Capcanele spaţiului privat

[cronică în , nr.12/2013]

Reeditarea volumului Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie al Norei Iuga (apărut prima oară la Cartea românească, în 1986) reprezintă un dublu eveniment editorial: în primul rand, ne prilejuieşte întâlnirea cu o carte care, la apariţia ei, a stârnit câteva controverse legate mai ales de imposibilitatea aparentă a criticii literare de a o încadra “corect” (Valeriu Cristea a fost unul dintre puţinii comentatori care au evaluat volumul în afara oricăror exigenţe critice, vorbind doar despre valoarea lui morală şi de “răscolitoarele” lui sensuri); în al doilea rand, Casa de editură Max Blecher a publicat această carte folosind exemplarul pe care însăşi autoarea îl dăruise, în urmă cu 27 de ani, prietenei ei, poeta Mariana Marin, aşa încât el conţine o “retrocenzură”, adică o rescriere a pasajelor şi cuvintelor care fuseseră decupate nemilos din stofa iniţială a textului. Termenii găsiţi de cenzura comunistă ca substituţi pentru îndrăznelile morbide ale autoarei sunt, aici, tăiaţi şi înlocuiţi cu elementele originale. Avem, aşadar, un document – pe alocuri hazliu – al elanului castrator cu care se rescria literatura română înainte de 1989.

Nora Iuga încearcă în acest volum o reevaluare tandră a spaţiului privat. Nu e greu de ghicit ce stă în spatele acestei intenţii livreşti: creionarea convingătoare a unei poveşti în jurul propriei intimităţi. Pentru că exteriorul e fad şi pentru că răspunde la cu totul alte legi decât cele ţinând de libertatea interioară a fiecăruia, scriitoarea găseşte un subterfugiu convenabil (şi totodată îndrăzneţ) pentru a-şi ocroti, de una singură, pulsiunile. Bucătăria nu e doar locul prozaic în care se întâmplă lucruri odioase (“se spintecă, se toacă, se răzuieşte”) şi “socializări” salvatoare, ci şi o metaforă a regăsirii sinelui. Acest lucru derivă foarte clar şi din modul original de construcţie a cărţii: o istorisire despre libertatea furată şi redobândită nu poate lua altă formă decât aceea a unei mixturi curajoase între epic şi liric, între poemul ermetic şi concentrarea pe detaliu, între anvergura dorinţelor şi limitele obiective ale realizării lor. La o privire mai atentă, se poate uşor observa că Piaţa cerului comprimă toate temele regăsibile în opera de mai târziu a scriitoarei. Este un fel de colecţie de obsesii, care vor fi reluate în volumele ulterioare ca “istorii” de sine stătătoare. Găsim aici erotismul difuz, prozaismul cinic, onirismul descătuşat, memorialistica, metaforele concretului şi lirica descheiată din cărţile de poezie şi proză care au urmat.

Evadarea din perimetrul frivol al bucătăriei se face prin plonjarea într-un imaginar bogat, colorat şi suprarealist, unde frica de ridicol se dizolvă instantaneu şi unde literatura se scrie fecund şi liber: “puteam să călătoresc într-un dirijabil / după vrerea unor drumuri cu neputinţă de contrazis / nefiind aşteptat nicăieri să ajung întotdeauna la timp / pe un stadion printre şepcuţe galbene şi fanioane / într-o cursă aproape aplatizată de atâta viteză / îmi amintesc toate aceste posibilităţi / cel căzut la datorie scrisoarea / un text dactilografiat pe o foiţă / – dacă filele unei cărţi ar fi la fel de transparente / s-ar putea citi totul deodată” (p.59). Nora Iuga resimte acut imposibilitatea de a mai recunoaşte în jur frumuseţea banală, sub greutatea inhibitorie a cotidianului cenuşiu, însă această neputinţă nu estompează pornirile naturale, ci, dimpotrivă, le potenţează, aducându-le într-o zonă a insuportabilului, a durerii de a nu putea fi părtaş la miracol. Compensaţia e riscantă şi vag blasfemiatoare: “despre lucrurile frumoase nu se poate vorbi / colinele verzi domul din köln / picioarele josephinei baker / privim cum intră planeta-n eclipsă / ne agăţăm de gâtul poeţilor tineri / – tentaţia sinuciderilor dimineaţa – // există o lege a compensaţiei / (cum râvneşti să faci amor în biserică) / o revanşă aproape magică / şacalul cu limba lui roşie / aţâţă sacralitatea” (p.65).

În Piaţa cerului, întregul contur existenţial se rescrie. Din singurătatea unei camere, privită pe fereastră sau cunoscută prin poveştile altora, lumea capătă proporţii mitice. Dezechilibrele pe care le simte omul „supt vremi” sunt demontabile de către acelaşi personaj, care caută febril să-şi reconecteze sensibilitatea şi raţiunea la confortul previzibilului. Dacă reuşeşte lucrul acesta, liniştea se reinstalează. Dacă nu, imaginarul intră într-o nouă fază de experiment: „poate traiectoria stelei / e firul de păr al unui copil / mă gândesc la moarte / şi-n apartamentul vecin / cineva îşi înseamnă creşterea / pe canatul uşii / ce trişti sunt oamenii care stau acasă / vine un cal de undeva / dintr-un parc englez / îţi striveşte ţigara în scrumieră / comode zile ca trei canapele în huse albe / ce n-ai da să fii tu diamantul / care taie fereastra” (p.86). Într-o lume asfixiată, pe care sensibilitatea o tolerează cu destul de multă greutate, semnele exterioare devin mijloace sigure de diagnosticare a acestei imobilităţi forţate şi reducţioniste. Nici măcar poezia, cu aerul ei vetust şi timidele ei tentative creatoare, nu reuşeşte să străpungă atmosfera sufocantă şi delirul static al terorii: „uneori din lipsă de întâmplări / cerul e alb // după ce strângi faţa de masă / după ce fereastra de vizavi / te lasă în pace / îţi reciteşti ultimele versuri / aştepţi cu degetul pe o virgulă / închizi ochii / parcă îţi tragi pe minte o scufă de lână” (p.103).

Lipsa de coeziune a cărţii e provocată şi de frecventele inserţii intertextualiste. Nora Iuga vorbeşte, între paranteze, despre întâlniri esenţiale pe care le-a avut în decursul timpului (cu M.R.P., de exemplu), ca o completare factuală a tentei fantastice a volumului. E o contrapondere, din nou, în încercarea scriitoarei de a cuprinde între paginile aceleiaşi cărţi decupaje (cât mai diferite ca structură) ale vieţii înseşi. Excesul de corporalitate pe care îl aduc episoadele izolate ale volumului subliniază o direcţie nouă în proza şi poezia Norei Iuga. Spre deosebire de alţi autori, care interpretează aplecarea asupra trupului ca pe o investigaţie crudă şi masochistă, cu mize pur grafice şi cromatică şocantă, la Nora Iuga aceste feluri de raportare la corp se completează cu dorinţa de a-i conferi acestuia statutul de ultimă redută a siguranţei şi a dimensiunii intime a personalităţii. Spaţiul privat al bucătăriei se comprimă încă şi mai mult, reducând fiinţa la esenţa ei ultimă. Iar renegarea acestei poziţii în ecuaţia complicată a lumii duce la o anihilare totală a impulsurilor vitale. Personajul ajunge să regrete întruparea, pentru că o resimte ca pe o nedreaptă închidere între nişte limite pe care nu le-a ales şi pe care nu mai vrea să le accepte: „un copac e o lume mai ascunsă ca lumea, o lume închisă şi de aceea mai cinstită. dintre toate făpturile, copacul seamănă cel mai mult cu dumnezeu şi eu stau aici în această grămadă, cu aceste gânduri atât de nepotrivite şi sunt din ce în ce mai tristă că m-am născut din carnea unei femei” (p.68). Anonimitatea absolută rezultată din acest demers imaginar-autodistructiv elimină, rând pe rând, toate atributele individualităţii, anulându-le ireversibil şi evacuându-le din prezentul contabilicesc al existenţelor noastre: „şi deodată constaţi / că numele tău e de fapt un cuvânt // de-acum înainte nimeni / nu te va putea convinge / să răspunzi: prezent!” (p.123). Autoarea pare, însă, gata să-şi asume acest risc, câtă vreme perspectiva morţii n-o înspăimântă mai mult decât ideea unui neprevăzut al aşteptărilor, a suspendării oricărui traseu prescris, ambele dătătoare de satisfacţii deopotrivă spirituale şi carnale: „nici durerile, nici bucuriile trupului nu pot fi retrăite în amintire. frică este scoaterea acestei cămăşi în care voiam să mă vezi […] insuportabil gând, că s-ar putea să fie pentru ultima oară, că voi rămâne ca acei negri izolaţi într-un deşert african care au văzut cândva un avion şi de atunci stau ani de zile şi privesc cerul tăcuţi într-o linişte mai grea decât nesomnul şi foamea aşteptând să-l mai vadă o dată” (p.133).

Emblematic pentru opera Norei Iuga, volumul acesta e pariul câştigat al autoarei că frivolitatea asumată franc şi introspecţia dureroasă la care te constrâng vremurile tulburi pot coabita într-o lume în care recursul la o intimitate flamboiantă pare un păcat congenital. Uşor neomogenă stilistic şi inclasabilă conceptual (semn al libertăţii auctoriale agresive, de care Nora Iuga nu e deloc străină), Piaţa cerului rămâne o carte şocantă, compactă şi puternică.

(Nora Iuga, Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie, Casa de editură Max Blecher, 2012)

Istoria parcursă în şoaptă (2)

N-am nimic de adăugat celor scrise aici, unde vorbeam despre varianta în limba engleză a acestei cărţi.

Am întâmpinat cu bucurie apariţia în limba română a acestui trist jurnal din anii tulburi ai nazismului. Traducerea românească (a lui Gheorghe Nicolaescu) merită toată aprecierea.

Un indiscutabil eveniment editorial marca Humanitas.

(***, Jurnalul Annei Frank, 392 p., ed. Humanitas, trad. de Gheorghe Nicolaescu)

 

Magazinul de vise

Dacă s-ar întocmi un îndrumar naiv al diaristului, la loc de cinste ar sta, fără dubii, cerinţa onestităţii. De aceea, orice formă de descriere a eului – creator sau pur cotidian -, dacă nu îmbracă haina asumată a corespondenţei stricte între factual şi proiecţia literară a acestuia, devine simplă dare de seamă pe marginea unui orgoliu exacerbat. Cu toate acestea, nu adevărul absolut trebuie să constituie baza acestui tip de scriere, ci, măcar, sinceritatea responsabilă a celui care-şi pune gândurile la bătaie.

Mircea Cărtărescu face, în „Zen – jurnal 2004 – 2010”, o mărturie descumpănitoare: „Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor” (p.405). Altfel spus, jurnalele cărtăresciene cuprind doar umbra atent disociată a unei vieţi, incapabilă structural de a fi cuprinsă între limitele rigide ale limbajului, fie el şi literar. Autorul nu pare îngrijorat de faptul că viaţa sa evadează strategic din chingile (atât de laxe, totuşi!) ale exprimării livreşti, înlocuită fiind cu o duioasă mistificare a ei; ba chiar susţine acest lucru cu o urmă de mândrie nedisimulată. Cochetărie? Benignă laşitate auctorială? Dorinţă de a păstra intact acel nu-ştiu-ce care ascunde resorturile intime ale unui destin trăit frumos? Nu ştim. Nu reiese din paginile „Zen”-ului.

Şi, probabil, nici nu e atât de important. Acest ultim volum al jurnalului (urmând primelor două, care cuprindeau intervalele 1990-1996 şi 1997-2003) nu este diferit – nici în privinţa configuraţiei conţinutului, nici în formă – faţă de anterioarele. Nu există o structură bine articulată a ideilor, ele părând a fi receptate şi retransmise într-o ordine aleatorie, mimând cu acribie cotidianul. Totuşi, se poate lesne detecta că jurnalul a fost construit pe trei paliere distincte. În primul rând, găsim aici o importantă şi consistentă dimensiune onirică (atât de dragă lui Cărtărescu şi atât de prezentă în întreaga lui operă, de la micile reverii copilăreşti din Nostalgia la densele încrengături haotic-halucinante şi hipnotice ale Orbitorului). Autorul e atât de obsedat de persistenţa ternului în viaţa sa de zi cu zi, încât ajunge să-i coloreze cenuşiul cu aceste dese incursiuni într-o lume a libertăţii absolute, colorată şi flamboaiantă, menită să aducă, paradoxal, un adaos de sens şi consistenţă viului. Autorul are vise premonitorii, are coşmaruri teribile, are viziuni apocaliptice şi speranţe cuminţi, pe care le tratează cu o seriozitate contabilicească, adunându-le conştiincios între paginile jurnalului său: „Ai mei erau canibali, ucideau oameni ca să-i fiarbă şi să-i mănânce. […] În ciorbă pluteşte un ficat întreg de om şi alte organe. […] Vedeam toată sufrageria pastelată pe nuanţe de roz ca-ntr-un tablou impresionist. Peste masă se deschidea o fereastră largă, prin care se vedea un peisaj – Floreasca – şi un cer albastru înnebunitor de nostalgic. Mireasma de salcâm şi primăvară inundă brusc odaia” (p.324).

În al doilea rând, partea cea mai interesantă a jurnalului, aşteptată probabil cu sufletul la gură de toţi contestatarii autorului, este cea care vorbeşte (de data aceasta nefiltrat de vreo barieră a politeţii) despre angoasa creaţională a scriitorului şi despre receptarea critică a operei sale. Cărtărescu răbufneşte împotriva celor care n-au înţeles demersurile sale literare, cu o furie şi o încredere în valoarea sa remarcabile. Se referă, de exemplu, la un atac feminist, „demn de o cauză mai bună” (p.175), împotriva culegerii „De ce iubim femeile” (o recunoaştem în postura inculpatului pe Alexandra Olivotto, care a scris un teribil şi aproape ionescian „NU!” în România literară de acum câţiva ani, desfiinţând cărticica). Nici Daniel Cristea-Enache (chiar dacă nu e numit în jurnal, însă portretul făcut lui de Cărtărescu e uşor recognoscibil) nu pare a scăpa de atacurile autorului neînţeles, ignorat şi discriminat: „Când în aceeaşi săptămână îl lauzi pe Buzura şi mă umpli pe mine de expectoraţiile tale, cum să te creadă cineva? Cum să te dai drept altceva decât ce eşti cu adevărat, un Simion al doilea, mai prost?” (p.343). Receptarea ultimului volum al Orbitorului îi provoacă autorului cele mai surprinzătoare pulsiuni egolatre: „Cu Orbitor rămâne cum am stabilit: se trage în ea din toate poziţiile la adăpostul curajului critic şi-al libertăţii de exprimare. E camuflajul ideal care acoperă râci de toate felurile. Doar că O₃ este asemenea  „slavei lui Dumnezeu” coborâte din cer: impenetrabilă, incasabilă” (p.301). De altfel, marele merit al jurnalului pare a fi acela că e contemporan cu terminarea trilogiei Orbitor, proiectul de anvergură al scriitorului. Abia aici notaţiile zilnice capătă consistenţă şi materialitate. Mircea Cărtărescu e atât de convins că scopul lui existenţial este ducerea la bun sfârşit a acestui roman, încât momentul real al finisării lui, aşa cum e descris în „Zen”, e deopotrivă impresionant şi îngrijorător, întrucât autorul său nu crede că va mai putea atinge vreodată momente de o asemenea bucurie: „Azi, la ora 12, am terminat trilogia Orbitor. Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Ultimele pagini le-am scris plângând în hohote. Nu mai vedeam literele de lacrimi. Nu-mi vine să cred că am fost în stare să termin cartea asta imposibilă şi imensă, care-o să rămână justificarea mea pe pământ. Azi se-ncheie o uriaşă etapă în viaţa mea. Nu ştiu ce-o să urmeze, sper doar că nu voi fi lepădat cu totul, că mi se vor mai da clipe fericite ca asta de acum” (p.267).

În fine, cel de-al treilea etaj al confesiunilor îl constituie rarele referiri la viaţa personală, a cărei absenţă din paginile jurnalului se explică fie prin pudoare excesivă ori prin evazionism intenţionat, fie prin falsa reprezentare a propriului destin. Cărtărescu pozează într-un autor neînţeles, repudiat, ipostază perfect mulată pe imaginea unui om însingurat, cu complexe dureroase şi fără nicio perspectivă îmbucurătoare. Această camuflare ostentativă (specie a unui viguros instinct de conservare) se revarsă din belşug în conturul lamentărilor agresive care parazitează jurnalul. Autorul îşi deplânge soarta (chiar dacă, din exterior, traseul ei pare acela al unui om împlinit) şi îşi creează perpetuu premisele unui nou început, indiferent ce formă va îmbrăca acesta. Aşadar, nemulţumirea funciară a scriitorului nu-l paralizează mereu într-o poziţie refractară, ci îl instalează în postura căutătorului de sens existenţial, chiar dacă asta înseamnă regăsirea într-un trup ros de vreme: „Mă simt din ce în ce (şi din ce în ce) mai singur. Mă simt aproape la fel de singur ca la 20 de ani şi sigur la fel de singur ca la 40. Mi-e greu să mai trăiesc, să mă mai gândesc la vreun motiv pentru care aş mai respira, aş mai gândi şi-aş mai scrie. Viaţa mea se-nchide din nou, înconjurată de răceală şi nepăsare. Total justificate, de altfel. Tot ce fac acum, de dimineaţă până seara, e să mă palpez cum îşi palpează o femeie înspăimântată sânii: mai sunt eu? N-au apărut în trupul meu, sub piele, alţi bărbaţi îmbătrâniţi şi singuri?” (p.333).

Narcisiac în doze suportabile, ambiţios în proiectele literare, resentimentar când vine vorba despre aprecierile pe care cărţile sale le stârnesc contemporanilor, vag îngrijorat în legătură cu viitorul său (şi numai al său, într-o ignorare deliberată a destinului colectiv), Mircea Cărtărescu dă, în acest „Zen” (ironică interpretare a propriului zbucium), măsura exactă a preocupărilor unui mare autor. Un scriitor care-şi găseşte fericirea mai degrabă în vizitarea propriilor magazine cu vise liniştitoare (văzute ca refugiu ultim, accesibil cu fiecare lăsare a nopţii), decât în înfruntarea dureroasă cu o realitate ostilă şi niciodată perfectă.

*text publicat în , nr.6/2011

(Mircea Cărtărescu, Zen – jurnal 2004-2010, 620 p., ed. Humanitas, 2011)

Nora noastră cea de toate zilele

Va fi un text mai scurt, de data aceasta, pentru că despre cartea Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog, voi scrie mai pe larg în următorul număr al Poesis Internaţional. Cu toate astea, sunt atât de entuziasmat de jurnalul ăsta încât e musai să zic vreo două vorbe, că tocmai am încheiat lectura lui.

Da, şi în loc să-mi petrec seara de vineri făcând ce fac oamenii de vârsta mea, stau şi vă povestesc despre Nora Iuga. Credeţi că-mi pare rău? Deloc! Poate folosesc nişte clişee, însă Nora Iuga e o personalitate fascinantă. I-am citit şi Săpunul lui Leopold Bloom, şi Sexagenara şi tânărul (my favourite! – cel puţin până la apariţia jurnalului de faţă), şi Fetiţa cu o mie de riduri şi pot să spun că autoarea, care a împlinit acum câteva zile vârsta de 80 de ani, are o vitalitate şi o frumuseţe a gândului exemplare. N-am găsit, în tot acest jurnal, vreun rând care să-mi reamintească faptul că am în faţă pagini scrise de o persoană de vârsta bunicii mele. N-am întâlnit nicăieri vreun ton plângăreţ, vreo văicăreală (fie ea şi cochetă, aşa cum le stă bine femeilor), vreo părere de rău pentru simpla scurgere a timpului. Nora Iuga trăieşte prin toţi porii, zâmbeşte cu dărnicie, împărtăşeşte cele mai intime lucruri cu demnitatea şi eleganţa unui om care ştie că asta trebuie să conţină un jurnal. Nu e nimic vulgar aici, nici măcar în paginile în care se face referire la sexualitate ori la moarte.

Jurnalul are două părţi: Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin şi Stuttgarter Platz 22, cuprinzând, la un interval de 10 ani, raportarea autoarei la oraşul care o găzduieşte. E frumoasă trecerea de la prima parte – unde Berlinul este perceput aproape tactil, dar ca un corp încă străin, exterior – şi cea de-a doua parte, când Nora Iuga pare că interiorizează fiecare gest al oraşului, într-un duios transfer al existenţei. Berlinul nu mai e aici locul în care se întâmplă lucrurile, ci metabolismul propriu al autoarei. Autoarea jurnalului închide între graniţele propriei pieli respiraţia unui întreg oraş, care nu mai reprezintă o coordonată spaţială, ci una afectiv-emoţională. Voi vorbi despre asta, pe larg, la momentul oportun. 🙂

Ah, da, să nu uit multitudinea de imagini vii, care sunt plăsmuiri ale unei imaginaţii niciodată obosite. Nora Iuga ne vorbeşte despre sexualitate cu naturaleţea cu care eu vorbesc despre vreme: „Cum văd un bărbat şi o femeie mergând mai apropiaţi – ăştia se trădează şi dacă nu le vezi feţele -, încep să mi-i imaginez în pat, în toate poziţiile posibile, ca-n filmele porno, cu cărnuri transpirate plescăind când se lovesc, parcă-s făcuţi din aluat” (p.147); „Mi-au lăsat ca amintire o poză cu două girafe de la Zoo, una călare pe cealaltă; aş vrea să le aud gâfâind, dar sunt atât de inerte, de pasive, ca nişte lorzi englezi” (p.174); „Oare ce-o fi paradisul, o linişte nesfârşită sau un orgasm continuu?” (p.256). Emoţionante sunt şi notaţiile despre moarte, despre transformările trupului, despre iubire, tandreţea burgheză cu care Nora Iuga vorbeşte despre România şi dragostea sinceră pe care o poartă prietenilor (a căror tinereţe se pare că autoarea a absorbit-o, la rându-i). Şi peste toate acestea, evident, imaginea panoramică a oraşului din afară şi a celui dinăuntru. Acelaşi. Mereu.

Până aşteptaţi următorul număr din Poesis Internaţional, unde mă voi strădui să scriu în aşa fel despre Nora Iuga încât să vă îndrăgostiţi de ea (aşa cum mi s-a întâmplat şi mie), vă spun doar atât: unii oameni au nevoie de pâine ca să trăiască; nouă, celorlalţi, ne e suficentă Nora Iuga. Şi dacă ne străduim tare de tot, ştim şi unde s-o întâlnim. E drept că ne dă ea indiciul: „Când n-o să mă mai găsiţi nicăieri, căutaţi-mă la Berlin, la ziarul Die Zeit, la Tv ArRTE, la cinematograful „Hackesche Höfe”, în parcul de pe Koenigsallee, la Café Einstein, la librăria Hacker und Presting pe Leonhardstrasse…” (p.230-231).

Un filmuleţ în care Nora Iuga ne povesteşte despre S-Bahn, mijlocul de transport în comun pe care-l iubeşte atât de mult, despre ziare româneşti şi despre privilegiul anonimităţii 🙂 :

(Nora Iuga, Berlinul meu e un monolog,  288 p., ed. Cartea românească, 2010)

Jurnal intim

O lectură dificilă, deseori întreruptă pentru a reciti pasaje aparent ininteligibile. Miguel de Unamuno nu e chiar „floare la ureche”…

Am luat cartea asta fără să mă fi gândit că e atât de impregnată de religios (deşi ar cam fi trebuit să-mi dau seama, cel puţin după imaginea de pe copertă, pictura lui Diego Velásquez). Şi am şi citit-o în Săptămâna Mare… Pun acest fapt pe seama acelor coincidenţe stranii, inexplicabile, care ni se întâmplă tuturor şi pe care, din frica de a părea iraţionali, evităm să le încadrăm unei anumite categorii de „întâmplări”.

Se spune, la un moment dat, într-o notă de subsol, că această criză mistică a autorului (deşi cred că l-a ţinut întreaga viaţă, n-a fost un moment izolat) îşi are originea în evenimentul nefericit al morţii premature a unuia dintre copiii săi. Această explicaţie mi se pare uşor vulgară; sugerează, într-un fel, că numai tragedia e capabilă să stârnească în om pulsiuni religioase. Mă îndoiesc că aşa stau lucrurile. Cred că autorul ar fi fost preocupat de astfel de subiecte indiferent de traiectoria destinului său social ori de familie. Vocaţia divinităţii nu depinde de împrejurări exterioare.

O opinie a autorului e, totuşi, şocantă, având în vedere puritatea gândurilor sale. La un moment dat, în carte ni se spune că a face rău cuiva şi a încerca să-i faci un bine sunt echivalente. În sensul că e la fel de nociv să-i faci unui om un bine, întrucât ideea ta despre „binele” lui e rareori cea mai corectă raportare şi că, prin binele făcut (după propria-ţi minte), s-ar putea să provoci un rău mai mare decât dacă ai fi lăsat persoana respectivă să acţioneze după bunul plac. E un fel de paradox a la Paleologu aici, însă pe mine nu m-a convins.

Cum nu m-a convins nici pasajul acesta: „Viaţa! Totul devine imnuri ale vieţii, exaltări ale vieţii. E o beţivăneală. Literatura asta blestemată produce iluzia fatală că viaţa nu se sfârşeşte, că ea continuă după moartea noastră. Nu, o dată ce tu ai murit, pentru tine nu mai trăieşte nimic aici pe pământ.” (p.181) Hmmm…

N-am postit. Am păcătuit în Postul Paştelui, la fel cum o fac în restul anului. Mă consolez totuşi cu ideea că am reuşit să parcurg „Jurnalul intim” al lui Unamuno. Asta e partea mea de patimi pentru acest sezon.

(Miguel de Unamuno, Jurnal intim, 304 p., ed. Polirom, 2007)

Jurnalul bucuriei

A treia carte despre care am scris pe blogul ăsta a fost Aberaţii de bun-simţ a lui Sorin  Stoica şi încă de atunci mi-am spus că voi citi cu siguranţă şi Jurnalul său.

Ieri am dat o raită prin librării şi anticariate, aşa că m-am ales cu 7 cărţi, dar nu vă spun deocamdată care sunt astea. O să aflaţi la timpul potrivit. Aşa am dat şi peste Jurnalul lui S.S. Uitându-mă la început superficial prin volum, am văzut că el cuprinde note din ultimele luni de viaţă. Rândurile finale datează din 23 decembrie 2005, iar autorul moare la 6 ianuarie 2006. M-am aşteptat, astfel, ca jurnalul să fie trist, să fie supărat, răzvrătit, să-şi pună întrebări existenţiale bla bla bla… N-a fost aşa. Şi mă bucur enorm!

Nu m-am culcat azi-noapte până n-am terminat cartea (nu e foarte lungă, are sub 200 de pagini) şi, din nou, am râs în gura mare, de unul singur. De data asta, însă, eram acasă şi îmi era permisă o astfel de atitudine. Nu ca data trecută când, citind aberaţiile de bun-simţ, m-am apucat să râd ca prostu’ în public… Nu mă puteam stăpâni!

Jurnalul e o bijuterie umoristică, de la cap la coadă. Îmi vine să-l compar pe Sorin Stoica cu Ion Creangă, fără nicio conotaţie peiorativă. Stilul autorului e atât de fin şi atât de concentrat pe detaliile savuroase, încât orice povestire capătă contur şi substanţă sub mâna lui. Te ţii cu mâna de burtă la unele pasaje. Pe cuvânt!

Sunt antologice, de exemplu, povestirile despre unchiul Nae Stabiliment, care-şi arătase curu’ pe fereastră vecinilor, fiind exasperat că de fiecare dată când se aşeza la masă, locatarii blocului vecin ieşeau la balcoane mânaţi de curiozitatea de a vedea ce mănâncă omul, după o zi de muncă. Sau scenele din spital, când salonul e invadat de o întreagă familie de olteni, însoţindu-şi bolnavul. Unul dintre nepoţii pacientului oltean (sună a pacientul englez, da’ n-are nicio legătură) se învârte neliniştit de colo-colo, întrebând asistentele unde se face KGB-ul (în loc de EKG)…

Nu lipsesc şi referirile la politică, la Mona Muscă, la Traian Băsescu, în aceleaşi note umoristice, chiar dacă, în cazurile ăstea, Sorin Stoica e caustic. Fără a fi superstiţios, autorul observă că, de câte ori apare o recenzie într-o revistă literară, se simte rău fizic. Cred că sunt singurele pagini din întregul jurnal unde se întrevede că, dincolo de o tonică joie de vivre, există în fiecare spaima sfârşitului, pe care Sorin Stoica o camuflează atât de bine sub haina unei vieţi tihnite, plină de umor. Bravo lui…

Jurnalul e emoţionant. Pentru că nicio clipă nu vrei să laşi cartea din mână. Nicio zi nu trece fără ca privirea iscoditoare a lui Sorin Stoica să nu descopere ceva demn de povestit. Cu umor, cu înţelegere, cu lipsă de răutate pentru defectele mici ale oamenilor şi mai mici. Cu plăcerea de a se istorisi, de a împărtăşi tuturor bucuria din fiecare strop din timpul rămas. Până la ultima zi. Până la ultima suflare.

(Sorin Stoica, Jurnal, 200 p., ed. Polirom, 2006)