunosc cazuri celebre de autori care au suferit înfrângeri (fie şi simbolice) ca urmare a nesaţului demolator al câte unui aflător-în-treabă, deseori mascat sub pulpana comodă şi ipocrită a pamfletului. Nu insist asupra procedeelor (extra-)literare care au contribuit de-a lungul timpului la astfel de procese infame de intenţie, însă recent mi-a atras atenţia o notă răzleaţă, pe un blog oarecare, unde se făcea referire la cel mai recent volum semnat Claudiu Komartin, intitulat „Cobalt”.

Autorul „recenziei” îşi baza verdictele ferme şi, evident, negative nu pe o eronată lectură a cărţii pe care o lua în discuţie, ci pe desele referinţe la nişte versuri care, de fapt, nu existau în carte. Autorul acelui textuleţ, preluând fără discernământ rânduri care doar i-au fost atribuite lui Komartin (de către un site specializat în bombardarea – nu fără talent – a unor scriitori consideraţi „indezirabili”), dar care nu se regăsesc în volumul supus judecăţii, făcea astfel, într-un mod involuntar şi cu atât mai ilar, dovada completei sale ignoranţe. Chestiunea ar fi rămas, pentru mine, izolată, dacă nu m-ar fi izbit, pe de o parte, mirarea că un ins oarecare se poate exprima atât de ritos despre o carte pe care a făcut dovada clară că n-a citit-o, iar pe de altă parte gustul amar că un volum bun de poezie poate rămâne, în mintea unora dintre cei care vor să-l parcurgă de la cap la coadă, îmbibat în zoaiele resentimentare ale unei critici de „blog”.

Am simţit nevoia să fac această introducere nu pentru a-mi justifica părerea majoritar pozitivă pe care o am despre cartea lui Komartin (ca şi cum aceasta ar fi trebuit neapărat să se nască într-un fel compensator, dintr-o nevoie de echilibru critic), ci pentru că mi se pare descalificant pentru oricine să emită judecăţi de valoare în lipsa, elementară, a lecturii cărţii pe care vrea s-o disece. Să vorbim, deci, cu cartea deschisă în faţă.

„Cobalt”-ul lui Komartin continuă o tradiţie personală a poetului. Am apreciat întotdeauna singularitatea acelor scriitori care au simţit că vocea lor îşi găseşte tonalitatea perfectă nu prin alinierea la trend, ci prin apăsarea energică a pedalelor proprii, prin conştiinţa lipsită de ego a locului personal într-o generaţie din care, paradoxal, însăşi nealinierea la regulile nescrise ale mizerabilismului pare o evadare de la valoare. Cu toate acestea, nu se poate nega tonul soft-apocaliptic al poemelor din „Cobalt”, încrucişate cu o aproape infantilă nevoie de protecţie domestică, în decoruri banale în fond şi spectaculoase în semnificaţii. Lumea lui Komartin din „Cobalt” e dezabuzată, e tandră dintr-o moleşeală existenţială, e abulică şi neînchegată, însă ea se circumscrie perfect unui imperativ al donquijotismului pueril şi înduioşător, al unei demisii de la forţa care „makes the world go round”: „Poate să vină dragostea sau iarna atomică, de-acum îmi e totuna” (p.9).

E drept că, spre deosebire de „Circul domestic” şi de „Un anotimp în Berceni”, în „Cobalt” senzaţiile nu mai parcurg un drum previzibil (aşa cum se desfăşura, de pildă, furia din poemele cu tătuca), ci se amestecă haotic în tablouri ininteligibile scenografic, dar omogene conceptual. Comparaţiile explicite dinamitează deseori finalurile poemelor, atribuindu-le o subtilă valenţă programatică: „Vreau să te cred când spui / că va veni cineva / cu un zâmbet perfect / şi cu gesturi definitive / o insectă cu suflet de doică / să mă-mpingă spre ziua de mâine / cum duci un cal dărâmat de tristeţe / seara către abator” (p.26). Se creează premisele unei despărţiri, se mâzgăleşte conturul unei rupturi resimţite ca recompensă, nu ca supliciu: „şi chiar animalele se trăgeau mai încolo rănite / şi sângele lor se scurgea mereu în altă direcţie / decât sângele meu” (p.30). Remarc, în schimb, o anume concesie făcută speranţei (sau îngrijorării?) legate de naşterea unei lumi în care suspinul, disperarea şi suferinţa vor fi transferate în mod convenabil maşinăriei universale, hi-tech, rece şi eficientă în gestionarea slăbiciunilor: „când nu vor mai fi cheltuieli şi moartea va face restul / o să vorbim prin scânduri o să ne spargem de râs / şi vom lăsa maşinile să plângă-n locul nostru” (p.36-37). Emoţionante sunt poezia „Scrisoare din Bakirböy” şi poemul în proză „Rânduri către un mai tânăr poet”, adevărate ieremiade virile şi dovezi ale unei lucidităţi duse până la autoflagelare.

S-a spus despre „Cobalt” că ar fi cel mai aşteptat volum de poezie al anului. O fi fost, însă modul acesta de a evalua critic poezia din el mi se pare greşit, întrucât nu poţi suprapune liricii dintr-un volum expectanţa ta filtrată prin imaginea pe care o ai despre autorul versurilor. În ceea ce mă priveşte, rămân la ideea că, dincolo de mici derapaje romanţios-desuete („mâinile şi picioarele noaste / incredibile / inventând lumea”), „Cobalt” este volumul de maturitate al unui autor care, în ciuda contestărilor furibunde (care au, de cele mai multe ori, alte motivaţii decât reproşul adus liricii lui), şi-a consolidat fără drept de apel (alături de Vlad Moldovan şi Andrei Dósa) locul meritat al unuia dintre cei mai buni poeţi ai generaţiei lui.

(Claudiu Komartin, „Cobalt”, Casa de editură Max Blecher, 2013)

/ cronică în Literatura de azi /

teodora-coman-cartita-de-mansarda[cronică publicată în revista logo zona literara, nr.1-2/2013]

Atunci când spui despre un volum de poezie că este „surprinzător”, te gândeşti în primul rând la felul ingenios în care autorul reuşeşte să se reinventeze stilistic, să străbată aceeaşi temă folosind o altă cale de atac, să propună, brusc, un artificiu deviator. Cu toate acestea, dacă tonul calm al poeziei se îmbogăţeşte cu alte coordonate afective, mergând pe o simbioză perfectă cu obsesia principală, poţi avea şansa să constaţi că, dincolo de meşteşugul de necontestat al artei lirice, mai există un „ceva” care îţi aduce mesajul mai aproape. Pe acest „ceva” a pariat Teodora Coman cu al său volum de debut intitulat „Cârtiţa de mansardă”. Zelul introspectiv al autoarei, frumos defăcut în bucăţi de o inofensivă ferocitate feminină, uneşte într-un unit lexical tablouri domestice şi semne exterioare, având ca scop un lucru simplu: devoalarea impudică a personalităţii fecunde, a unei minţi în căutare de răspunsuri febrile, a unei atitudini ponderat-revoltate. Toate acestea au o miză egoistă, izvorâtă dintr-o inadaptare pulsională: regăsirea intimităţii.

Teodora Coman nu mizează pe efectul imediat, smuls printr-o inovaţie metaforică de natură să-ţi taie răsuflarea. Totul se croieşte pe nesimţite, creşte sub ochii cititorului, i se impregnează în piele pe măsură ce litera versului i se lipeşte de retină: „e una din bucuriile simple ale vieţii / să dormi fără pernă / pe salteaua veche / dacă stai cu urechea lipită / îţi auzi clar pulsul / printre arcuri / te poţi asculta / ca pe inima lucrurilor” (p.26). Senzaţia de indiscreţie a celui care află secretele poeziei e creată de complicitatea pe care autoarea o stabileşte de la bun început cu destinatarul acestor crochiuri delicate şi totodată puternice. Nimic exhibitoriu, totuşi, în această dorinţă a poetei de a crea punţi între angoasa personală şi receptorul ei accidental.

Introspecţia, ca măsură imediată de diagnosticare a mizantropiei, apare aici într-o corespondenţă uluitoare şi izbutită estetic între forma brută a nebuniei cochete şi omologul ei corporal: „de ce teama de riduri / când creierul e zbârcit / din naştere // de ce teama de labirint / când creierul circum-evoluat / arată la fel de încurcat / ca o grămadă de intestine” (p.34). Liniştea nu poate fi regăsită decât utilizând elemente scenografice care să amintească, prin dramatismul lor, de perioada fetală; implozia concentrează şi absoarbe pe tăcute agitaţia corelativă a fricii de expunere. Poeta se „îmbracă” într-o tăcere simbolică (se lasă acoperită de apă, inserându-se astfel într-o stare de agregare străină), reuşind să exprime contopirea cu propria carne, pacea embrionară, calmul celest al căderii în sine: „mă aşez în cadă şi dau drumul la robinet; / o să aştept cu genunchii la bărbie până ce apa o să mă cuprindă şi o să mă / îmbrace, atentă să nu se tulbure, până la gât. / lumina cade prin geam, pe mâini, doar atât, cât să mă înmănuşeze. / înecul e atunci când te înveleşti complet, până la creştet, până la capăt. / plămâni înfofoliţi matern cu apă, ca nişte gemeni / înainte de culcare” (p.30). Această regresiune a eului, ca mijloc de reducere a fiinţei la resorturile ei primare, apare mai des în cuprinsul volumului, ceea ce denotă că prăbuşirea într-un timp al siguranţei iniţiale este singura opţiune de a spune un „nu” hotărât tentaculelor agresive ale lumii înconjurătoare; tentativa ei de a confisca principial individualitatea pentru a o modela după propriile reguli n-o lasă indiferentă pe poetă care, cu graţie, îşi contemplă reducţionismul voluntar şi îl expune cu detaşare studiată: „am auzit bine: / mi-a mai trosnit o vertebră / bazinul mi-a mai scăzut cu un nivel / în curând o să încap în spaţiul îngust / rămas între dulap şi perete / cu genunchii mei perfect / rabatabili” (p.50).

Simbolistica autoarei curge pe două paliere: unul ar fi acela al exteriorităţii debile, incapabilă să cuprindă esenţe „tari” (de unde şi nevoia de refugiere din faţa unui asemenea asalt nevrotic); celălalt ar fi cel al stabilirii unor criterii de reinventare a regulilor trupului. Poeta, decisă de-acum să deschidă o nouă lume pornind de la rescrierea în cheie proaspătă a nevoilor trupului, găseşte în propriile maladii pretexte pentru reciclarea lor într-un circuit închis, ermetic şi profund personal, imitând astfel ciclurile cosmice. Se recreează, deci, un univers miniatural, capabil să producă o nouă formă de energie necesară întreţinerii vieţii: „gata cu toate compresele / cataplasmele băbeşti / cearşafurile cu oţet / cu care mă înfofoleau / în copilărie // acum nu îmi mai usuc părul / mi-l petrec ca pe-un bandaj / în jurul frunţii / îmi scad de una singură / febra // o alung tot aici înăuntru / respect cu sfinţenie / regula circuitului închis” (p.55). Această demisie onestă de la mersul general al lucrurilor va provoca, în schimb, puseuri de mimetism vizionar, de replică imagistică a mizeriei cotidiene. Solitudinea asumată în acest mod întâmpină în mod firesc o rezistenţă a imaginaţiei care, obişnuită cu tablourile sumbre ale lumii din care tocmai s-a substras, va exploda în tablouri hiperrealiste, trepidante şi mirosind a carne vie: „cumpăr încălţări în care abia-mi intră piciorul / împing în pantoful cu o juma’ de număr mai mic / până ce îmi intru bine de tot în rană / pentru data viitoare vreau / cu un număr întreg // am ieşit un pic în oraş / două ore mi-am plimbat carnea tocată abia cumpărată / niciun câine vagabond / nu s-a-ncumetat să se apropie / de mine […] / piciorul bătut de pantoful meu strâmt / aduce de departe a şobolan / intrat de bună voie / în cursă” (p.63).

Refuz, totuşi, să văd în lirica Teodorei Coman o retorică a feminităţii. Din punctul meu de vedere, în „Cârtiţa de mansardă” primează refuzul candid al constrângerilor şi metodele ingenioase de auto-salvare, mai degrabă decât crearea unui regii pentru a devoala un feminism agresiv. Episoadele care tratează fulgurant probleme ale eului feminin nu au ca scop impunerea unei ideologii, ci infuzarea poeziei cu elemente autobiografice simbolice. Iar corporalitatea mereu prezentă e doar un miez al acestei refugieri din faţa unui necunoscut apăsător şi degradant pentru sensibilitatea fragilă a autoarei. Nu din eroism se întâmplă lucrurile acestea, ci din pricina unei răni adânci: „nu pretind să mi se construiască / un habitat o rezervaţie / nici să mi se dea / un partener de joacă / ori de perpetuare / a speciei // mi-ajunge golul ăsta din stomac / cu marginile lui aproape nutritive / mă ţine bine închisă aici / mă ocroteşte / ca într-o placentă / cel mai subestimat organ” (p.67).

Am spus, la începutul acestei cronici, că găsesc „Cârtiţa din mansardă” a Teodorei Coman drept surprinzătoare. Îmi menţin părerea, cu necesara completare că ineditul unui astfel de volum nu se datorează neapărat unor pasaje grave şi teribile, propunând un estetism sumbru şi arid („adu-ţi aminte că nu există milă / nici măcar crucificarea / nu s-a făcut / sub anestezie”), ci mai ales viziunii de excepţie a autoarei şi lirismului ei încordat. Nu sunt puţine volumele de debut din ultimii ani ale poeţilor noştri care să fie încărcate cu o asemenea forţă a expresivităţii, cu un asemenea talent liric al comprimării emoţiei până la funcţia ei moleculară şi, nu în ultimul rând, cu o sensibilitate virilă şi bine strunită.

(Teodora Coman, Cârtiţa de mansardă, Casa de editură Max Blecher, 2012)

Câteodată, lucrurile care iniţial te agasează se dovedesc ulterior a fi întâlniri spectaculoase cu vreo idee, vreun rând, vreo experienţă unică. Aşa mi s-a întâmplat acum câteva zile, după-masa, când încercam să trag un pui de somn, mai degrabă doborât de căldură decât de oboseală. Tocmai când eram pe punctul de a adormi, cineva bate la uşă. Nu-l iau în seamă. Insistă. Mă ridic înjurând printre dinţi, îmi trag nădragii pe mine şi, cu paşi lenţi, mă îndrept către uşa de la intrare. O deschid. Poştaşul. Un plic mare. De la Claudiu Komartin.

Mi-am adus aminte că vorbisem cu el la telefon cu vreo 2 zile în urmă şi-mi promisese că-mi trimite o revistă şi încă ceva pe deasupra. Şi acest „încă ceva” avea să fie o carte care, din momentul în care am deschis-o, m-a făcut să uit complet de ceea ce se întâmpla în jur.

„Zidul de mătase”, volumul lui Constantin Virgil Bănescu, conţine cele trei titluri pe care poetul le-a publicat în timpul vieţii („Câinele, femeia şi ocheada”, „Floarea cu o singură petală”, „Acelaşi cer ce nu e”), plus câteva poeme inedite. Aşadar, aveam în faţă un fel de „opere complete” ale unui autor care a decis să părăsească lumea mai devreme decât ar fi crezut cineva (1982-2009).

Ce să spun eu despre volumul ăsta? Că e scris cu o uimitoare precizie a cuvântului? Că are concizia spectaculoasă a unei picături de apă în care, paradoxal, se oglindeşte o întreagă lume? Că dă, într-un stil de mare rafinament, amplitudine existenţială unui univers emoţional? Da, toate astea. Şi-aş putea spune mult mai multe. Ce m-a emoţionat profund este faptul că refugiul oniric al autorului n-are nimic de-a face cu fuga de viaţă, ci cu dorinţa imensă de a o înţelege şi de a o face suportabilă. Şi că perceperea corectă a realului are loc abia atunci când simţurile adorm: „să ne închidem ochii / unii altora / şi să spunem: / iată: vedem!” (p.114).

Spre deosebire de colegii săi de generaţie, la C.V. Bănescu eul nu este perceput într-un mod egocentric, narcisic şi egolatru, ci ca simplă modalitate de a pricepe, în mic, rostul lucrurilor. Poetul ştie că numai printr-o dezvelire brutală a pielii se poate ajunge la macro-răspunsuri. Cu alte cuvinte, cunoaşterea începe de aici şi continuă, cu paşi mici, înspre marele necunoscut. Ba mai mult, prin apropierea de celălalt, poetul întrevede premisele unei comunicări capabile să deschidă porţi nebănuite: „e o linişte nouă / aici // sufletul meu / se bucură de trupul tău // sufletul tău / se bucură de trupul meu // e o linişte nouă // câteva păsări ascund nisip // e o linişte nouă / iar noi tocmai am adormit” (p.170).

Nu pot expedia doar în câteva cuvinte cartea asta. Numai că nici nu vreau să mă lungesc, deşi aş avea foarte multe de spus. În esenţă, zic aşa: se simte că C.V. Bănescu a trăit fiecare rând pe care l-a scris. Felul lui de a vedea viaţa a fost însoţit mereu de urgenţa mărturisirii ei. Expresia rotundă a necunoscutului nu-l sperie, ci îl face curios, aidoma unui copil în faţa unor lucruri pe care le zăreşte pentru prima oară. Poetul nu-şi asumă poziţia arogantă a celui care a înţeles, ci ipostaza inocentă a celui dispus să fie luat mereu prin surprindere: „de unde bate soarele / şi / cât va ţine această minimă colonizare a adevărului / nu putem şti // nu putem şti / cine-şi va face cuib / în vieţile noastre” (p.149).

Şi, chiar şi aşa, senzaţia ultimă, după ce închizi cartea, e că „Bobiţă” (aşa-i spuneau prietenii, deşi nu-i plăcea lucrul ăsta; cel puţin aşa reiese din textul scris de Răzvan Ţupa în finalul volumului) a fost un om care a priceput. A priceput fatalitatea absurdă a finitului, dictatura duioasă a limitei şi sensul reducţionist al sfârşitului. De aceea şi-a încheiat socotelile cu viaţa mai repede: nu din laşitate, ci din preaplin. După ce cunoşti conturul totului, nu există o raţiune suficientă pentru a continua să te repeţi. După epuizarea cuvintelor, un singur lucru e cert: extincţia. „mi-e atât de teamă să mor / fără să fi făcut / poezie / cu toate cuvintele / pe care le ştiu” (p. 210).

Un volum şocant şi emoţionant. A meritat, se pare, să mă dau jos din pat când am auzit bătăile în uşă.

(Constantin Virgil Bănescu, Zidul de mătase, 224 p., Casa de editură Max Blecher, 2011)

Poezia lui Claudiu Komartin nu mai are nevoie de prezentări. În momentul în care am dat peste Circul domestic, am fost uluit de amestecul incredibil între acuitatea aproape străvezie a autorului şi sensibilitatea care, la acelaşi autor, nu se transformă niciodată în melodramă. A fost, pentru mine, una dintre surprizele poetice plăcute ale pepinierei de poeţi ai Cărţii româneşti.

A trecut ceva vreme până am reuşit să citesc Un anotimp în Berceni. Întârzierea nu mi se datorează mie, neapărat. N-am găsit cartea în nicio librărie în care intru (şi asta se întâmplă destul de des), aşa încât mi-a rămas doar varianta comandării ei. Am aşteptat muuult, mult prea muuuult până a sosit. Însă, aşa cum se întâmplă în cazul lucrurilor bune, această aşteptare pare să fi meritat.

Îndrăznesc să spun că, pentru iubitorii liricii lui Komartin, volumul de faţă poate constitui un mic şoc. Atitudinea autorului pendulează, aici, între două extreme: fie duce empatia până la contopirea totală cu obiectul/fiinţa la care se raportează, transformându-şi reacţiile corpului în nişte replici fireşti la zbuciumul de dincolo („carnea mea s-a împletit pe cadrul metalic al patului / în structuri torsionate, formând o reţea / coastele mi-au ieşit prin piele mă privesc în oglindă / mă privesc rânjind prosteşte cu gândul / că semăn puţin cu un cal răstignit” – alien redemption, p.31), fie e o expresie a dezimplicării totale, într-un peisaj în care numai privirea analitică se integrează discret: („[…] înţeleg că, aici, viaţa mea are legătură / mai mult cu ritmurile animalelor mărunte / pe care ţăranii le urăsc sau le tratează cu dispreţ. // Printre ei, mama mea decepţionată / şi tatăl meu îmblânzit – deşi sunt în sfârşit / acasă! – par uneori nişte figuri tragice sub cerul sângeriu / şi nici o scăpare / şi nici o consolare nu le va invada inimile / decât într-un târziu” – Tornando al pases, p.54). Altfel spus, Un anotimp în Berceni nu admite jumătăţile de măsură: o maturitate scrutătoare îi conferă autorului privilegiul de a discerne între acele trăiri care reclamă contopirea sentimentelor şi a afectelor emiţătorului şi ale receptorului şi acelea care, datorită rupturii agresive între realitatea brută şi anticiparea ficţională a minţii autorului, nu necesită decât o fugară privire şi o (minuţioasă, totuşi!) dare de seamă. Dezimplicarea nu e, aşadar, o specie a nepăsării juvenile, ci o asumată poziţie a celui care cunoaşte potenţialul afectiv al peisajului, însă nu-l mai detectează.

Ciclul Poemelor cu tătuca, constituind o importantă parte a volumului, înregistrează aproape cinematografic involuţia degradantă a trupului şi instalarea treptată a morţii celui apropiat. Stilistic vorbind, această parte a volumului e încărcată de o simbolistică neiertătoare, creată nu pentru a separa triumfător viul de aproape-viu, ci din dorinţa autorului de a surprinde neechivoc chipuri ale unei existenţe în descompunere: „Tata-i bolnav, degeaba îi mai aduce mama ligheanul. / Burta-i bolboroseşte şi suspină în graiul ei umed-cleios: / tătuca e-o damigeană în care cineva suflă printr-un furtun / de plastic la 5 dimineaţa” – p.10. Interogările, fără substraturi mistice, au rolul de a face comprehensibilă participarea celui măcinat de boală la spectacolul uimitor al sfârşitului: „Cine se zvârcoleşte mai tare ca tine? / Cine suferă, / cine se dă de ceasul morţii, / cine e mai orb decât tine, mai vanitos, mai smintit? / Stricăciunea îţi lucrează în oase şi nu-i nimeni pe lume / să te poată-ajuta” – p.15.

Poemele din Black butterfly sunt cele mai apropiate, ca ton, de acelea care au format Circul domestic. Claudiu Komartin se întoarce cu duioşie la stilul poemelor de acum 6 ani, revizitând, cu aceeaşi intensitate, vechile „locuri comune”: indiscreţia, amorul scurt, poezia gesturilor şi sensibilitatea corespondenţelor între afect şi efect: „Se deschide o poartă: cu mers potrivit, o tânără / păşeşte în stradă. O priveşti încântat de la geam, / iar ea îţi zâmbeşte. Dispare într-o arcadă, / apoi se arată din nou. // Un dans matinal. Un capriciu. O joacă. // I-ai pune pe frunte frunze de laur. / Foarte încet, prin părul fetei trece o boare de vânt, / ca peste o plajă presărată cu solzi fini de aur.” – Un dans matinal, p.34-35.

Prozaismul unora dintre poemele din La debarcader pierde din ariditate tocmai prin pictarea banalului şi înzestrarea acestuia cu subtilităţi (fatalmente subiective, evident), izvorâte din apetenţa crescută a autorului de a da un plus de sens oricărui eveniment anodin: „îmi pierd mâna prin părul tău / cum se pierde un liliac / în liniile de înaltă tensiune” – Laura, p.60. Dacă erotismului îi scade, aici, forţa plenarităţii, el câştigă, totuşi, mult mai mult prin paralelismul pe care autorul îl stabileşte între gestul îndrăgostitului şi imaginea electrică a firelor de înaltă tensiune. Nu e mai puţin, e mult mai mult. Pentru că poetul, înzestrat cu un curaj exemplar, zugrăveşte aparent necenzurat trăirea în proximitatea imediată a sentimentului. E o scânteie surprinzătoare, nu un foc aşezat.

N-aş fi crezut, iniţial, că un volum de o asemenea densitate, cu o puternică structură eterogenă şi polifonic până la diluţie, m-ar mai putea impresiona. Totuşi, modul în care argumentarea poetică se naşte în fiecare vers şi în fiecare poem, traversând volumul ca un fir nevăzut, dar rezistent, au făcut ca Un anotimp în Berceni să fie, după părerea mea, o culegere de poeme de ţinut aproape, în momentele în care vi se face dor de sunetul poeziei bune. Just in case.

(Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, 72 p., ed. Cartier, 2009)

Pe scurt: volumul lui Dan Sociu e mişto. Adică, cum să spun… n-am intenţia de a face critică literară sau orice altceva care ţine de asta, însă am descoperit că îmi plac foarte mult (fără exagerare) poeţii tineri, mai ales ăştia care-s suficient de lucky bastards încât să le fie publicate volumele la Cartea românească.

Poate că unii autori s-ar simţi ofensaţi dacă aş spune, de pildă, că volumul lor de poezie se încadrează perfect în curentul care a consacrat o generaţie întreagă (deşi istoricii literari se cam codesc să admită, deocamdată, că generaţia douămiistă ori cea a fracturiştilor reprezintă un suflu nou şi rezistent în literatura română contemporană). Cred, totuşi, că în cazul de faţă înregimentarea la o nouă direcţie nu e un lucru auto-asumat şi pe care să-l urmezi din snobism… eu chiar cred că reprezentanţii  generaţiei ăsteia gândesc şi simt într-un mod ciudat de similar. Ceea ce e de bine. Există o unitate a trăirii care face ca mesajul global să fie acelaşi, interpretat, fireşte, în mai multe game.

Aşa sunt şi Cântecele excesive (volum însoţit de cd audio) ale lui Dan Sociu: proaspete, sincere, deloc epatante şi de o fluenţă rar întâlnită. Poemele din volum au substanţă, au viaţă, au sânge, pulsează, se zvârcolesc împotriva proastei de funcţionară de la ghişeu, tremură de emoţie lipindu-se ostentativ de maşina neagră din curtea unei oarecare „ea” (citiţi şi vedeţe de ce), se îndulcesc şi freamătă la apariţia fiicei-prietene care e Ioana, se constituie în lecţii de bărbăţie („bărbat devii, stâlp al societăţii, / când ajungi să primeşti / prima şpagă”)…

O dovadă în plus a reţelei neoficiale închegată între poeţii din tânăra generaţie o constituie şi următoarele versuri, pe care chiar şi Claudiu Komartin le-a amintit în „Circul domestic” (la fel cum şi Dan Sociu vorbeşte, în Cântecele lui, despre tentativa lui Komartin de a-l convinge că, uneori, virgula e un element străin de poezie), şi care sunt printre cele mai frumoase din întreaga carte: „Când s-a născut Ioana, / pe 14 decembrie, la ora 13, / americanii arătau prima înregistrare / cu despăducherea lui Hussein / proaspăt capturat într-o grădină de curmali / înfloriţi / în decembrie.” (p.22)

(Dan Sociu, Cântece eXcesive, 80 p., ed. Cartea românească, 2005)